Pentru versiunea în limba engleză apasă aici

Pandemia Covid-19 a bulversat viețile oamenilor și a provocat o serie de dificultăți economice. Restricțiile privind circulația persoanelor și bunurilor au afectat diferite activități și sectoare, inclusiv agricultura și sistemele alimentare. Natura și intensitatea acestor efecte sunt strâns legate de reziliența oricărui sistem, iar pentru a face un sistem mai rezilient la șocuri precum pandemia, este necesar să se abordeze cauza principală a problemei. 
Trebuie să integrăm serviciile oferite de natură în formula economică deoarece nu există dezvoltare acolo unde nu există resurse pentru dezvoltare.
În contextul agriculturii și al sistemelor alimentare, reziliența ar putea fi consolidată prin agroecologie – o abordare sistemică care are potențialul de a adresa problemele sociale, ecologice și economice care au făcut ca sistemul alimentar și, prin urmare, oamenii să fie vulnerabili.

Impactul pandemiei Covid-19 asupra sistemelor alimentare din Moldova

Pandemia Covid-19 a fost și continuă să fie o problemă sanitară și de sănătate în întreaga lume. Aceasta a condus la restricții privind circulația persoanelor și a bunurilor, afectând astfel grav oamenii, întreprinderile și economia în multe țări, inclusiv în Moldova.

Agricultura, fiind unul dintre cele mai importante sectoare economice din Moldova, a fost afectată de mai multe greutăți. Sectorului agricol din Moldova îi revine “cel mai mare procent de forță de muncă din întreaga economie“, iar zonele rurale se bazează predominant pe cultivare și creștere de animale. În plus, agricultura este o activitate vitală din punct de vedere al producției de alimente pe care orice națiune se bazează pentru supraviețuire.

Deși aproximativ 60% din populația Republicii Moldova are o producție agricolă proprie, întregul sistem alimentar a fost afectat de perturbările cauzate de pandemia de Covid-19. Studiile privind aprovizionarea cu alimente la nivel mondial arată că pandemia “a dus la restricții de circulație a lucrătorilor, la modificări ale cererii consumatorilor, la închiderea unităților de producție alimentară, la politici comerciale restrictive în domeniul alimentar și la presiuni financiare în lanțul de aprovizionare cu alimente“. Într-adevăr, Moldova a înregistrat o scădere a exportului mai multor produse (de exemplu, carne și produse din carne cu 40.6 % mai puțin, produse lactate și ouă de pasăre cu 39.7 %, semințe și fructe oleaginoase cu 30.1 %) din cauza blocajelor în țări care sunt parteneri comerciali cheie ai Moldovei.

Privind mai îndeaproape sistemul alimentar din Moldova, vedem că dificultățile economice au afectat mulți actori de-a lungul lanțului valoric alimentar.

Micii producători, de exemplu, au fost afectați în principal de închiderea piețelor deschise locale în timpul blocajului. Mulți dintre ei au avut acces restricționat la semințe și îngrășăminte – unele dintre cele mai importante materii prime pentru producția agricolă (în afară de pesticide) în sistemele agricole convenționale. Situația a fost exacerbată de seceta severă care, împreună cu pandemia, a afectat sectorul agricol din Moldova în primele 4 luni ale anului 2020, ceea ce, în unele cazuri a avut un impact devastator asupra productivității agricole. De exemplu sectorul a înregistrat o scădere abruptă a producției vegetale în 2020, fiind cu 26.8% mai mică decât în aceeași perioadă a anului 2019.

Covid-19 a avut, de asemenea, un impact asupra accesului la alimente. Potrivit raportului realizat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, mai mult de jumătate dintre respondenți au văzut că prețurile la alimente au crescut. Mai mult de 16% din respondenți au considerat că alimentele sunt din ce în ce mai rare și la un preț din ce în ce mai mare. În plus, rata sărăciei în “familiile în care principala sursă de venit a fost munca independentă în agricultură” a ajuns la 42.2%.

Pandemia: cauză dar și consecință

Un sistem rezilient este un sistem capabil să se adapteze sau să se transforme în condițiile unor schimbări neașteptate, în așa fel încât să continue să sprijine bunăstarea umană. Practic, dacă un sistem ar fi rezilient, acesta ar fi continuat să își desfășoare activitatea în ciuda adversităților sau a stresului excesiv. Șocul nu ar fi provocat perturbări semnificative.

Luând ca exemplu sistemele alimentare, aceasta ar însemna existența unui sistem în care, de exemplu, o țară nu depinde de exporturile de alimente, deoarece are alți piloni economici care o susțin atunci când acesta este afectat temporar. La nivel de producători, ar însemna că producătorii nu depind de piețele locale deoarece își cunosc consumatorii, au stabilit relații cu aceștia și, prin urmare, pot continua să își vândă produsele.

În ceea ce privește faza de producție, un sistem agricol rezilient ar însemna independență sau o dependență foarte redusă față de intrări externe cum ar fi semințele industriale, îngrășămintele chimice sau pesticidele.

În cele din urmă, din punctul de vedere al consumatorilor, reziliența presupune că aceștia pot avea acces mai ușor la alimente nutritive în cantitate suficientă și la un preț rezonabil în orice moment. Din punctul de vedere al rezilienței ecologice, sistemele agricole reziliente ar prezenta o diferență de productivitate foarte mică sau chiar inexistentă atunci când sunt expuse la secetă. Totuși, acestea sunt aspecte ale unui sistem pe care Moldova tânjește să îl aibă.

Apare întrebarea legitimă: Din ce motive Moldova încă nu are un sistem agricol și alimentar rezilient?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să revenim la cauza principală a apariției virusului Covid-19, care pare a fi o consecință a unor probleme deja existente, inclusiv în cazul sistemelor agricole și alimentare în general.

Încă din primele luni de la izbucnirea pandemiei din 2020, mesajul a fost clar – Covid-19 este o consecință a unei interacțiuni umane dezechilibrate cu natura.

Recent, legătura dintre Covid-19 și degradarea naturii a fost reiterată în cadrul atelierului Platformei interguvernamentale științifico-politice privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice (IPBES) privind biodiversitatea și pandemiile:

Nu există mister în ceea ce privește cauza pandemiei COVID-19 – sau a oricărei pandemii moderne. Aceleași activități umane care determină schimbările climatice și pierderea biodiversității, determină, la rândul lor, riscul de pandemie prin impactul lor asupra mediului înconjurător“.

Nu este surprinzător faptul că cel puțin 60% din cele 335 de boli care au apărut în perioada 1960-2004, provin de la animale, iar Covid-19 este considerat un vârf al icebergului bolilor infecțioase transmise de animale și a altor boli infecțioase care sunt cauzate de utilizarea nechibzuită a resurselor naturale.

Astfel, Covid-19 este una dintre consecințele greșelilor comise în raport cu mediului.

Activitățile umane au alterat mediul înconjurător într-un ritm fără precedent, ceea ce, printre altele, a afectat capacitatea ecosistemelor de a regla dăunătorii și bolile:

Bolile infecțioase emergente (BIE) sunt determinate de creșterea populațiilor umane care perturbă din ce în ce mai mult ecosistemele naturale, de globalizarea care poate răspândi o BIE în întreaga lume chiar înainte ca simptomele sale să devină evidente și de schimbările climatice care afectează factori determinanți precum creșterea cererii de proteine animale, intensificarea nesustenabilă a agriculturii și recoltarea distructivă a resurselor naturale“. (McNeely, 2021)

Într-adevăr, natura și ecosistemele pot regla bolile infecțioase – un serviciu prestat “gratuit” de către natură, de care oamenii beneficiază și care, printre altele, transformă sistemele om-mediu în sisteme mai reziliente. Această capacitate a fost erodată. Reglarea dăunătorilor și a bolilor – un serviciu al naturii sau o așa-numită contribuție a naturii pentru oameni, a fost în mod clar ignorată în multe activități umane, inclusiv în agricultură și silvicultură. Astfel, atunci când au fost evaluate de IPBES în 2019, contribuțiile naturii pentru oameni (CNO) care, printre altele, includ reglarea calității aerului, formarea solurilor, reglarea cantității și calității apei dulci, au scăzut în 14 din cele 18 categorii de CNO. Reglarea calității aerului a scăzut atât de mult încât se estimează că doar 1/10 din populația globală respiră aer curat, în timp ce calitatea slabă a aerului cauzează aproximativ 3.3 milioane de decese premature în fiecare an.

Diversitatea polenizatorilor și carbonul organic din sol în agricultură au scăzut. Productivitatea a fost redusă de degradarea terenurilor în aproape un sfert din suprafața terestră globală, iar “între 235 și 577 de miliarde de dolari din producția globală anuală de culturi este în pericol ca urmare a pierderii polenizatorilor“. Astfel capacitatea naturii de a oferi oamenilor hrană și, în același timp, de a contribui la sănătatea lor fizică, mentală și emoțională a scăzut de-a lungul mai multor indicatori, unul dintre aceștia fiind reglarea dăunătorilor și a bolilor.

Moldova nu este o excepție. De fapt, țara a înregistrat reducerea a două dintre cele mai importante resurse naturale ale sale, anume apa și solul. De exemplu, o analiză recentă arată că râurile mici sunt foarte poluate[i] și că se înregistrează o scădere constantă a volumului mediu anual al debitului râului Prut în Moldova, care de la 2.65 km3 (1977-2019) a scăzut sub nivelul mediu, ajungând la valori de 1.48 km3 (2012) și 1.19 km3 (în 2016)[ii]. În contextul schimbărilor climatice și al secetelor care apar mai des, apare riscul de deficit de apă la nivel național. Moldova, care se bazează în prezent pe agricultura convențională, demonstrează astfel impactul negativ al acestui sistem de producție asupra formării apelor subterane și a acviferelor:

Irigațiile agricole reprezintă 70% din consumul de apă la nivel mondial și peste 40% în multe țări ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Pomparea intensivă a apelor subterane pentru irigații epuizează acviferele și poate duce la externalități negative de mediu, provocând un impact economic semnificativ asupra sectorului și nu numai“. (OCDE, 2020)

În ceea ce privește solul, se estimează că acesta se reduce în cantitate de 18,5 t pe hectar pe an, în medie. Eroziunea solului odată cu degradarea terenurilor agricole este un motiv de îngrijorare în Republica Moldova, unde aproximativ 100 000 ha sunt supuse unei eroziuni puternice și declinului progresiv al fertilității solului, iar 800 000 ha sunt pur și simplu degradate.

De ce a fost neglijată natura?

Deoarece este evident că serviciile naturii sunt vitale pentru oameni, este extrem de important să aflăm de ce natura a fost neglijată în activitățile umane. Înțelegerea acestei relații este, de asemenea, crucială pentru ajustările în sistem și în comportament care trebuie să facă parte din schimbare.

Pe de o parte, răspunsul se află în abordarea generală în ceea ce privește utilizarea resurselor naturale. În cursa pentru creștere economică, țările și economiștii nu au reușit să integreze natura în modelele lor – o problemă pe care oamenii de știință și decidenții încearcă să o abordeze de zeci de ani. După cum sugerează Dr. Dasgupta în raportul său, “natura a intrat în modelele macroeconomice de creștere și dezvoltare în anii 1970, dar într-o formă neesențială“. Recenta “Monitorizare și evaluare a politicii agricole” realizată de OCDE confirmă faptul că această problemă persistă în agricultură și în sistemele alimentare.

 

Figura 1 – Averea Globală  Per Capita, 1992 – 2014. Source: Dasgupta, P. (2021), The Economics of Biodiversity: The Dasgupta Review

Discordanța sau, mai bine spus, detașarea indicatorilor economici de baza “naturală” poate fi observată în Figura 1, care arată că capitalul produs a crescut semnificativ, în timp ce capitalul natural a suferit o puternică eroziune. În practică, aceasta înseamnă, de exemplu, că intensificarea agriculturii produce astăzi mai multă hrană decât oricând (cifrele arată că creșterea populației mondiale a atins 142% în perioada 1960-2013, în timp ce randamentul mediu al cerealelor a crescut cu 193%, depășind astfel cu mult nevoile umane), provocând în același timp degradarea solului, epuizarea stocurilor de apă, poluarea apei, pierderea biodiversității, care reprezintă doar câteva exemple. Într-adevăr, “agricultura rămâne o sursă majoră de poluare a apei; scurgerile de îngrășăminte agricole, utilizarea pesticidelor și a reziduurilor de animale contribuie la poluarea apelor de suprafață și a apelor subterane“. (OCDE, 2020)

Raportul OCDE “Monitorizarea și evaluarea politicii agricole” subliniază că, pe lângă sustenabilitatea mediului, sprijinul public acordat agriculturii “adesea nu reușește să își atingă obiectivele declarate de îmbunătățire a securității alimentare și a mijloacelor de trai”, adăugând astfel ineficiența socială a sistemelor actuale de producție.

La nivelul economiei generale, această deconectare este reflectată, de exemplu, prin utilizarea produsului intern brut (PIB) ca indicator economic de creștere. Acesta contabilizează numărul de produse și servicii produse, fără a lua în considerare biosfera. Între timp, cercetătorii subliniază că utilizarea PIB-ului pe cap de locuitor ca indicator pentru “muncă decentă și creștere economică” este limitată, deoarece nu ia în considerare caracterul finit al resurselor naturale și, prin urmare, nu are legătură cu indicatorii de durabilitate a mediului.

De asemenea, PIB nu are legătură cu nivelurile de ocupare a forței de muncă și cu măsurile mai largi de bunăstare socială. Astfel PIB-ul eșuează nu numai în contabilizarea impactului de mediu al produselor și serviciilor, ci și în reflectarea impactului social, cum ar fi o viață lungă și sănătoasă, educația și un nivel de trai decent.

Cu toate acestea PIB-ul încă mai este folosit pentru a măsura dezvoltarea, Moldova nefiind o excepție. Acesta continuă să fie în centrul discursului politic atât în rândul experților naționali, cât și al partenerilor de dezvoltare ai Moldovei.

Măsurarea bogăției națiunii cu un indicator precum PIB-ul reprezintă o anumită logică care își găsește reflectarea în multe alte aspecte ale activităților umane. Este indicatorul productivității și a eficienței economice în agricultură. Rădăcinile acestei logici datează din perioada postbelică, când procesul de modernizare și industrializare a sectorului agricol s-a extins pe continentul european. În timp ce în Uniunea Europeană au fost adoptate Politicile Agricole Comune în 1962[iii], în Moldova a fost adoptată politica agricolă a URSS.

Principala problemă pe atunci era foametea și, prin urmare, securitatea alimentară, pe care agricultura industrială a intenționat să o rezolve. Aceasta a ajuns treptat să îi elimine pe micii agricultori, deoarece producția monoculturală mare s-a dovedit a fi mai eficientă în sensul că, la același nivel de producție, avea costuri marginale mai mici decât fermele mai mici[iv]. Cu alte cuvinte, acestea putea produce mai mult folosind mai puțin (în ceea ce privește factorii de producție). Datorită mecanizării, producția folosea mai puțină forță de muncă, în timp ce lucra mai repede suprafețe mari de teren și folosea semințe industriale pentru a produce cantități uriașe de alimente. Datorită realizărilor Revoluției verzi care, cu ajutorul pesticidelor, al îngrășămintelor artificiale și al semințelor biotehnologice, națiunile au putut să dubleze sau uneori să tripleze producția de soiuri de culturi cu randament ridicat.

Acest lucru, împreună cu creșterea comerțului, reprezintă de facto baza sistemelor alimentare globalizate actuale, în care creșterea progresivă a productivității este un instrument pentru politicile agricole orientate spre export. Cu toate acestea, securitatea alimentară continuă să fie o problemă la nivel mondial, deoarece producția masivă de alimente și caloriile ieftine nu înseamnă neapărat alimente sănătoase, nutritive și accesibile. Astfel, creșterea producției de produse agricole, precum și a PIB-ului, demonstrează că lumea a pășit pe o cale periculoasă care a condus omenirea în situația în care se află astăzi – degradarea progresivă a resurselor naturale și, prin urmare, vulnerabilități care nu pot fi compensate în niciun fel de creșterea economică.

Reconciliere vitală: ecologic înseamnă și economic

O creștere economică și o dezvoltare cu adevărat durabilă înseamnă să recunoaștem că prosperitatea noastră pe termen lung se bazează pe reechilibrarea cererii noastre de bunuri și servicii ale naturii cu capacitatea acesteia de a le furniza. Aceasta înseamnă, de asemenea, să ținem seama pe deplin de impactul interacțiunilor noastre cu natura“. Sir Partha Dasgupta

 După cum s-a demonstrat, modelele economice ce iau ca referință PIB-ul și câștigurile de productivitate nu au reușit să integreze dimensiunea activelor naturale.

În consecință însăși creșterea indicată este o iluzie, deoarece aceasta nu conține toate datele necesare. Indicatorul economic corect care ar reflecta adevărata semnificație a cuvântului economie, care, la origine din limba greacă, înseamnă “gospodărie”. Respectiv, indicatorii ar trebui să țină cont de costurile sociale și de mediu ale produselor și serviciilor.

 Pentru a înțelege amploarea acestei externalizări, să aruncăm o privire la costul alimentelor în prezent. Potrivit unui expert internațional de rang înalt în domeniul agriculturii durabile, Dr. Angela Hilmi, consumatorii plătesc de patru ori pentru alimente: prima dată – la magazin; a doua oară – când plătesc taxe care subvenționează fermierii; a treia oară – când este nevoie să curețe mediul înconjurător; și nu în ultimul rând – când consumatorii trebuie să trateze bolile cauzate de alimentație. De exemplu, producția convențională care se bazează pe monocultură (producția unei singure culturi) a redus diversitatea alimentației, ceea ce este legat nu numai de malnutriție, ci și de creșterea rapidă a unor boli precum obezitatea, alergiile, unele tipuri de cancer și bolile cardiovasculare, care implică un cost de aproximativ 2 trilioane de dolari pentru economia globală.

În plus, scurgerea nitraților și bioacumularea pesticidelor otrăvitoare utilizate în monocultură nu numai că degradează solul și apa (inclusiv eutrofizarea corpurilor de apă), ci sunt dăunătoare pentru sănătatea umană. De exemplu, studiile arată că, în Uniunea Europeană, pagubele cauzate de azot se ridică la aproximativ 750 EUR per capita pe an, două treimi dintre acestea fiind legate de agricultură. Costul utilizării pesticidelor se ridică la aproximativ 130 de milioane de euro în unele țări din Europa și la 8 miliarde de euro în SUA. Pesticidele au un impact foarte negativ asupra albinelor și asupra altor insecte indispensabile în producția de alimente. De exemplu s-a estimat că “valoarea culturilor din întreaga lume care depind de polenizare variază între 235 și 577 de miliarde de dolari pe an“.

Având în vedere că doar aproximativ 4% din sistemele de producție din Moldova sunt ecologice, iar abordările neconvenționale, cum ar fi agroecologia, agricultura regenerativă sau permacultura, abia încep să fie cunoscute, prețul real al alimentelor produse la nivel local ar fi rușinos de mare și, cel mai probabil, ar face ca aceste alimente să fie inaccesibile pentru consumatorii locali. Deși producătorii din Moldova au fost informați și încurajați repetat să urmeze practici agricole mai durabile (cum ar fi cultivarea fără lucrări de sol, culturile de acoperire și rotația culturilor), abordarea este încă destul de fragmentată, nefiind abordate problemele sociale și de mediu ale sistemelor agricole și alimentare în ansamblul lor.

Este vorba despre mult mai mult decât simple externalități de mediu. Agricultura convențională și sistemul alimentar, la crearea căruia aceasta a contribuit au numeroase efecte sociale. Devine și mai dificil de monetizat, de exemplu, rețeaua de relații umane, încrederea și alte valori care sunt indispensabile pentru ca orice societate să funcționeze. În contextul sistemelor alimentare, acestea au fost erodate din cauza creșterii progresive a lanțurilor lungi de aprovizionare și a globalizării.

Exportul și comerțul internațional au umbrit mintea statelor care au uitat de importanța economiei la scara unui oraș, a unui sat, a unei comunități. În acest sistem orientat mai degrabă spre export decât spre comunitate, relația directă dintre consumator și producător a fost înlocuită progresiv de supermarketuri în care nu există niciun fel de contact personal.

În timp ce oamenii, în special în zonele urbane, s-au obișnuit să-și facă cumpărăturile în supermarketuri, acest sistem a lipsit de putere comunitățile care, anterior, aveau o diversitate de magazine mici sau piețe în care producătorii locali își vindeau direct produsele.

În Moldova, unde cea mai mare parte a populației locuiește în orașele Chișinău și Bălți, situația devine similară cu cea din țările dezvoltate, unde supermarketurile sunt principala sursă de aprovizionare.

Acestea, însă, nu oferă nicio informație despre modul în care au fost produse alimentele în vînzare, cât pesticid a fost aplicat sau câți nitrați au fost scurși în râu. Nu se spune nici cât de mult impact are o astfel de producție asupra populației rurale și a mijloacelor de trai din mediul rural.

Astfel, lanțurile de aprovizionare mai scurte sunt esențiale pentru sistemele alimentare durabile. În plus, cercetătorii subliniază importanța relațiilor umane pentru sănătatea economică sistemică, deoarece acestea contribuie la învățarea colectivă și la inovare:

rețeaua de relații și valori umane este mai importantă decât creșterea PIB-ului în sine, deoarece vitalitatea unei societăți, adică capacitatea sa de a produce, inova, de a se adapta și de a învăța, depinde aproape în întregime de aceste relații și valori“.

Mai mult, producția orientată spre export, precum și liberalizarea pieței și acordurile de liber schimb au exacerbat problema în agricultură și sistemele alimentare prin crearea unei concurențe nesănătoase pentru producătorii locali în multe țări din întreaga lume, fenomene ce au început să atingă și Moldova.

Un exemplu grăitor este plasarea excesivă de lapte ucrainean, care îi elimină pe producătorii locali de lapte. Astfel, în 2018, scăderea constantă a producției de lapte a marcat un declin de 15%. Cu cât mai mult importăm, cu atât mai dependenți și, prin urmare, mai vulnerabili suntem. Volatilitatea prețurilor, precum și orice întrerupere a producției se va simți imediat. Pentru a exemplifica, să examinăm hrișca – o cultură nutritivă care face parte importantă din cultura alimentară în Moldova, care practic a încetat să mai fie cultivată, iar acum este importată din Rusia. Deși în anul 2000 acesteia îi reveneau 11 mii de hectare, în 2012 a ajuns la doar câteva sute. Recent, în august 2021, s-a înregistrat o recidivă a epuizări de hrișcă în supermarketuri, importată din Rusia, hrișcă care nu demult era acuzată că ar conține o doză de 57 de ori peste normă a pesticidului periculos glifosat.

Aceste exemple de dispariție a unor subramuri agricole vitale au un impact economic, dar mai ales social, deoarece expun populația locală la riscuri, reducând astfel rezistența la eventualele șocuri.

Prin urmare, lanțurile scurte de aprovizionare și piața locală sunt esențiale pentru redresare. Acestea nu doar întăresc comunitățile, dar asigură și diversitatea alimentară și sporesc autonomia alimentară locală. Acest lucru este relevant atât pentru zonele rurale, cât și pentru cele urbane. Cu toate acestea, în Moldova, unde aproximativ ¼ din populație trăiește în capitala Chișinău, lanțurile scurte de aprovizionare cu o parte din producție relocată în oraș ar putea salva milioane de euro pentru economia țării. Pentru a ilustra acest lucru, un studiu de caz privind autonomia alimentară a orașului a arătat că se pot economisi între 29 și 115 milioane USD dacă producția de alimente este cel puțin parțial locală.

Agroecologia – o abordare cuprinzătoare a problemei sistemelor alimentare

Soluția la cauza principală a pandemiei Covid, precum și la degradarea apei și a solului în agricultură, se află în atitudinea față de natură și în modul în care gestionăm activele naturale în cadrul logicii economice. În contextul sistemelor alimentare este vorba de alimente suficiente, accesibile și nutritive, precum și de recunoașterea principalilor administratori de active în agricultură – fermierii.

Pe de o parte, abordarea acestor aspecte va contribui la transformarea producției în una durabilă din punct de vedere ecologic și social, deoarece va crea, printre altele, rezistența sistemului la posibilele șocuri și adversități.

Există o soluție? Răspunsul este da. Experții, producătorii și organizațiile internaționale susțin că agroecologia – o știință și o mișcare socială, poate aborda mai multe probleme transformând astfel sistemele alimentare modelate de Revoluția Verde și de liberalizare. Cercetările arată că această abordare contribuie la îmbunătățirea rezistenței la apă, ajută la asigurarea securității alimentare la nivel național, crește rezistența la riscurile de mediu, precum și la re-aducerea locurilor de muncă și la creșterea veniturilor în sectorul agricol.

Așa cum a fost definită de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO agroecologia se bazează pe 10 elemente: diversitate, co-crearea și schimbul de cunoștințe, sinergii, eficiență, reciclare, reziliență, valori umane și sociale, cultură și tradiții alimentare, guvernanță responsabilă și economie circulară și solidară.

Fiecare dintre aceste elemente poate contribui la soluționarea mai multor probleme presante din agricultură și din sistemele alimentare. Adaptată la condițiile locale de mediu și prezentând sisteme diversificate, agroecologia permite producătorilor să păstreze semințele – baza oricărei producții. Reciclarea biomasei (de exemplu, mulcirea) în sistem reduce și, mai mult, elimină nevoia de îngrășăminte artificiale, astfel încât producătorul economisește bani și evită supraîncărcarea solului cu îngrășăminte care creează un dezechilibru biochimic și scurgeri de nitrați în exces în acviferele subterane.

Utilizarea principiului sinergiei, care, în practică, înseamnă combinarea înțeleaptă a diferitelor specii de plante și culturi, sporindu-le funcțiile de “colaborare”, contribuie la eliminarea treptată a pesticidelor – un alt factor de producție costisitor și poluant. Diversitatea culturilor, spre deosebire de monocultură (în producția convențională), contribuie la crearea rezilienței economice. Mariana Seremet, responsabilă de implementarea instrumentului FAO pentru evaluarea performanței agroecologiei în Moldova, a confirmat că:

Dacă, spre exemplu, are loc o secetă severă care afectează culturile, iar din 15 produse, două nu reușesc să se dezvolte, este în regulă, pentru că mai sunt 13 produse pe care producătorii le pot oferi pe piață. Dacă, de exemplu, cinci produse din cele 15 nu sunt solicitate pe piață, este în regulă și acest lucru, deoarece celelalte 10 vor fi în continuare vândute“.

Toate cele zece elemente de agroecologie contribuie la crearea unei mai mari autonomii pentru producător, nu numai prin reducerea cheltuielilor de producție, ci și prin contribuția la siguranța alimentară la nivelul gospodăriei, asigurând o alimentație mai sănătoasă și mai diversificată. Prin urmare, agroecologia reprezintă o oportunitate uriașă pentru moldoveni, unde cea mai mare parte a producătorilor o reprezintă micii fermierii și cei de subzistență.

De fapt, agroecologia reprezintă oportunități pentru producătorii medii și mari, în special în sectorul zootehnic, unde fermierul poate produce carne în mod ecologic, asigurând sănătatea animalelor și a solului în același timp. În consecință, agroecologia îi ajută pe producători să obțină atât o producție ecologică, cât și o producție eficientă (cu foarte puține sau chiar fără inputuri), ceea ce poate da naștere ulterior la exportul de alimente de înaltă calitate (fructe uscate ecologice, ceaiuri, oțet de fructe), creând astfel o valoare adăugată ridicată. Studiul realizat de Food, Farming and Countryside Commission (Comisia pentru Alimentație, Agricultură și Spațiu Rural) din Marea Britanie notează că “prin obținerea unor reduceri dramatice ale costurilor aferente inputurilor, întreprinderile agroecologice pot atinge niveluri mai ridicate de valoare adăugată și, prin urmare, de profitabilitate pentru fermier“.

În ceea ce privește dimensiunea socială, agroecologia contribuie la refacerea și consolidarea comunităților, întrucât “caută să reconecteze producătorii și consumatorii printr-o economie circulară și solidară care acordă prioritate piețelor locale și sprijină dezvoltarea economică locală prin crearea de cicluri virtuoase“. În plus, pentru a asigura respectarea drepturilor agricultorilor și ale lucrătorilor din mediul rural, factorii de decizie au la dispoziție Declarația Națiunilor Unite privind drepturile țăranilor și ale altor persoane care lucrează în zonele rurale, pe care Republica Moldova a semnat-o.

În concluzie, agroecologia reprezintă un potențial puternic de reconectare a celor trei dimensiuni ale dezvoltării durabile în agricultură, recuperând astfel integritatea lor inițială, contribuind în același timp la un sistem alimentar mai rezistent din punct de vedere social, ecologic și economic.

REFERINȚE: 

[i]Poluări provine din trei factori cheie: compani, gospodări și substanțe chimice folosite pentru sol.

[ii] UCIP IFAD, Ghid pentru autoritățile publice locale din mediul rural privind adaptarea și implementarea măsurilor de atenuare la schimbările climatice, 2021

[iii] Roederer-Rynning, C. (2015). Policy-Making in the European Union (7th ed.), Chapter 8: The Common Agricultural Policy: The Fortress Challenged (196-217). Oxford: Oxford University Press

[iv] Baldwin, R. E., & Wyplosz, C. (2019). The economics of European integration (6th ed.), Chapter 9: The Common agricultural policy (205-229). London: McGraw-Hill Education.

Acest articol a fost elaborat în cadrul proiectului ”Dosarul Social”, realizat de PLATZFORMA în colaborare cu Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung Moldova. 

Imagine de fundal: Lotul de tip permacultură al Asociației ”Grădina Moldovei” (Cigîrleni, Ialoveni). 

Articolul a fost scris inițial în limba engleză și a fost tradus de Cristian Velixar. 

Facebook Comments Box