(Acest fragment este un extras din volumul colectiv Critica socială și artistică a capitalismului românesc, apărut în 2021 la editura Presa Universitară Clujeană).

Critica capitalismului poate fi tematizată nu doar din perspectiva disfuncționalităților pe care sistemul capitalist le dezvoltă de-a lungul istoriei sale și cu privire la care se manifestă diverse tipuri de indignare populară, ci și pornind de la strategiile politice articulate în vederea rezolvării acestor probleme. Boltanski și Chiapello distingeau în studiul lor între o critică reformistă care militează pentru o ameliorare a diverselor disfuncționalități ale capitalismului și articularea unor noi teste de justiție care să pună presiune în interiorul structurilor economice și politice în vederea atenuării diverselor disfuncționalități și o critică radicală care revendică nevoia unei aboliri a sistemului capitalist. Sociologul marxist Erik Olin Wright propune o modalitate mai complexă de a gândi aceste strategii anti-capitaliste ce permite o analiză focalizată atât a felului în care diverse critici la adresa capitalismului sunt articulate din punct de vedere istoric, cât și a orizontului de acțiune politică imaginat.

Erik Olin Wright (1947-2019) a fost unul dintre cei mai influenți sociologi americani și a avut o contribuție decisivă la analiza claselor sociale și la studiul reproducerii acestora în cadrul societăților capitaliste. Cărțile și articolele lui au marcat o generație întreagă de sociologi și au contribuit la instituționalizarea unei paradigme marxiste în științele sociale [1], dominate în anii ʼ70 de structuralism-funcționalismul parsonian, care a generat pentru multă vreme o epistemologie conservatoare bazată pe o descriere normativă și legitimatoare a sistemului capitalist. How to Be an Anticapitalist in the Twenty-First Century (2019)[2] este ultima carte pe care Erik Olin Wright a scris-o în perioada în care se confrunta cu o boală terminală și cuprinde un program politic de tematizare a modului în care poate fi re-articulat un proiect socialist în condițiile capitalismului contemporan – ceea ce el numea „utopii reale”[3]. Cartea este astfel deopotrivă un rezumat analitic a diverselor tipuri de critici la adresa sistemului capitalist și un scurt testament politic.

Analiza lui Erik Olin Wright pornește de la o fundamentare a motivațiilor principale în jurul cărora poate fi articulată o critică la adresa capitalismului. În primul rând, motivația poate să fie centrată pe interesele de clasă ce structurează lupta împotriva accesului diferențiat la resursele materiale și sociale existente în societate, însă aceasta poate să fie orientată și printr-un set de valori morale ce poate fundamenta o critică la adresa capitalismului care să evidențieze injustițiile sociale și falimentele morale ale acestui sistem[4]. Una din componentele fundamentale ale criticii marxiste constă în analiza conflictului de clasă și a modului în care proprietatea asupra mijloacelor de producție și a muncii salariate ce poate fi achiziționată pe o piață „liberă” produce o dinamică capitalistă exploatatoare. Erik Olin Wright arată cum capitalismul contemporan (marcat de o tot mai pronunțată complexitate economică și socială) generează poziționări contradictorii în termenii relațiilor de clasă. Spre exemplu, largi categorii sociale salarizate care ar trebui să dezvolte o conștiință de clasă anti-capitalistă devin, de fapt, susținători importanți ai sistemului[5], convinși fiind nu doar de bunăstarea materială, dar și de idealurile și valorile ce fundamentează acest sistem social: meritocrație, diferențieri sociale codificate ca efect sumativ al eforturilor individuale, competitivitate, inovație și creativitate individuală în vederea realizării unei bunăstării economice la care oamenii au acces prin intermediul unei piețe libere. De aceea, o critică centrată pe conflictul de clasă trebuie suplimentată de una normativă care să expliciteze valorile în baza cărora se realizează această critică și care sunt injustițiile intrinseci ale sistemului capitalist. Dacă critica capitalismului dorește să depășească momentul dialectic negativ al unei simple indignări față de status quo-ul existent și să articuleze constructiv cum ar putea să arate o societate mai bună – socialistă, este nevoie de o tematizare a valorilor fundamentale în jurul cărora o astfel de societate poate fi construită.

Erik Olin Wright identifică trei seturi de valori în jurul cărora poate fi articulată o critică morală la adresa capitalismului: egalitate/echitate, democrație/ libertate și comunitate/solidaritate. Aceste seturi de valori au informat multiple mișcări sociale și forme de rezistență la adresa exploatării generate de capitalism[6].

(a) Primul set de valori – egalitate/echitate – se referă la accesul universal la mijloacele materiale (locuință, mâncare, îmbrăcăminte, transport, servicii medicale etc.) și sociale pentru a duce o viață împlinită. Acest lucru înseamnă mai mult decât o simplă egalitate a oportunităților (tuturor li se dă aceeași șansă) și vizează un acces constant la aceste mijloace și la susținerea activă a acelor persoane care, din cauza diferențelor psihologice, sociale, istorice, profesionale, biografice, medicale, nu reușesc să ducă o viață împlinită. Acest acces ar trebui realizat în baza idealului socialist „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”. Echitatea se referă la faptul că aceste mijloace materiale și sociale trebuie să fie disponibile pentru toți, fără nici o discriminare în baza de rasă, sex, gen, religie, vârstă, limbă sau naționalitate[7].

Această structură normativă permite reperarea următoarelor disfuncționalități majore ale capitalismului: inegalitățile brutale între cei care controlează mijloacele de producție și muncitori, asimetrie ce permite o formă continuă de exploatare a muncii și de extragere a plus-valorii în favoarea unei elite tot mai restrânse care se îmbogățește într-o manieră obscenă, și o clasă sub-proletară ale cărei condiții materiale și sociale devin tot mai precare. Această situație existentă în numeroase societăți capitaliste, inclusiv în România, este criticată în baza unui ideal normativ al egalității de șanse pe care oamenii ar trebui să îl aibă. O altă disfuncționalitate majoră a capitalismului ține de competitivitatea sălbatică pe care o stimulează și de felul în care aceasta generează o erodare dramatică a formelor de solidaritate socială. În câmpul producției și muncii acest lucru se traduce printr-o logică de excludere a pierzătorilor în jocul competitivității, urmărind felul în care, în mod asimetric, respectivul fenomen afectează preponderent muncitorii și nu capitaliștii, iar, între muncitori, pe acele persoane care au avut resurse educaționale, profesionale, materiale mai puține. Periferializarea sărăciei și emergența ghetourilor în cadrul societăților capitaliste sunt o expresie directă a modului în care competitivitatea contribuie la crearea acestor inegalități. Dacă firmele cu dificultăți economice sunt adeseori salvate atunci când pierd în jocul competitivității prin transferuri și baill-out-uri statale generoase, muncitorii precari sunt lăsați să alunece la marginea societății și culpabilizați pentru eșecul lor. Erodarea neoliberală a statului social și larga privatizare a serviciilor publice constituie instituționalizarea unor seturi de valori care merg în contra-sensul egalității și echității[8].

(b) Al doilea set de valori – democrație/libertate – vizează posibilitatea de auto-determinare a propriei vieți și modelarea unor aranjamente politice care să permită participarea democratică în luarea deciziilor la toate nivelurile societății. Disfuncționalitățile majore ale capitalismului, vizibile din perspectiva acestui set de valori, sunt legate de modul în care acest tip de economie politică dislocă buna funcționare a democrației, limitând-o la un set de proceduri formale ce țin de sfera publică burgheză și împiedică realizarea deplină a idealului democratizării. Un exemplu în acest sens este puterea decizională pe care capitalul o are în organizarea producției și felul în care interesele private de maximizare a profitului pot să afecteze regiuni întregi din cauza mutării întreprinderilor în altă parte sau prin asimetriile existente la locul de muncă și prin constrângerile pe care angajatorul le impune asupra angajatului și care trebuie acceptate pentru reproducerea sa materială. Absența unui control democratic asupra producției constituie un deficit major al modului de funcționare a sistemului capitalist. Capitalismul dislocă bună funcționare a alegerilor democratice prin felul în care companiile private controlează clasa politică prin sponsorizări, prin susținere activă și, mai ales, prin controlul exercitat asupra mass-mediei, determinând felul în care aceasta manipulează prezentarea realității sociale și blochează astfel o participare democratică genuină care să le permită oamenilor posibilitatea auto-determinării. Democratizare în sensul real al cuvântului înseamnă posibilitatea decizională la toate palierele societății: începând cu modul de organizare a locului de muncă și terminând cu structurile politice ce coordonează funcționarea societății[9].

(c) Al treilea set de valori – comunitate/solidaritate – se referă la practicile incluzive de susținere ori de ajutor care sunt articulate în cadrul grupurilor sociale, precum și la generalizarea lor în sfere societale cât mai largi pentru a depăși orice tip de diviziune rasială, națională, etnică, sexuală etc. Dimensiunea inclusivității este importantă pentru a evita forme conservatoare de delimitare a grupurilor. Disfuncționalitățile pe care asumarea acestor valori le reperează țin de modul în care capitalismul generează o formă radicală de consumerism individual și de competitivitate radicală între membrii societății. Logica meritocratică și competitivă pe care capitalismul o instituționalizează generează forme de individualism care slăbesc textura socială. Consumerismul generalizat produce forme de acumulare continuă care alimentează lăcomia individuală și lipsa de considerație pentru distribuirea justă a resurselor și acest lucru generează o slăbire a formelor de solidaritate socială[10].

Pornind de la aceste seturi de valori Erik Olin Wright tematizează diferitele „logici strategice” anti-capitaliste existente în vederea realizării unor transformări sociale centrate în jurul valorilor socialiste mai sus analizate: (1) zdrobirea capitalismului, (2) demontarea capitalismului, (3) îmblânzirea capitalismului, (4) rezistență împotriva capitalismului și (5) evadarea din capitalism. Acestea sunt mai degrabă tipuri ideale și vectori de acțiune politică, majoritatea mișcărilor anti-capitaliste împărtășesc mai mult decât una din aceste trăsături. Acest tip de abordare are avantajul de a operaționaliza un spectru mai larg de critici la adresa capitalismului, ce asumă o varietate de poziționări ideologice ce contestă ordinea existentă[11].

(1) Aceasta este poziția revoluționară conturată de Marx și Engels în Manifestul partidului comunist și continuată apoi de numeroși activiști politici. Miza acestei poziții este instituirea unei lumi noi fondată pe ruinele societății capitaliste. În termeni de strategie efectivă revoluția trebuie să identifice breșele și vulnerabilitățile sistemului capitalist generate de crizele sistemice ale acestuia și să răstoarne ordinea existentă prin intermediul unui partid revoluționar care să mobilizeze clasele oprimate și să asigure tranziția către o societate socialistă. Acest tip de poziționare anti-capitalistă pornește de la asumpția că societatea capitalistă nu poate fi reformată și este nevoie de o ruptură radicală cu ordinea economică existentă. Capitalismul este văzut ca un rău în sine din cauza inegalităților de clasă structurale, ce sunt ancorate în proprietatea unei categorii restrânse asupra mijloacelor de producție[12].

Căderea blocului comunist în Europa de Est a erodat semnificativ această strategie anti-capitalistă. Hegemonia ideologică conservatoare și revizionismul anticomunist promovat agresiv în ultimii 30 de ani au generat o perspectiva deformată cu privire la progresele economice și sociale pe care socialismul est-european le-a realizat. Cu toate acestea, și între stângiștii actuali din România există o distanțare generică legată de această poziție politică. Nu atât doar datorită unor rațiuni strategice ce țin de conștientizarea asimetriei masive între structurile capitaliste militarizate și minusculele grupuri socialiste, ci datorită modului în care un asemenea regim revoluționar poate să fie susținut democratic și reprodus politic la nivelul societății generale. Problema principală este legată de modul în care un asemenea proiect revoluționar poate să genereze legitimitate în rândul populației cu privire la o politică emancipatoare și la mecanisme redistributive ancorate în socializarea mijloacelor de producție. Acest lucru nu înseamnă că idealul unei societăți socialiste dispare, ci că modul de realizare a unui astfel de proiect anti-capitalist trebuie să fie unul democrat și gradual și să genereze o viziune emancipatoare despre reorganizarea societății, a cărei legitimitate să fie suficient de larg răspândită încât să poate fi reprodusă și susținută de la un ciclu electoral la celălalt.

(2) Ceea ce Erik Olin Wright numește strategia de demontare a capitalismului este o poziție politică la fel de veche precum cea revoluționară. Ea și-a găsit cel mai bine expresia în anumite segmente ale austro-marxismului și în idealul lor de trecere graduală la o societate socialistă. Miza acestei strategii politice nu este atât o ruptură radicală cu societatea capitalistă, ci instituirea unei economii mixte în care sectoare importante precum băncile, transportul, sănătatea etc. funcționează simultan atât într-o logică anti-capitalistă (socializarea profitului și a mijloacelor de producție) alături de companii private ce funcționează într-o logică de maximizare a profitului. Logica acestei strategii este o trecere graduală la socialism și o preluare democratică și treptată a companiilor private care să asigure buna funcționare a economiei și să reușească să convingă masele că un mod socialist de organizare a muncii este mai benefic decât unul capitalist[13].

Erik Olin Wright arată cum, după cel de-al Doilea Război Mondial, au avut loc mai multe proiecte de naționalizare a căilor ferate, de control public asupra utilităților și crearea unor sisteme de protecție socială, care, pentru un timp, păreau să indice înspre succesul acestei strategii. Proiectele discutate în unele din țările scandinave, ce vizau preluarea de către sindicate a pachetelor majoritare de acțiuni, aveau ca fundament explicit o astfel de strategie politică anti-capitalistă[14]. Retrospectiv, însă, o astfel de strategie a fost falimentară și nu a reușit să genereze niciunde în Europa o tranziție democratică spre socialism. În condițiile vastelor transformări neoliberale declanșate la începutul anilor ʼ80 și având în vedere modul în care acestea au generat o privatizare a bunurilor publice, de multe ori cu complicitatea partidelor social-democrate, e greu de identificat măsura în care o astfel de strategie anti-capitalistă poate să genereze rezultate semnificative.

(3) Miza strategiei de îmblânzire a capitalismului nu este aceea de a produce o schimbare (lentă sau radicală) înspre o societate socialistă, ci de a corecta acele tipuri de disfuncționalități majore precum inegalitățile sociale sau distrugerea mediului. Teza aici este că sistemul capitalist lăsat să funcționeze de la sine va amplifica și mai tare aceste efecte nocive, deci are nevoie de politici statale care să le atenueze. În contextul financializării capitalismului și al globalizării, procesele disruptive s-au amplificat și tot așa nemulțumirile cu privire la aceste excese. Scopul, însă, nu mai constă în suprimarea capitalismului, ci în ideea de a avea un capitalism cu față umană prin impunerea democratică a unor mecanisme redistributive și prin reglementări ale modului de funcționare a economiei. Spre deosebire de partidele social-democrate de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care chiar diferențiate de partidele comuniste, încă doreau realizarea unei societăți socialiste, cele prezente funcționează mai degrabă într-o logică de ameliorare a capitalismului. Acest lucru implică în continuare o critică a disfuncționalităților pe care capitalismul le generează, dar încearcă să construiască pe fundamentele liberalismului o piață mai redistributivă. În această tabără pot fi auzite critici vocale la adresa reformelor neoliberale, însă proiectul politic asumat este mai degrabă de întoarcere la un capitalism mai „decent”, în cel mai bun caz la politicile sociale keynsiene. Internalizarea acestor critici reformiste permit articularea unor politici care reușesc de fapt să stabilizeze capitalismul și să-l reproducă, în special după perioadele de criză, când legitimitatea îi este pusă în discuție[15].

(4) Rezistența împotriva capitalismului se referă la acele strategii anti-capitaliste care nu au ca obiectiv cucerirea puterii politice la nivelul structurilor statale, ci articulează diverse forme de contestare cu privire la efectele distructive ale capitalismului. Acest lucru se realizează prin diverse forme de protest sau de activism politic și are ca obiectiv articularea unei opoziții în raport cu puterea capitalistă și încercarea de a limita extinderea acesteia asupra unor zone publice sau împotriva formelor de apropriere a bunurilor comune. Există o varietate de forme de rezistență împotriva capitalismului începând de la ceea ce se întâmplă la locul de muncă și terminând cu mișcări sindicale. Acest tip de strategie este o parte componentă a strategiilor prezentate anterior, însă, într-un sens mai strict, ea se referă la orice formă de protest cu privire la sistemul capitalist care nu se articulează neapărat și într-un proiect politic coerent de câștigare a puterii și de modificare a regulilor jocului capitalist. În consecință, ea contribuie decisiv la generalizarea indignării și a creșterii presiuni publice asupra factorilor decidenți[16].

(5) Evadarea din capitalism ca strategie pornește de la asumpția că sistemul capitalist este prea puternic pentru a fi dislocat sau reformat și are ca obiectiv crearea unor spații auto-subzistente în care pot fi articulate relații sociale emancipatoare. Un exemplu ar fi anumite comunități eco-anarhiste care pun bazele unor comunități agrare și încearcă să supraviețuiască în afara economiei de piață capitalistă. Ele sunt politice în modul lor de organizare și în utopiile pe care le articulează, însă nu încearcă să angajeze politic structurile de putere existente și să producă schimbări sociale[17].

Aceste 5 strategii sunt, cum spuneam, tipologii ideale, e imposibil de identificat o mișcare, grup, proiect politic etc. care să vectorizeze doar una din aceste strategii. Dacă definim însă raportarea critică la capitalism în acest sens generic, acest lucru ne permite să identificăm un spectru ideologic mai larg în România care contestă într-o formă sau alta transformările capitaliste. Acest volum pornește de la asumpția existenței unui pluralism ideologic al stângii și nu editează în niciun fel opțiunile politice ale autorilor. În termeni istoriografici, o astfel de abordare presupune că selecția pe care o operează aceste texte și exemplele de critică a capitalismului pe care autorii le dau depind de poziționarea ideologică și epistemologică pe care aceștia o au în raport cu capitalismul și cu strategia pe care o adoptă: de la simple forme de rezistență împotriva unor transformări capitaliste la o poziționare radicală ce solicită demontarea sau desființarea capitalismului.

* * * * * * * * * * * *

Acest fragment face parte din Introducerea (pp.20-29) la volumul colectiv Critica socială și artistică a capitalismului românesc, apărut în 2021 la editura Presa Universitară Clujeană.
Cartea este editată de Sorin Gog, Miki Braniște și Claudiu Turcuș și poate fi descărcată gratuit de pe pagina oficială a editurii. 
Mai multe informații despre acest proiect se găsesc aici pe pagina de facebook a acestuia: https://www.facebook.com/critica.capitalismului.

REFERINȚE:

[1]      Michael Burawoy, „A Tale of Two Marxisms: Remembering Erik Olin Wright
(1947-2019)”, în New Left Review, vol. 121, 2020, pp. 67-98.

[2]      Erik Olin Wright, How to Be an Anticapitalist in the Twenty-First Century, New York, Verso Books, 2019.

[3]      Idem, Envisioning Real Utopias, New York, Verso, 2010.

[4]      Idem, How to Be an Anticapitalist, p. 5.

[5]      Ibidem, p. 6.

[6]      Ibidem, p. 9.

[7]      Ibidem, pp. 12-13.

[8]      Ibidem, pp. 24-31.

[9]      Ibidem, pp. 28-31.

[10]   Ibidem, pp. 31-35.

[11]   Ibidem, p. 38.

[12]   Ibidem, pp. 38-42.

[13]   Ibidem, pp. 42-44.

[14]   Ibidem.

[15]   Ibidem, pp. 44-47.

[16]   Ibidem, p. 49.

[17]   Ibidem, p. 51.

Imagine de fundal: artă stradală în Boston. Autor: Banksy (Chris Devers / Flickr).

Facebook Comments Box