TARIQ ALI

Căderea Kabulului în mîinile talibanilor la 15 august 2021 reprezintă o înfrângere politică și ideologică majoră pentru Imperiul American. Elicopterele înghesuite care transportau personalul ambasadei SUA pe aeroportul din Kabul aminteau în mod surprinzător de scenele din Saigon – acum Ho Chi Minh City – în aprilie 1975. Viteza cu care forțele talibane au luat cu asalt țara a fost uimitoare, în timp ce inteligența lor strategică a fost remarcabilă. O ofensivă care a durat o săptămână s-a încheiat triumfător la Kabul. Armata afgană, formată din 300 000 de oameni, s-a prăbușit. Mulți au refuzat să lupte. De fapt, mii dintre ei au trecut de partea talibanilor, care au cerut imediat predarea necondiționată a guvernului marionetă.

Președintele Ashraf Ghani, unul dintre favoriții presei americane, a fugit din țară și s-a refugiat în Oman. Steagul emiratului renăscut flutură acum deasupra palatului său prezidențial. În anumite privințe, cea mai apropiată analogie nu este Saigon, ci Sudanul secolului al XIX-lea, când forțele lui Mahdi au năvălit în Khartoum și l-au martirizat pe generalul Gordon. William Morris a sărbătorit victoria lui Mahdi ca pe un eșec al Imperiul Britanic. Cu toate acestea, în timp ce insurgenții sudanezi au ucis o întreagă garnizoană, Kabulul a trecut în mâinile talibanilor cu puțină vărsare de sânge. Talibanii nici măcar nu au încercat să ia ambasada SUA ori personalul american.

Cea de-a douăzecea aniversare a “Războiului împotriva terorismului” s-a încheiat astfel cu o înfrângere previzibilă și prezisă pentru SUA, NATO și alții care s-au alăturat acestei campanii. Oricum am privi politicile talibanilor – al căror critic sever am fost timp de mulți ani – realizările lor nu pot fi negate. Într-o perioadă în care SUA a distrus țară arabă după țară arabă, nu a apărut niciodată o rezistență care să îi poată sfida pe ocupanți. Această înfrângere ar putea fi un punct de cotitură. Iată de ce se plâng politicienii europeni. Ei au susținut necondiționat SUA în Afganistan și au suferit și ei o umilință – Marea Britanie în cea mai mare măsură.

Biden nu a avut de ales. Statele Unite anunțaseră că se vor retrage din Afganistan în septembrie 2021 fără a îndeplini vreunul dintre obiectivele sale “eliberatoare”: libertate și democrație, drepturi egale pentru femei și eliminarea talibanilor.

Chiar dacă armata americană (și a aliaților) rămîne neînvinsă din punct de vedere militar, lacrimile vărsate de liberalii supărați confirmă dimensiunea mai profundă a înfrângerii. Cei mai mulți dintre ei – Frederick Kagan de la NYT, Gideon Rachman de la FT – consideră că retragerea trebuia amânată pentru a-i ține pe talibani la distanță. Dar Biden nu făcea altceva decât să ratifice procesul de pace inițiat de Trump, cu sprijinul Pentagonului, în urma căruia s-a ajuns la un acord în februarie 2020, în prezența SUA, a talibanilor, a Indiei, a Chinei și a Pakistanului. Establishmentul american din domeniul securității știa că invazia a eșuat: talibanii nu puteau fi supuși, indiferent cât timp ar fi rămas acolo americanii. Ideea că retragerea pripită a lui Biden i-a întărit cumva pe militanți este o aberație.

Adevărul este că, timp de douăzeci de ani, SUA nu au reușit să construiască ceva care să le reabiliteze misiunea. Zona Verde, cartierul din Kabul în care se găsesc clădirile guvernamentale și străine, inundată de jocuri de lumini, a fost întotdeauna înconjurată de o beznă pe care cei din zonă nu au putut să o înțeleagă.

Într-una dintre cele mai sărace țări din lume, s-au cheltuit anual miliarde de dolari pentru a asigura cu aer condiționat barăcile care găzduiau soldații și ofițerii americani, în timp ce alimentele și îmbrăcămintea erau aduse cu regularitate de la baze din Qatar, Arabia Saudită și Kuweit. Nu a fost deloc o surpriză faptul că la periferia Kabulului a apărut o imensă mahala, unde cei săraci se adunau pentru a căuta de mâncare în coșurile de gunoi. Salariile mici plătite angajaților serviciilor de securitate afgane nu i-au putut convinge pe aceștia să lupte împotriva compatrioților lor. Armata, construită pe parcursul a două decenii, a fost infiltrată încă de la început de susținători ai talibanilor, care au fost instruiți gratuit în utilizarea echipamentelor militare moderne și au acționat ca spioni pentru rezistența afgană.

Aceasta a fost realitatea nenorocită a “intervenției umanitare”. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem meritele acolo unde e cazul: Afganistanul a înregistrat o creștere uriașă a exporturilor. În timpul regimului taliban, producția de opiu era strict monitorizată. Începând cu invazia americană, aceasta a crescut dramatic iar acum reprezintă 90% din piața mondială de heroină – ceea ce ne face să ne întrebăm dacă acest conflict prelungit nu ar trebui văzut, cel puțin parțial, ca un nou război al opiului.

S-au obținut profituri de trilioane de dolari, care au fost împărțite între segmentele afgane care au deservit ocupația. Ofițerii occidentali au fost bine răsplătiți pentru a permite acest comerț. Unul din zece tineri afgani este acum dependent de opiu. Nu sunt disponibile date privind forțele NATO.

În ceea ce privește statutul femeilor, nu s-a schimbat mare lucru. Au existat puține progrese sociale în afara Zonei Verzi plină de ONG-uri. Una dintre cele mai importante feministe exilate din țară a remarcat că femeile afgane au trei dușmani: ocupația occidentală, talibanii și Alianța Nordică (Frontul Național Islamic Unit pentru Eliberarea Afganistanului).

Odată cu plecarea Statelor Unite, spunea ea, vor rămâne doi dușmani. (La momentul publicării acestui articol, numărul dușmanilor poate fi redus la unul singur, deoarece talibanii au eliminat în nord grupuri cheie ale Alianței înainte ca orașul Kabul să fie capturat). În ciuda cererilor repetate din partea jurnaliștilor și a activiștilor, nu au fost publicate date de încredere cu privire la industria sexului care a crescut pentru a deservi armatele de ocupație. Nu există nici statistici credibile privind violurile – deși soldații americani au recurs frecvent la violență sexuală împotriva “suspecților de terorism“, au violat civili afgani și au dat undă verde milițiilor aliate la abuzuri asupra copiilor. În timpul războiului civil iugoslav, prostituția s-a intensificat, iar regiunea a devenit un focar de trafic sexual. Implicarea ONU în această afacere profitabilă a fost bine documentată. În Afganistan, detaliile complete nu au ieșit încă la iveală.

Peste 775 000 de soldați americani au luptat în Afganistan începând cu 2001. Dintre aceștia, 2 448 au fost uciși, alături de aproape 4 000 de americani subcontractați (n.r. armată privată). Potrivit Departamentului Apărării, aproximativ 20 589 soldați au fost răniți în luptă. Cifrele privind victimele afgane sunt dificil de calculat, deoarece “morțile inamicului”, care includ civili, nu sunt contabilizate. Carl Conetta de la Project on Defense Alternatives a estimat că cel puțin 4 200 – 4 500 de civili au fost uciși până la jumătatea lunii ianuarie 2002 ca urmare a asaltului american, atât în mod direct ca victime ale campaniei de bombardamente aeriene, cât și indirect în urma crizei umanitare rezultate. Până în 2021, Associated Press raporta că 47 245 de civili au pierit din cauza ocupației. Activiștii afgani pentru drepturile civile au dat un total mai mare, insistând că 100 000 de afgani (mulți dintre ei non-combatanți) au murit, iar un număr de trei ori mai mare a fost rănit.

În 2019, Washington Post a publicat un raport intern de 2 000 de pagini comandat de guvernul federal american pentru a identifica eșecurile celui mai lung război al său: “The Afghanistan Papers“. Acesta s-a bazat pe o serie de interviuri cu generali americani (pensionați și în funcție), consilieri, politicieni, diplomați, lucrători umanitari și așa mai departe. Evaluarea lor combinată a fost devastatoare. Generalul Douglas Lute, “țarul războiului afgan” în perioada lui Bush și Obama, a mărturisit:

“Eram lipsiți de o înțelegere fundamentală a Afganistanului – nu știam ce facem… Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce întreprindem… De-ar fi știut poporul american amploarea acestei disfuncții”.

Un alt martor, Jeffrey Eggers, un Navy Seal pensionat și membru al personalului Casei Albe sub Bush și Obama, a subliniat risipa imensă de resurse:

“Ce am obținut pentru acest efort de 1 trilion de dolari? E justificat acest trilion de dolari? … După uciderea lui Osama bin Laden, afirmam că Osama probabil râde în mormântul său plin de apă, având în vedere cât de mult am cheltuit în Afganistan”. El ar fi putut adăuga: „Cu toate acestea, oricum am pierdut”.

Cine era inamicul? Talibanii, Pakistanul, toți afganii? Un soldat american cu vechime era convins că cel puțin o treime dintre polițiștii afgani erau dependenți de droguri și că o altă mare parte erau susținători ai talibanilor. Acest lucru a reprezentat o problemă majoră pentru soldații americani, după cum a mărturisit, în mod anonim, în 2017 un șef al forțelor speciale: „Au crezut că voi veni la ei cu o hartă în care să le arăt unde locuiesc băieții buni și cei răi… A fost nevoie de mai multe conversații pentru ca ei să înțeleagă că nu dețineam aceste informații. La început, mă întrebau întruna: “Dar cine sunt băieții răi, unde sunt?”.

Donald Rumsfeld a exprimat același sentiment în 2003. „Nu am nici o claritate privind cine sunt băieții răi în Afganistan sau Irak”, a scris el. „Citesc toate informațiile din partea comunității și pare că știm foarte multe, dar, de fapt, atunci când intri în detalii, afli că nu avem nimic care să ne permită să acționăm. Suntem lamentabil de deficitari în ceea ce privește informațiile umane”. Incapacitatea de a distinge între un prieten și un inamic este o problemă serioasă – nu doar la nivel schmittean, ci și la nivelul practic. Dacă nu poți face diferența între aliați și adversari după un atac cu un dispozitiv exploziv improvizat (DEI) într-o piață aglomerată dintr-un oraș, reacționezi atacând pe toată lumea și îți creezi și mai mulți dușmani în acest proces.

Colonelul Christopher Kolenda, consilier al altor trei generali în funcție, a subliniat o altă problemă a misiunii americane. Corupția a fost endemică încă de la bun început. El a spus că guvernul Karzai s-a „autoorganizat într-o cleptocrație”. Acest lucru a subminat strategia de după 2002 de a construi un stat care să reziste după sfârșitul ocupației. „Corupția măruntă este ca un cancer de piele: există modalități de a-l elimina, după care probabil vei fi bine. Corupția în cadrul ministerelor, la un nivel mai înalt, este ca un cancer de colon. Este mai grav, dar dacă îl depistezi la timp, probabil că vei supraviețui. Cleptocrația însă, este ca un cancer la creier. Ea este fatală”. Firește, statul pakistanez – în care cleptocrația este încorporată la toate nivelurile – a supraviețuit timp de decenii. Însă lucrurile nu au fost la fel de simple în Afganistan, unde eforturile de construire a națiunii au fost conduse de o armată de ocupație, iar guvernul central avea un sprijin popular redus.

Cum rămâne cu rapoartele false conform cărora talibanii au fost înfrânți și nu se vor mai reveni niciodată? O persoană de rang înalt din cadrul Consiliului Național de Securitate a reflectat asupra minciunilor difuzate de colegii săi:

Asta era explicația lor. De exemplu, se întețesc atacurile [talibanilor]? „Asta se întâmplă pentru că există mai multe ținte asupra cărora pot trage, așa că mai multe atacuri sunt un indicator fals de instabilitate”. Apoi, trei luni mai târziu, după ce atacurile s-au întețit? Asta pentru că talibanii sunt din ce în ce mai disperați, deci este de fapt un indicator al victoriei noastre”… Și acest lucru a continuat din două motive: pentru a-i face pe toți cei implicați să arate bine și pentru a face să pară că retragerea efectivelor americane și a resurselor lor ar duce la deteriorarea țării.

Toate acestea erau un secret știut în cancelariile și ministerele de apărare din cadrul NATO Europa. În octombrie 2014, secretarul britanic al apărării, Michael Fallon, a recunoscut că “s-au comis greșeli din punct de vedere militar și au fost făcute greșeli de către politicienii de la acea vreme, iar acest lucru datează de 10, 13 ani… Nu vom trimite trupe de luptă înapoi în Afganistan, sub nicio formă”.

Patru ani mai târziu, premierul Theresa May a trimis din nou trupe britanice în Afganistan, dublând numărul de militari „pentru a ajuta la rezolvarea situației fragile de securitate”. Acum, presa britanică joacă rolul de ecou al Ministerului de Externe și îl critică pe Biden pentru că a făcut o mișcare greșită la momentul nepotrivit. Șeful forțelor armate britanice, Sir Nick Carter, sugerează că ar putea fi necesară o nouă invazie. Parlamentarii conservatori, nostalgicii colonialiști, jurnaliștii slugarnici și cei care se lingușesc pe lângă Blair se aliniază pentru a cere o prezență britanică permanentă în acest stat devastat de război.

Ceea ce este uimitor este faptul că nici generalul Carter, nici reprezentanții săi nu par să fi recunoscut amploarea crizei cu care se confruntă mașina de război americană, așa cum este prezentată în “The Afghanistan Papers”. În timp ce planificatorii militari americani s-au trezit încet la realitate, omologii lor britanici încă se agață de o imagine fantastică a Afganistanului. Unii susțin că retragerea va pune în pericol securitatea Europei, deoarece al-Qaeda se regrupează în cadrul noului Emirat Islamic.

Dar aceste previziuni sunt neserioase. SUA și Marea Britanie au petrecut ani de zile înarmând și ajutând al-Qaeda în Siria, așa cum au făcut-o în Bosnia și în Libia. Un astfel de alarmism nu poate funcționa decât într-o mlaștină a ignoranței. Publicul britanic nu pare a fi convins de aceste temeri. Istoria impune uneori adevăruri urgente asupra unei țări printr-o demonstrație vie a faptelor sau printr-o demascare a elitelor. Retragerea actuală probabil este un astfel de moment. Britanicii, deja ostili Războiului împotriva terorismului, ar putea să se întărească în opoziția lor față de viitoarele cuceriri militare.

Ce ne rezervă viitorul? Replicând modelul elaborat pentru Irak și Siria, SUA au anunțat o unitate militară specială permanentă, cu un personal de 2 500 de soldați, care va fi staționată la o bază din Kuweit, gata să zboare în Afganistan și să bombardeze, să ucidă și să mutileze dacă va fi necesar. Între timp, o delegație talibană de rang înalt a vizitat China în iulie anul trecut, promițând că țara lor nu va mai fi niciodată folosită ca rampă de lansare pentru atacuri împotriva altor state. Au avut loc discuții cordiale cu ministrul chinez de externe, care, se pare, au vizat legăturile comerciale și economice. Summitul a amintit de întâlnirile similare dintre mujahedinii afgani și liderii occidentali din anii 1980: primii apăreau cu costumele lor wahabite și cu bărbile tăiate regulamentar pe fundalul spectaculos al Casei Albe sau al reședinței premierului pe Downing Street 10.

Acum, cu NATO în retragere, actorii cheie ai situației din Afganistan sunt China, Rusia, Iranul și Pakistanul (care, fără îndoială, a oferit asistență strategică talibanilor și pentru care acesta este un triumf politico-militar uriaș). Nici unul dintre ei nu dorește un nou război civil, în contrast polar cu SUA și aliații săi după retragerea sovietică. Relațiile strânse ale Chinei cu Teheranul și Moscova i-ar putea permite, ajutată de influența continuă a Rusiei în nord, să contribuie la asigurarea unei păci fragile pentru cetățenii acestei țări traumatizate.

S-a pus mult accent pe vârsta medie din Afganistan: 18 ani, la o populație de 40 de milioane de locuitori. În sine, acest lucru nu înseamnă nimic. Dar există speranța că tinerii afgani vor lupta pentru o viață mai bună după un conflict de patruzeci de ani. Pentru femeile afgane, lupta nu s-a încheiat nici pe departe, chiar dacă a rămas doar un singur inamic. În Marea Britanie și în alte părți, toți cei care vor să continue lupta trebuie să își mute atenția către refugiații care vor bate în curând la ușa NATO. Cel puțin, refugiul este ceea ce le datorează Occidentul: o mică despăgubire pentru un război inutil.

Articolul a apărut inițial cu titlul Debacle in Afghanistan pe platforma SIDECAR a revistei The New Left Review și a fost tradus din limba engleză de Cristian Velixar. 

Tariq Ali este este un istoric,eseist, romancier și regizor britanic și pakistanez de limba engleză. 

Facebook Comments Box