Contradicţiile între democraţia politică şi sistemul economic sunt folosite de autorul de la The Jacobin pentru a oferi o perspectivă mai largă asupra experienţelor socialiste din lumea occidentală şi cea din Europa de Est
Acest articol a fost scris special de Ben Burgis pentru Baricada, el dorind să intre în dialog cu cititorii despre subiectele din textul său, despre socialismul real şi despre modul în care stânga contemporană din diferitele colţuri ale lumii trebuie să se raporteze la el. Dacă aveţi opinii şi reacţii, pe care doriţi să le împărtăşiţi cu noi, scrieți-ne pe pagina noastră de Facebook sau pe formularul de contact de pe site-ul nostru.
Lenin a dansat în zăpadă în ziua ce a marcat momentul în care Republica lui sovietică a dăinuit mai multe zile decât a făcut-o comuna de la Paris din 1871. Știați asta?
Slavoj Žižek mi-a menționat acest detaliu când l-am intervievat acum câteva săptămâni pentru podcastul meu de pe YouTube Give them an argument și din acel moment această informație îmi revine în minte mereu.
Comuna din Paris a fost un experiment democratic radical în care muncitorii de rând, soldații și micii comercianți au preluat un oraș mare din mâinile clasei capitaliste și l-au condus singuri pentru prima dată în istoria lumii. Marx i-a criticat pe comunarzi pentru că nu au naționalizat Banca Franței sau că nu s-au îndreptat imediat împotriva guvernului reacționar care conducea încă, de la Versailles, restul țării. El a crezut că acești pași le-ar fi putut oferi o șansă în luptă, șansa de a evita înfrângerea și masacrul care au avut loc la șaptezeci de zile după declararea Comunei la 18 martie 1871. Dar în cartea sa, Războiul civil din Franța, Marx a lăudat comunarzii pentru că au luat măsuri precum înlocuirea armatei permanente și a poliției cu „oamenii înarmați”, supunând fiecare funcționar public la o posibilă revocare imediată de către electorii săi în orice moment și din orice motiv (și limitând astfel de funcționari la salariul mediu al unui muncitor calificat). O altă măsură lăudată de Marx a fost predarea fabricilor abandonatе în urma fugii capitaliștilor către cooperativele de muncitori. El a spus că toate aceste lucruri au făcut comuna din Paris să fie un „precedent glorios” al noii societăți despre care spera că va depăși ordinea capitalistă aflată pe moarte.
Lenin a sărbătorit când experimentul sovietic a durat 71 de zile. În cele din urmă, a durat 74 de ani dând totodată naștere societăți similare în întreaga lume. În unele cazuri, acest lucru s-a făcut inspirând și oferind ajutor material revoluțiilor anti-imperialiste cu adevărat eroice care au apărut organic în societăți precum Cuba și Vietnam. În țări precum Polonia, România, Germania de Est și Ungaria, modelul sovietic a fost impus de armata care tocmai eliberase aceste societăți de fascism și, cu toate acestea, mulți cetățeni ai acestor societăți au sărbătorit acest lucru ca un progres spre viitor socialist. Dar nu se poate nega că o parte foarte semnificativă a acestor populații a simţit înființarea acestor „democrații populare” ca pe o integrare într-un imperiu străin.
Când Marx a spus despre Comuna din Paris că era un precedent glorios pentru socialism, el a evidențiat caracteristicile care au făcut Comuna mult mai democratică decât orice democrație parlamentară capitalistă care a existat vreodată. Uniunea Sovietică și „Democrațiile Poporului” din Europa de Est au fost în mod considerabil mai puțin democratice în aproape toate modurile. Nu existau alegeri la care să participe mai multe partide sau mai mulți candidați. Nici un fel de presă independentă nu a apărut în acele regimuri. Și chiar și la locul de muncă, principalul loc în care marxiștii, anarhiștii și alți critici radicali ai capitalismului localizaseră mereu caracterul nedemocratic specific vechiului sistem, oamenii muncii obișnuiți aveau o autonomie considerabil mai mică decât muncitorii occidentali cărora li s-a permis cel puțin să formeze sindicate autentice care nu erau doar ștampile de cauciuc pentru „șef”.
Pe de altă parte, acel „șef” nu era un proprietar privat care să caute să acumuleze profituri, ci un „sector public” care nu mai era un sector printre altele, ci, pentru cea mai mare parte a duratei de viață a majorității acestor state, întreaga economie. Această distincție a însemnat o diferență semnificativă și adesea benefică.
Șefii de partid și oficialii de stat ar fi putut avea diverse privilegii economice pe care muncitorii obișnuiți nu le aveau, dar pentru a compara cota relativă din resursele societății la care acești birocrați au aspirat cu bogăția acumulată de baroni precum Jeff Bezos – în prezent pe drumul spre a deveni primul trilionar bazându-se pe munca istovitoare care la modul literal a rupt spinarea muncitorilor din depozitele sale – este ca și cum ai compara câteva mușcături de țânțar cu o mușcătură a contelui Dracula. Ineficiența reală a planificării în stil sovietic, la care ne vom întoarce într-o clipă, au dus la o frustrare extremă din partea consumatorilor care aveau buzunarele pline de ruble sau zloți sau mărci și nimic din ceea ce doreau să cumpere pe rafturile magazinelor alimentare de stat; dar, cu câteva excepții îngrozitoare în URSS din epoca Stalin și în China lui Mao, nimeni nu a trebuit să-și facă griji în privința nevoilor materiale de bază. Și au existat progrese majore în ceea ce privește egalitatea de gen realizate într-o perioadă foarte scurtă de timp. Din documentarea pe care Kristen Ghodsee a făcut-o pentru cartea ei De ce femeile au avut parte de relații sexuale superioare calitativ în perioada socialistă: Și alte argumente pentru independența economică, reiese că acest lucru a dus la rândul său la îmbunătățiri semnificative ale relațiilor interpersonale. Multe femei din societățile capitaliste rămân în relații nocive, neîmplinite sau chiar abuzive din pricina nesiguranței economice. Eliminarea acestei situații a fost un adevărat progres social și, oricât de mult bine ar fi putut rezulta din căderea sistemului respectiv la sfârșitul anilor ’80, revenirea țărilor foste „comuniste” la ceea ce au fost deseori modele distinct mai patriarhale a fost un regres civilizaţional.
Pe vremea mea, în spaţiul de stânga socialist, atât aici, în Statele Unite cât şi în conversații cu socialiștii din Europa de Est, am întâlnit deseori confuzii și controverse cu privire la ceea ce ar trebui să spună stânga socialistă contemporană despre această succesiune uneori haotică de evenimente istorice. Socialiștii mileniali și zoomerii, crescuți cu o dietă de propagandă anticomunistă simplistă și deseori exagerată, sunt uneori tentați să compenseze lipsa de informații prin declarații excesive și să spună că stalinismul a fost „de fapt bun”. Oricine ar fi petrecut cel puțin la fel de mult timp ca mine, din păcate, pe rețelele de socializare de stânga, ar fi văzut o parte dintre aceste tipuri de reacții.
La celălalt capăt al spectrului, socialiștii din zona mea mea – la modul general mă gândesc la mine însumi ca la un „marxist democratic” pe direcia lui Michael Harrington, editorul meu de la Jacobin, Bhaskar Sunkara sau, în același sens, pe aceea a mai multor comuniști și disidenți onorabili ai secolului XX din Europa de Est – pot fi tentaţi, atunci când se confruntă cu memoria experimentului sovietic, să ridice pur și simplu din umeri și să schimbe subiectul. Ei pot evidenția având o parte de dreptate diferența extremă dintre ceea ce Marx, Engels și alți socialiști timpurii au înțeles prin „socialism” și caricatura acelei viziuni așa cum s-a materializat ea în acele societăți, precum și tradiția continuă a marxiștilor anti staliniști care subliniază acel decalaj. Chiar și în 1918, Rosa Luxemburg i-a supus pe Lenin și Troțki la o critică privind aspectele autoritare ale proiectului lor și, până în anii ‘20, Troțki însuși devenise suficient de alarmat de ceea ce devenea societatea în a cărei creație a jucat un rol atât de important. În primul rând pentru că a ajuns mai întâi în opoziție și apoi în exil și, în cele din urmă, a plătit cu viața pentru criticile sale cu privire la realitățile sovietice. Când Michael Harrington, Barbara Ehrenreich și tovarășii lor au fondat Socialiștii Democrați ai Americii, care a devenit recent o forță importantă în politica de stânga după ce multe decenii decenii a fost o organizație marginală cunoscută doar de pasionații de politică, ei au pus D în DSA tocmai pentru a-l diferenția de sistemul profund autoritar care exista în Uniunea Sovietică, Europa de Est și în alte părți.
În același timp, aceia dintre noi care celebrăm însemnatele realizări ale social-democrației din Europa de Vest, Scandinavia și din alte părți – chiar dacă noi credem totuși că social-democrația este insuficientă și că orizontul nostru pe termen lung trebuie să depășească în totalitate capitalismul – ar trebui să recunoaştem sincer faptul că în competiția din timpul Războiului Rece, URSS a însemnat o forță cu mare greutate în combinația de factori care au permis adoptarea unor reforme atât de importante. Distrugerea multor progrese într-un ritm lent dar sigur împreună cu ororile petrecute în țări precum Irakul într-o lume unipolară au reprezentat costuri umane enorme ale victoriei globale a capitalismului occidental asupra rivalului său „comunist”.
Pe de altă parte, este la fel de netăgăduit că, deşi experiența sovietică nu poate fi redusă doar la cozi la pâine și gulaguri, cozile de pâine și gulagurile au fost o parte reală și importantă a poveștii. Putem spune că propaganda anticomunistă este poate simplistă în multe privințe și poate exagerează adesea ororile reale ale acelui sistem, dar propaganda ar fi fost mult mai puțin eficientă dacă realitățile acelui sistem nu ar fi oferit propagandiștilor atât de mult material real demn de a fi exploatat. În cele din urmă, existența unor societăți care erau profund disfuncționale în multe dimensiuni ale vieții lor economice și care au suprimat brutal libertatea de disidență în fiecare zonă, de la protestele de stradă la activismul la locul de muncă, până la urne și au făcut toate acestea în numele socialismului, a reprezentat în sine o propagandă antisocialistă mai eficientă decât orice ar fi putut proveni din aripa politică de dreapta. Marx credea că revoluțiile muncitorilor se vor naşte în națiunile dezvoltate în care existau clase muncitoare majoritate. Nicio revoluție nu a fost aproape să izbucnească în vreuna dintre aceste societăți de pe vremea lui Stalin și până în prezent. Marele contra-exemplu – valul de militanţi studențeşti și muncitori din Franța anului 1968, a fost văzut ca o revoluție potențial anticapitalistă de o parte semnificativă a studenților, dar de foarte puțini muncitori francezi. Revoluțiile anticapitaliste au avut loc doar în societăți care nu aveau la momentul izbucnirii lor o democrație politică, ceea ce înseamnă că trecerea la „comunism” nu însemna renunțarea la drepturile democratice deja stabilite. Este greu de prezis ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi izbucnit astfel de revoluții în „lumea întâi” într-o linie cronologică în care Stalin și Brejnev și restul să nu fi existat niciodată. Dar este de necontestat faptul că deschiderea relativă către ideile socialiste care s-a realizat în ultimii ani în unele țări din nucleul imperialist se datorează în mare parte războiului rece care a dispărut din oglinda retrovizoare și astfel apărătorii ordinii capitaliste și-au pierdut cel mai eficient instrument de propagandă anti socialistă. Cu siguranță că, aici, în Statele Unite ale Anticomunismului, Bernie Sanders n-ar fi putut câștiga 22 de state la prima rundă de alegeri ale Partidului Democrat în 2016, în timp ce se numea „socialist democratic”, și nici n-ar fi putut reporta succesele din 2020. De asemenea n-am putea avea un întreg detașament de femei în Congres care își asumă această etichetă, dacă statele „socialiste” profund represive ar controla încă o mare parte a lumii.
Având în vedere toate acestea, așa cum a spus prietenul și tovarășul meu Matt McManus, este extraordinar de frustrant să vezi că stângiștii activi online online par să creadă că este o bună utilizare a timpului lor să aibă dezbateri la nivel de școală primară despre exact câți țărani chinezi au murit de foame în Marea Salt Înainte. Și este chiar mai frustrant atunci când nimeni nu pare să se gândească nici măcar la ce fel de imagine de stânga creează în afara bulei noastre ideologice. Când am întâlnit oameni la reuniunile DSA care se numesc „marxiști-leniniști” și care apără ceea ce unii numeau „socialismul existent real” (atunci când a existat de fapt), îmi venea să strig la ei la ei. ‘Nu știi ce înseamnă D? De ce crezi că ne numim așa?” Nu am făcut asta. Sunt o persoană foarte politicoasă. (Pentru a vă convinge trebuie doar să vizionați videoclipul dezbaterii mele cu reacționarul Stefan Molyneux!) Dar mi-a venit să strig. Așa că înțeleg cu siguranță impulsul unor socialiști contemporani de a răspunde la întrebări despre experiența sovietică spunând, în esență, „De ce întrebi despre asta? Nu are nimic de-a face cu noi.”
Pot înțelege, de asemenea, unele dintre impulsurile care stau la baza „tankie-ului” (o direcție a Partidului Comunist din Marea Britanie care a susţinut suprimarea Revoltei de la Budapesta şi a Primăverii de la Praga – nota traducătorului)
Criticile făcute din fotoliu asupra actorilor politici care navighează într-o lume dezordonată sunt adesea frustrante. Ca parte a dezbaterilor recente despre cum să realizăm reforme importante precum Medicare for All (Servicii Medicale pentru Toți) în Statele Unite, am văzut câțiva stângiști americani fără nicio legătură cu mișcarea muncitorească cerând liderilor muncitorilor să facă în așa fel încât să izbucnească o grevă generală – într-o țară în care doar 6,2% dintre lucrătorii din sectorul privat aparțin unui sindicat. Când mă gândesc la cât de enervant este, pot înțelege cum unii dintre „tankies” ar putea spune: „Este cam mult pentru stângiștii care trăiesc într-un confort relativ în inima imperialistă să pună la îndoială deciziile revoluționarilor din trecut care încercau să supraviețuiască atacurilor imperialiste violente în circumstanțe inimaginabil de periculoase.’’
În ceea ce privește această situație, acesta este o poziție rezonabilă. Aș argumenta că o mare parte din ceea ce s-a întâmplat în aceste state nu a fost rezultatul acestor circumstanțe și chiar și înfrângerea temporară ar fi fost mai bună pentru perspectivele pe termen lung ale socialismului global. Forțele care au ieșit învingătoare au asuprit majoritatea populației uzând de forţa unui stat polițienesc pe care majoritatea îl dispreţuieşte într-o măsură sau alta, forță care se combină cu ineficiența planificării economice. Dar pot fi totuși de acord că judecata în termeni morali a factorilor de decizie din trecut nu ar trebui să fie punctul principal al analizei. Monștri autentici precum Hitler și Stalin merită o eternă damnare, dar marea majoritate a actorilor politici din toate părțile celor mai multe bătălii istorice se mișcau pe un teren fără o hartă clară, raționalizând defectele oricărui sistem în care se întâmpla să funcționeze (precum și propriile lor interese materiale și de multe ori propriile lor intuiții ideologice controversate, și sperau să obțină cele mai bune rezultate. Important este să învățăm oricâte lecții putem din trecut și să le aplicăm în programul nostru pentru viitor.
Erau Uniunea Sovietică și celelalte state „socialiste”? Asta arată ca o simplă întrebare descriptivă, dar în esență este o întrebare complexă de natură normativă. Ceea ce înțelegem prin „capitalism” și, prin urmare, ce vrem să spunem atunci când etichetăm alternativa – „socialismul” – depinde în cele din urmă de care dintre aspectele sistemului actual sunt considerate a fi discutabile (sau inacceptabile prin consecințele care rezultă din ele).
Dacă „socialism” înseamnă doar socializarea mijloacelor de producție în sensul în care proprietatea statului este o formă de „socializare” (chiar și într-o societate profund nedemocratică în care nu există niciun sens în care societatea exercită vreun control asupra statului) atunci URSS era evident socialistă. Pe de altă parte, dacă capitalismul este doar o societate organizată în mare măsură în jurul producției de mărfuri destinate comercializării e, atunci Revoluția Rusă tocmai a înlocuit „capitalismul de stat” cu „capitalismul privat.” Unii marxiști occidentali au adoptat această linie la un moment dat și unii continuă pe această direcție .
Nu cred că vreuna dintre aceste definiții sunt căi utile de a vorbi despre „capitalism” și „socialism.” Dacă progresul socialist înseamnă ceva, atunci el înseamnă eliminarea divizării societății într-o clasă de conducători și o forță de muncă subordonată. „Socializarea” mijloacelor de producție într-un mod care nu a putut să ofere oamenilor obișnuiți nici măcar un minim de control asupra lor pur și simplu nu îndeplinește acest obiectiv. Deci, are sens să facem o distincție între (ceea ce a fost înainte) „socialismul existent în realitate” și ceea ce înțelegem prin „socialism”. A spune că URSS și restul nu sunt considerate „socialiste” pentru că nu au abolit banii ca mijloc de schimb (nu au „depășit forma mărfii” în cuvintele acestor teoreticieni) înseamnă a spune că orice fel de societate pe care am putea spera să o realizăm în viitorul apropiat, chiar și după cea mai radicală răsturnare revoluționară a statu quo-ului pe care ne-o putem imagina ipotetic, ar ajunge să nu poată fi considerată ca„socialistă”. Obstacolele sunt logistice. Muncitorii sovietici erau încă plătiți cu ruble și le foloseau pentru a cumpăra produse de consum, dar chiar și nivelul de de-comercializare pe care societatea sovietică îl atinsese a dus la o deconectare severă între producție și consum. Este ușor să banalizăm această problemă, dar a fost unul dintre motivele centrale pentru care care muncitorii sovietici nu s-au luptat pentru a apăra acest sistem. Și mă îndoiesc profund că îmbinarea mecanicismului planificării de tip sovietic cu democrația politică, astfel încât șeful unui viitor echivalent al biroului de planificare Gosplan să fie ales (sau chiar fiecare comună locală să aibă propriul său Gosplan) ar putea să rezolve această problemă.
Poate că evoluțiile tehnologice viitoare ar putea să o rezolve. Poate că ar putea genera chiar și o societate în care am putea depăși cu mult nivelul sovietic de planificare pentru a elimina în totalitate banii. Unele versiuni ale acestei viziuni, cum ar fi „Comunismul de lux complet automatizat”, conceput de Aaron Bastani, sunt foarte atrăgătoare pentru mine. Dar, în timp ce așteptăm descoperiri tehnologice sau informații logistice care să ne ajute să ne dăm seama cum să realizăm aceste lucruri, aș dori să pun capăt stăpânirii exercitate de paraziții putred de bogați asupra tuturor celorlalți și să asigur controlul lucrătorilor asupra mijloacelor de producție – care este un alt mod important din punct de vedere istoric de a defini termenul „socialism”.
Cum ar putea arăta asta? Iată o viziune pe care am susținut-o în altă parte: putem decomodifica lucruri precum sănătea și educația pe care multe societăți le-au decomodificat cu succes și să naționalizăm monopolurile din economie și, dacă mai avem nevoie de un sistem privat sau de cvasi-sectorul privat, el poate cel puțin să fie compus din firme deținute de lucrători finanțate de bănci de stat.
Există mult spațiu pentru dezacorduri rezonabile în rândul socialiștilor dacă acesta este cel mai bun model posibil pentru o societate viitoare. Dar orice plan plauzibil va trebui elaborat cu un ochi asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt sub „socialismul real”.
A trata acea experiență ca fiind pur și simplu irelevantă pentru că nu a fost ceea ce înțelegem prin socialism sau apărarea dogmatică a evidenței unor societăți profund defectuoase și autoritare înseamnă să nu învățăm nimic din numeroasele lecții pe care „socialismul real” ne le poate oferi despre cum să organizăm o societate non-capitalistă. Respingerea lecțiilor negative, fie din motive de tankie sau pe motiv că socialismul real ar presupune că nu s-ar întâmpina aceleași probleme, este la fel de greșită ca și respingerea lecțiilor pozitive pe baza anticomunismului simplist. Dacă vom crea genul de lume despre care ar fi retroactiv corect să spunem că a fost vestită de Comuna din Paris, nu putem renunţa la nimic din ceea ce am putea folosi pentru ca să ne dăm seama cum să facem lucrurile acestea.
Scopul nu ar trebui să fie să sărbătorim sau să dăm naibii un sistem care, oricât ar fi durat după primele șaptezeci și una de zile, a încetat să mai existe acum câteva zeci de ani. Trebuie să folosim trecutul pentru a învăța cum să construim ceva mai bun. Pentru a reformula acest lucru într-un limbaj mai succint împrumutat de la filosoful meu preferat din secolul al XIX-lea, „scopul este să schimbăm (lumea)”.
Textul a fost preluat de pe platforma Baricada.
