Introducere

În aproximativ ultimii cinci ani, eoni dacă ne raportăm la vîrsta internetului, termenul de „media socială“ a devenit ubicuu. Cîștigînd bătălia în fața suratelor mai contestate și mai imprecise ‒ „media nouă“, „network media“, „media personală“, „media participativă“ sau chiar „media tactică“ ‒, media socială a hegemonizat efectiv domeniul, producînd o generație care nu înțelege cum interacționau oamenii înainte de Facebook și de Twitter, dar mai ales făcînd ordine în multiplele experimente digitale timpurii, în toți acei pași înainte sau înapoi pe calea către socializarea mediată. Poate cel mai elocvent indicator al dilemelor teoretice ridicate de media socială este următorul: există un consens general și universal acceptat în legătură cu ce înseamnă media socială, precum există și îndoieli serioase în legătură cu existența propriu-zisă a societății.

rei afirmații despre inexistența societății

De vreo 30 sau 40 de ani, se tot spune că societatea nu există. Există cel puțin trei direcții din care vine această afirmație. Varianta neoliberală a fost enunțată public prin vocea prim-ministrului britanic Margaret Thatcher. Într-un interviu din 1987 luat de Douglas Keay pentru Women’s Own după cîștigarea celui de-al treilea mandat, Thatcher subliniază importanța responsabilității personale și a muncii susținute.1 Să vrei să ai mai mulți bani și să muncești din greu pentru asta este, a spus ea, „marele motor, forța motrice a vieții“. Ignorînd și cel mai elementar principiu al sistemului de asigurări sociale, ea a continuat susținînd că nu este rolul guvernării de a avea grijă de cei năpăstuiți; nu din vina societății au ajuns aceștia în stradă, bolnavi sau șomeri. „Societatea? Nu există așa ceva.“ Mai degrabă, „există indivizi, bărbați și femei, și există familii“. Versiunea neoliberală care proclamă inexistența societății pune, prin urmare, accent pe indivizi și pe familii. Chiar și atunci cînd se recunoaște existența bisericilor, acestea sînt privite mai degrabă ca locuri pentru practicarea individuală a credinței, și nu ca forțe sociale. Mai mult decît atît, afirmația este făcută într-un scop defensiv. Face parte din justificarea ideologică necesară pentru atacarea noțiunii de stat social, ca soluție la problemele sociale inerente societăților capitaliste. Neoliberalismul spune că ideea societății care poate răspunde colectiv unor probleme comune este o iluzie. Realitatea este cea a fiecăruia pe cont propriu. Oamenii sînt în primul și primul rînd indivizi. 

A doua versiune a ideii că societatea nu există este cea a rețelei. Aceasta apare sub o varietate de forme în teoria media și socială contemporană, cea mai notorie fiind teoria actor-rețea a lui Bruno Latour. „Nu mai este deloc limpede dacă există relații suficient de specifice încît să fie numite «sociale» și care, grupate împreună, ar alcătui un domeniu aparte ce ar putea funcționa ca  «o societate»“2, scrie el. Pornind de la ideea că societatea nu există, Latour pledează pentru o sociologie care poate urmări acțiunile prin care lucrurile sînt asamblate în asocieri.3 Grupurile se formează și se desfac; există mai degrabă grupări de elemente anterior disparate decît colectivități fixe sau constante. Metodologia propusă de Latour pentru sociologia critică este simultan și soluție: inexistența societății se poate rezolva cu tehnologiile potrivite. Grija acordată modurilor cum se formează colectivitățile și asigurarea tehnicilor și tehnologiilor, procedurilor și proceselor potrivite combinării lor pot garanta coagularea unor momente sociale sau manifestări politice.4 În mod cert, aceste momente și manifestări se pot oricînd dezmembra în elementele constitutive, dar acesta este în egală măsură un lucru eliberator și inevitabil.

A treia versiune a afirmației poate fi numită versiunea radical democrată sau postmarxistă. În Hegemony and Socialist Strategy (1985), Ernesto Laclau și Chantal Mouffe scriu:

 

trebuie să începem prin a renunța la concepția „societății“ ca totalitate fundată pe procesele sale parțiale. Trebuie, prin urmare, să luăm în considerare natura deschisă a socialului ca fundament constitutiv sau „esență negativă“ a existentului, iar diversele „ordini sociale“ ca încercări precare și în ultimă instanță eșuate de a domestici cîmpul diferențelor. În consecință, pluriformitatea socialului nu poate fi cuprinsă printr-un sistem de medieri, nici ordinea socială înțeleasă ca principiu de bază. Nu există niciun spațiu croit anume pentru „societate“, din moment ce socialul în sine nu are nicio esență.5

 

Societatea nu există. În schimb, există conflicte, forțe, putere, lupte, competiție și oprimare. „Ordinea socială“ încearcă să suprime, să fenteze sau să „domesticească“ aceste procese, făcîndu-le să pară fracturi ale întregului mai degrabă decît relații contingente între elemente diverse și antagonice.

Diferența esențială între versiunea rețelei și cea radical democrată a postulării inexistenței societății este aceea că teoria rețelei consideră că obiectele (lucrurile) există, iar acțiunea lor creativă, combinatorie, agentivitatea lor este privită ca forța asociativă primară. Versiunea radical democrată acordă mai puțină atenție lucrurilor, punînd în schimb accentul pe varietatea forțelor care le unesc și le despart.

Ce au în comun aceste trei afirmații că societatea nu există? În primul rînd, datează, în mare, din aceeași perioadă istorică, perioada sfîrșitului statului social și a apariției neoliberalismului. În al doilea rînd, toate resping ideea socialului ca un întreg organic sau fundat pe totalitate; din moment ce societatea nu există, nu este nevoie de o întemeiere conceptuală a fundamentului sau bazei ei. În al treilea rînd și în consecință, ele resping noțiunile de ierarhii naturale, care ar avea sens doar într-un cadru cît de cît stabil. Prin urmare, în al patrulea rînd, ele resping și ideea că există sau ar putea exista un mit central, o temă, o istorie sau o autoritate care să structureze societatea. Ceea ce există sînt mai degrabă entități (persoane individuale sau obiecte) și forțe care se determină reciproc.

 

Dacă societatea nu există, cum ar trebui să arate atunci media socială?

Dacă există ceva corect sau adevărat în aceste teorii despre societate și despre felul în care ea nu există, cum ne-am putea aștepta să arate media socială?

Perspectiva neoliberală înlocuiește ideea de societate cu proclamarea existenței indivizilor, bărbați și femei, și a familiilor. Acești bărbați și aceste femei sînt responsabili pentru ei înșiși. Sînt motivați de bani într-un mediu competitiv, capitalist. Ne putem imagina, prin urmare, că îi preocupă locurile de muncă, poate situația financiară, poate siguranța și, mai mult decît probabil, găsirea partenerului/partenerei și întemeierea unei familii care să aibă grijă de ei cînd îmbătrînesc sau devin neputincioși. Ne putem de asemenea aștepta ca acești indivizi să încerce să găsească mijloace prin care să se măsoare și să se compare cu ceilalți, pentru a putea stabili cine are mai mult succes, cine este mai puternic. Astfel de cunoaștere i-ar ajuta considerabil pe piața muncii, dar, în egală măsură, și în stabilirea categoriei în care să își caute partenerul/partenera.6 Putem anticipa și că, pentru a înfrunta stresul competiției, acești oameni ar recurge la formarea de alianțe și construirea unor rețele.7 Competitorii individuali s-ar putea să vadă avantajele pe care le-ar obține combinîndu-se unii cu alții, așa că ar căuta probabil căi pentru a face asta cît mai simplu și mai eficient. Ar vrea să știe ce strategii folosesc ceilalți pentru a ține pasul sau chiar pentru a trece în fruntea competiției. Probabil că ar avea nevoie să compenseze însingurarea rezultată din munca pe proiecte și, întrucît lucrează de acasă sau se tot mută din birou în birou, tînjesc după contactul cu ceilalți. Viețile lor sociale ar putea fi din ce în ce mai mult dependente de ecran, obsesia lor de a face bani și de a o lua în față îndepărtîndu-i de activitățile mai degrabă bazate pe comunitate. Pe scurt, dacă ceea ce susține teoria neoliberală, și anume că societatea nu există, este adevărat, ne-am aștepta ca media socială să fie croită după principiile individualismului, competiției, alianței, distracției și procreării. Am anticipa că ar predomina interesele individuale – protejarea intimității, securitatea, proprietatea – într-un mod asemănător celui în care antreprenorii și companiile caută întotdeaună să își protejeze avantajele.

Dacă versiunea actor-rețea are dreptate în privința inexistenței societății, atunci așteptările ar fi ca media socială să fie centrată pe creație, pe invenție. Întrucît problema politicii duce la acumulări și permite asocieri, ne putem aștepta la inovația permanentă a tehnologiilor care facilitează colaborarea. Am putea conta pe apariția tot mai multor aplicații care să le dea oamenilor ocazia să împărtășească – ce anume nu mai este foarte important, ci faptul că o fac. În general, am putea preconiza manifestări entuziaste față de orice activitate de asociere și o mai mică preocupare pentru conținutul, forma sau scopul asocierii.

Felul cum ar arăta media socială dacă versiunea radical democrată ar fi adevărată ar fi, în linii mari, la fel cu cea care ar veni ca urmare a versiunii actor-rețea – o dezvoltare zbuciumată. Diferența principală ar fi că, dacă prima găsește satisfacții în producție, cea de-a doua le va găsi în contestare. Ne-am putea imagina ca oamenii să modeleze și să utilizeze media pentru a delimita identități, pentru a construi coaliții și alianțe. Media socială ar fi un teren de luptă pentru aceste identități. Și am putea prevedea conflicte permanente în legătură cu tot ce înseamnă conținut, utilizări, aplicații, platforme și protocoale, mai ales că orice sedimentare sau coeziune care ar stabili hegemonia unui grup sau a unei perspective ar duce la diminuarea potențialului celorlalți.8

Una peste alta, cele trei viziuni ale inexistenței societății ne-ar face să ne așteptăm ca media socială să arate în mare cum arată acum. Existența unui protocol comun TCP/IP9 este un element surprinzător. Dar, în linii mari, internetul, diferitele dispozitive, utilizări și aplicații sînt cele anticipate. Dacă societatea nu există, media socială ar trebui să corespundă într-o anumită măsură acestei inexistențe – să fie individualistă, competitivă, fluctuantă, contestată și tumultuoasă. Am putea conta pe ierarhii emergente, în interiorul și în afara grupurilor, numeroase ocazii pentru  ieșiri în evidență și infatuări egotiste. Ca să fie limpede, nu susțin că media socială pe care o avem reflectă inexistența societății. Nu fac o demonstrație a unei simple „reflectări“. Mai degrabă încerc să  demonstrez (cel puțin pînă în punctul acesta) o construcție reciprocă: aceasta este media socială pe care „noi“, ca indivizi disparați, inegali și aflați în directă competiție, am construi-o și utiliza-o.

 

Tactici și critici

Există, prin urmare, o convergență între afirmațiile că societatea nu există și media socială pe care o avem. Cu toate acestea, există o lipsă de consistență între media pe care o avem și discuțiile care animă teoria critică a mediei sociale și activismul mediei tactice. În aceste cercuri, ni se spune că problema este centralizarea și că, de fapt, ce ne lipsește este controlul individual, autonomia individuală, mai multă protecție a intimității, o securitate mai bună, mai multe alegeri și mai multe opțiuni.10 Auzim aceste argumente spuse în limbajul criticii, ba chiar al criticii radicale, deși tot ce fac este să repete ideologia dominantă a individualismului. Se pornește de la prezumția că emanciparea egalitaristă depinde de independența de structurile centralizate ale comunicării și puterii. Cu alte cuvinte, pare că centralizarea este o barieră (dacă nu chiar bariera) crucială în calea unor orînduieli politice mai juste și mai sensibile.

Sau, mai pe șleau, astăzi se repetă aceleași mantre ale îngrijorării care i-au frămîntat pe John Perry Barlow și pe libertarienii cyberspațiului de la granița informației, iar mai tîrziu pe tehnoutopiștii californieni care au devenit mai apoi promotorii Wired11 ai așa-zisei noi economii. Alternativele și valențele lor pozitive/negative sînt aceleași: descentralizarea, distribuirea, direcția de jos în sus, contingența și individul sînt mai bune decît centralizarea, unificarea, direcția de sus în jos, planificarea, colectivitatea.12 Cum demonstrează foarte clar Fred Turner13 în cartea sa despre Stewart Brand și cultura cyberspațiului, aceasta este o matrice ideologică ce a căpătat forță în timpul Războiului Rece și a devenit mai apoi foarte la modă în anii 1960.

De ce repetă activiștii și teoreticienii media critica la adresa centralizării într-un mediu descentralizat? De ce continuă ei să aplaude și să îndemne la alegere personală și autoorganizare cînd neoliberalismul insistă asupra privatizării, iar capitalismul, asupra competiției individuale, în defavoarea cooperării colective?

Psihanaliza oferă cîteva răspunsuri posibile.14 Insistența de a repeta aceleași critici poate fi un răspuns psihotic la vidul de autoritate, la încetarea exercitării funcției paternale. Sau poate că este un răspuns paranoic care le permite subiecților să evite să recunoască ceea ce lipsește cu adevărat și să se confrunte cu propria libertate. Sau poate răspunsul este simpla neîncredere, un element al mai amplei crize culturale de legitimare în fața instituțiilor politice și economice (o criză pe care neoliberalismul contează și pe care o exacerbează).

Ceea ce este frustrant la aceste posibilități psihanalitice (chiar și pentru cei care găsesc explicațiile psihanalitice convingătoare) este că neîncrederea manifestată de activiștii și teoreticienii media critici este o neîncredere în rețele, în modelele și procesele individualiste și foarte descentralizate pe care generația anterioară le-a aclamat ca remediu pentru puterea centralizată. Rețelele pe care le avem nu oferă suficientă protecție, nici suficientă intimitate, nici suficientă flexibilitate. Identitățile și informațiile noastre nu sînt în siguranță, se află într-o poziție riscantă. Și noi sîntem prea vulnerabili. Neîncrederea în rețele pare, prin urmare, să pornească de la premisa posibilității existenței unei rețele complet libere și extrem de prietenoase, unde cineva ar putea spune orice ar vrea oricui ar vrea fără nicio repercusiune. Cu alte cuvinte, pornește de la premisa unei rețele fabuloase, imposibile, care să fie în același timp sigură și radicală politic. 

 

De la concentrare la dispersie și înapoi

Înainte să abordăm problema neîncrederii în rețele, aș vrea să recapitulez argumentația de pînă acum. Primul lucru susținut a fost existența unei critici semnificative a noțiunii de „social“. Această critică a arătat mai multe căi pe care s-a ajuns la ideea că ceva ce ar putea fi numit „societate“ nu există, existînd în schimb persoane și lucruri, întreruperi și curgeri continue, contingențe sau procese. Al doilea lucru susținut a fost că media socială pe care o avem arată ca și aceea pe care ne-am fi putut aștepta să o avem din descrierea anterioară a vidului social. Este schimbătoare și incompletă, pluristratificată, populată de subiecți și obiecte care se iau la întrecere sau se combină în diverse feluri. Al treilea este că, dacă primele două sînt adevărate, atunci există o problemă în abordarea mediei sociale, problemă care își are originea în critica la adresa centralizării și în preocuparea pentru protejarea intimității, autonomiei, alegerii individuale și securității, întrucît nici centralizarea, nici lipsa alegerii individuale nu sînt problema activismului radical de astăzi – nici măcar pierderea intimității nu este.

Mai degrabă opusul este adevărat: dispersia este problema; descentralizarea este problema. Să luăm cazul aranjamentelor contemporane ale muncii distribuite. La începutul lui 2012, de exemplu, a apărut zvonul că IBM intenționează să disponibilizeze cîteva mii dintre angajații săi din Germania în cadrul unui program numit „Liquid“.15 Planul companiei viza organizarea unui „talent cloud“ distribuit pe o platformă de internet similară Facebookului. Compania urma să stocheze informația legată de abilititățile angajaților pe „cloud“ și să-i reangajeze cînd ar avea din nou nevoie de serviciile lor. Angajații ar fi intrat în competiție unul cu altul pentru o clasare mai bună, iar companiile i-ar fi angajat pe proiect, evitînd legile incomode care reglementează munca, cheltuielile pentru beneficiile de sănătate și necesitatea de a întreține o fabrică fizică. Contractele internaționale individuale de muncă ar fi subminat legislația națională a muncii. După cum arată Andrew Ross16, internetul mobilizează munca dispersată a  multiplilor indivizi. Mai mult chiar, reușește să facă asta nu doar prin facilitarea „muncii de la distanță“ sau prin activarea unor și mai lungi lanțuri de aprovizionare. Ci, mai degrabă, stabilind o legătură între cei care lucrează pe gratis (care, adică, nu își contabilizează activitățile zilnice online ca muncă pentru care trebuie să fie plătiți) și „free-lancers“ (sau „e-lancers“), care încropesc cu greu un venit făcînd miliarde de microsarcini pe multiple fronturi. Ross notează: „ca și în modelul externalizării off-shore, dispersia acestei munci este extrem de organizată și nu depinde de relocarea fizică pe piețe de muncă mai ieftine“.17 Sarcinile sînt distribuite, muncitorii sînt dispersați. Asta face extraordinar de dificilă organizarea unei rezistențe, găsirea unor căi de apropiere într-o luptă comună, construirea relațiilor de solidaritate necesare pentru susținerea unui confruntări.

Prin urmare, atacarea „centralizării“ și „ierarhiei“ pune problema ideologic; o inversează. Și pentru că nu recunoaște această inversiune – sau interdependența dintre dispersie și concentrare ‒, „soluțiile“ pe care le propune doar o agravează. Măresc dispersia și amplifică zgomotul, făcînd ca oamenilor să le fie mai dificil să găsească ce vor, să știe ce vor și să știe în cine pot avea încredere. Cercetările lui Albert-László Barabási18 asupra rețelelor complexe demonstrează acest lucru.

Rețelele complexe se caracterizează prin liber-arbitru, creștere și atașamente preferențiale. Sînt date drept exemplu rețelele de citări academice, filmele cu mare succes de casă și popularitatea blogurilor și a site-urile web.19 Barabási argumentează că distribuția legăturilor în rețelele complexe urmează o lege a puterii. Itemul de pe prima poziție are de două ori mai multe legături decît cel de pe poziția a doua, care la rîndul lui are mai multe legături decît cel de pe a treia și așa mai departe, astfel încît există foarte mici diferențe între elementele aflate pe ultimele locuri, dar diferențe enorme între vîrf și coadă. De pildă, se scriu multe romane. Puține sînt publicate. Puține sînt citite. Foarte puține ajung bestselleruri. Ideea a apărut în media populară ca regula 80/20, noua economie fiind caracterizată de cîștigătorul-ia-totul sau cîștigătorul-ia-cea-mai-mare-parte, după care vine o „coadă lungă“.20

În aceste exemple, „alesul“ (itemul în mod exponențial mai popular decît celelalte) apare pe măsură ce domeniul sau rețeaua se extinde (huburile sînt o proprietate imanentă a rețelelor complexe). În contextul unei piețe a muncii extrem de dispersate, expansiunea diminuează șansele de a obține un venit sau o muncă plătită (așa cum am văzut în cazul colapsului jurnalismului tipărit și al editurilor academice). Trebuie să recunoaștem aici o condiție esențială a muncii în capitalismul neoliberal. Mai degrabă decît să percepem ca naturale drepturile ce decurg din munca noastră în virtutea unui contract, pentru mulți dintre noi cîștigarea sau pierderea acestora a devenit un fel de bursă, iar remunerația, un fel de premiu. În domeniul academic sau editorial, în artă, arhitectură, divertisment și într-un număr tot mai mare de alte domenii, oamenii nu doar că se consideră norocoși că lucrează, că sînt angajați, că sînt plătiți, dar tot mai multe sarcini și proiecte sînt tratate de parcă ar fi competiții, cu alte cuvinte, cei care muncesc sînt plătiți doar dacă cîștigă. Muncesc, dar doar pentru șansa de a fi plătiți. Implicația trecerii de la salarii la premii înseamnă mobilizarea multora pentru a fi produs alesul. Fără munca celor mulți, nu ar exista un ales (care este în mod necesar contingent): cu cît e mai mare rețeaua, cu atît e mai mare hubul – și cu atît e mai mare recompensa alesului care se află în vîrf.

Administrația președintelui american Barack Obama a făcut din premiile de stimulare o parte-cheie a „Strategiei pentru inovație americană“. Conturînd viziunea unei Americi mai competitive, Casa Albă a anunțat că guvernul „ar trebui să profite de pregătirea și experiența atît a celor aflați înăuntrul, cît și a celor din afara“ Washingtonului prin folosirea unor „politici de tipul risc înalt/recompensă mare, cum sînt premiile și stimulentele pentru a rezolva probleme dificile“.21 În practică, au descentralizat expertiza și au redistribuit riscul. Concursurile îi privilegiază pe cei care au resursele de a-și asuma riscuri, costurile asociate muncii fiind transferate concurenților (ceea ce duce și mai departe mecanismul bazal al neoliberalismului de a transfera riscul societății și de a privatiza recompensa). Oamenii plătesc să facă o muncă pentru care nu vor fi în final plătiți.

Multiplicarea și dispersia sînt inextricabil legate de centrele de putere. Huburi de genul Facebook sînt efectele dispersiei. Ierarhiile pe care descentralizarea și dispersia ar trebui să le elimine sînt produse chiar de acestea. Nu există o coadă lungă fără un ales.

Din moment ce huburile sînt urmarea dispersiei, n-ar fi rău să ne gîndim mai bine la cîteva dintre avantajele centralizării. Conglomerarea are plăcerile ei; oamenilor le place să facă parte din ceva mai mare. O plăcere-cheie a mediei sociale este plăcerea de a fi conectat. Este o contrareacție la deconectarea generată de munca intensă, de colapsul adus de neoliberalism. Toate cele trei direcții teoretice care postulează că societatea nu există sînt de acord cu asta. Din perspectivă neoliberală, oamenii ar dori să se conecteze din motive care țin atît de carieră, cît și de evadare, teoria actor-rețea acordă atenție modurilor cum se fac asocierile, iar cea radical democrată abordează luptele colective. Dimensiunea afectivă a huburilor este prin urmare un indicator al felului cum centralizarea poate fi de dorit: oamenii vor să fie unde sînt prietenii lor, unde este acțiunea.

Media socială dovedește că producția este întotdeauna producție pentru alții. Fie că este afect sau informație (înțelegem „informația“ ca desemnînd o relație, a semnalului cu zgomotul, a emițătorului cu receptorul, a contribuției cu conținutul), producția în media socială este mereu reflexivă, este mereu o producție de relații. Cooperarea între diverși indivizi apare drept ceea ce este, o forță productivă ivită din eforturile noastre combinate și multiplicate. În loc să se închege sub forma unei mărfi care redă relațiile dintre oameni ca relații între obiecte, substanța socială se manifestă în mod limpede, visceral pe Twitter, Facebook, YouTube și, practic, în toată media socială extrem de populară.

 

Substanța socială

Am susținut că problema de bază a mediei sociale, o problemă la care ajungem dacă ne gîndim la inexistența aparentă a societății, nu este centralizarea. Centralizarea este mai degrabă reversul pulsiunii de a prolifera, dar și un fel de soluție la dispersia provocată de proliferare. De ce nu văd criticii media asta? Am sugerat că acest lucru se întîmplă din cauza unei iluzii ideologice, o repetare a mantrelor noii economii neoliberale, ca și cum acestea ar fi niște intuiții originale ale criticii. Dacă am lăsa discuția așa, ar însemna să dăm microfonul unei singure părți. Aici sînt mai multe lucruri la mijloc, întrucît instinctul de a critica centralizarea este unul corect. Doar că se exprimă în termeni ideologici, tratînd centralizarea în sine ca pe o problemă, în loc să fie cercetate posesiunea și proprietatea ca problemă. Ca să spunem lucrurilor pe nume, problema nu este că Facebookul are peste un miliard de utilizatori activi. Problema e că Facebookul pe care noi împreună îl construim nu ne aparține nouă.

Producția substanței sociale pe care o vedem pe Facebook și Twitter nu își aparține în întregime sieși – altcineva o deține. Există milioane de utilizatori și un singur miliardar. Nu e ca și cum Facebook și Twitter ar aparține tuturor: mai mult de un miliard de utilizatori, un miliardar (o lege clară a puterii). Facebookul este explicit în această privință. Pe site-ul lor web se spune: „Filosofia noastră de dezvoltare de produs se concentrează pe inovație în crearea unor produse sociale prin design, ceea ce înseamnă că plasează oamenii și interacțiunile lor sociale la baza experienței cu produsul“.22

Din cauza relațiilor de proprietate care permit ca un bun comun să fie deținut de o singură persoană   (sau de o corporație care, conform legilor Statelor Unite, este o persoană), producția de relații sociale nu îi pune pe respectivii producători în postura de a-și asigura traiul, mijloacele de subzistență necesare. Nu îți poți mînca prietenii. Există însă un proces juridic în desfășurare legat de întrebarea dacă îți poți mînca urmăritorii – o companie și-a dat în judecată un fost angajat care și-a luat urmăritorii cu el după ce și-a dat demisia, compania solicitînd despăgubirea unei pierderi parțiale a veniturilor din anunțuri publicitare, estimate la 2,5 dolari americani per urmăritor.23 Ceea ce vreau să spun este că producția de relații sociale servește altcuiva, mai precis capitalistului. Prin urmare, ne alienăm de interacțiunile noastre sociale pe măsură ce ne afundăm în ele. De fapt, cu cît e mai mare afundarea, cu atît e mai mare alienarea, în termeni de mai multe clickuri, accesări, afișări ce pot fi numărate, licitate, vîndute și refolosite în scopuri capitaliste (folosesc, așadar, alienarea nu ca experiență subiectivă, ci ca proces obiectiv).

În vastitatea mediei sociale, relațiile sociale sînt rupte total de relațiile prin care cineva își asigură sau îi sînt asigurate mîncarea și adăpostul, iar asta este o contradicție reală. Producția activă de relații sociale nu se traduce în producție activă de mîncare și adăpost, iar, pentru un număr tot mai mare de oameni, producția activă de mîncare și adăpost nu se traduce în producție activă de relații sociale. Cu alte cuvinte, majoritatea oamenilor nu sînt plătiți pentru angajamentul lor activ în media socială. Nici măcar nu așa își cîștigă ei existența. În același timp, cea mai mare parte a producției active de relații sociale nu are loc în cadrul producției de mîncare și adăpost. Asta înseamnă că munca plătită care există în media socială produce altceva sau servește ori administrează altceva. Argumentații greșite ca aceea prin care Chris Anderson24 anunța că totul este gratis în economia rețelei maschează realitatea pierderii unor venituri de care oamenii au nevoie pentru a supraviețui. Dacă totul este gratuit, atunci nimeni nu mai cîștigă banii necesari pentru a plăti mîncarea și adăpostul. Media socială se bazează pe o diviziune puternică, chiar constitutivă, între munca din cîmpul comunicării și munca din cîmpul producției de hrană și adăpost. Sublinierea acestei diviziuni arată cum munca remunerată și proprietatea funcționează ca niște cătușe pentru producția din cîmpul comunicării, devenind prin urmare instrumente ale alienării.

Problema mediei sociale este de fapt problema capitalismului – proprietatea privată. Comunicarea în capitalismul comunicativ este în primul rînd un mijloc de producție, dar unul care nu ne aparține nouă. Actele noastre primare de comunicare, afectele și sentimentele noastre, speranțele și ideile, în măsura în care le dăm glas electronic, aparțin altcuiva, nu nouă înșine. Prin urmare, atunci cînd ne revoltăm împotriva acestui altcuiva și a sistemului lui, de fapt contribuim la el, îl consolidăm.25 Doar cei care ignoră această caracteristică fundamentală a capitalismului comunicativ pot să avanseze ideea unei „noi politici“ de o natură sau alta sau pot să vorbească despre revoluții pe Twitter sau Facebook. În mod eronat se vorbește despre ajungerea într-un punct în care nu s-a ajuns încă. Politicile care contează nu sînt legate de conținutul care circulă prin rețele, ci de forma utilizării individuale în masă a mediei sociale pentru a crea conglomerate și combinații noi, uriașe de oameni. Această formă poate servi într-o nouă politică, dar nu atîta timp cît este deținută de altcineva, nu atîta timp cît este subscrisă capitalismului.

Marx scria în Ideologia germană: „De aceea, sub dominaţia burgheziei, indivizii apar în reprezentare mai liberi ca înainte, deoarece pentru ei condiţiile lor de viaţă sînt întîmplătoare; în realitate însă ei sînt, fireşte, mai puţin liberi, deoarece sînt mai subordonaţi unei forţe obiective“.26 Criticii și activiștii care concep problema mediei sociale în termeni de centralizare și comasare sau care cred că, de fapt, ceea ce ne lipsește în rețele ar fi dispersia, diversitatea și intimitatea par să-și dorească ca multe lucruri să fie lăsate la voia întîmplării, să fie mai puțin necesare. Realitatea este că asta înseamnă mai puțină emancipare, nu mai multă, întrucît înseamnă îndepărtare de puterea care vine la pachet cu colectivitatea, putere căreia media socială îi dă expresie. Media socială de masă, ca Facebook sau Twitter, face ca realitatea producției colective, a puterii sociale, să fie prezentă și imposibil de negat, astfel încît pare de-a dreptul bizar și împotriva bunului-simț că poate fi, în mod legitim, deținută de cineva, la fel ca orice mijloc de producție substanțial. Sînt proprietate comună și nu sînt proprietate comună, sînt publice și nu sînt publice, sînt private și nu sînt private. Să îți concentrezi atenția pe dreptul individual la securitate și la protejarea intimității înseamnă să negi evidența, să o dai la o parte și să continui ca și cum capitalismul nu ar fi contradictoriu.

Închei întorcîndu-mă la social. Cele trei afirmații că societatea nu există pierd din vedere că societatea există tocmai, în mod contrar, din cauza conflictelor de clasă. Ea nu este un întreg sau o unitate. Mai degrabă, este o punere în scenă a colectivității și a producției comune.

Text publicat inițial cu titlul „Society Doesn’t Exist“, First Monday, vol. 18, nr. 3, 4 martie 2013.

REFERINȚE:

1.      Material transcris în arhiva Fundației Margaret Thatcher: http://www.margaretthatcher.org/document/106689.

2.      Bruno Latour, Reassembling the Social: An Introduction to Actor-Network Theory, Oxford-New York, Oxford University Press, 2005.

3.      Bruno Latour, „What if we Talked Politics a Little?“, Contemporary Political Theory, vol. 2, 2003, p. 143-164; http://www.bruno-latour.fr/sites/default/files/downloads/83-POL-GB.pdf; http://dx.doi.org/10.1057/palgrave.cpt.9300092.

4.      Noortje Marres, „No Issue, No Public: Democratic Deficits after the Displacement of Politics“, disertație susținută la Faculty of Humanities, University of Amsterdam: http://dare.uva.nl/document/17061.

5.      Ernesto Laclau și Chantal Mouffe, Hegemo-ny and Socialist Strategy: Towards a Radical Democratic Politics, trad. în limba engleză de Winston Moore și Paul Cammack, London-New York, Verso, 1985, p. 95-96.

6.      Michel Foucault, The Birth of Biopolitics: Lectures at the Collège de France, 1978-1979, trad. în limba engleză de Graham Burchell, New York, Palgrave MacMillan. 2008 [Nașterea biopoliticii: Cursuri ținute la Collège de France (1978-1979), ediție îngrijită de Michel Senellart sub îndrumarea lui François Ewald și Alessandro Fortini, trad. de Bogdan Ghiu, Cluj, Idea Design & Print, 2007].

7.      Luc Boltanski și Eve Chiapello, The New Spirit of Capitalism, trad. în limba engleză de Gregory Elliot, London-New York, Verso, 2005.

8.      Tim Jordan, „Online Direct Action: Hacktivism and Radical Democracy“, in Radical Democracry and the Internet: Interrogating Theory and Practice, ed. Lincoln Dahlberg și Eugenia Siapera, New York, Palgrave MacMillan, 2007, p. 73-88.

9.      Modelul TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol), creat de Ministerul Apărării al SUA, din necesitatea unei rețele cu arhitectură flexibilă, care să poată funcționa în orice condiții. (N. red.)

10.    Vezi, de exemplu, programul pentru Unlike Us #3, în special secțiunea proiectului care prezintă opțiunile din media socială; vezi http://networkcultures.org/wpmu/unlikeus/past-events/2-amsterdam/program/.

11.    Revistă americană lunară, avînd ca tematică felul în care tehnologiile emergente afectează cultura, economia și politica. (N. red.)

12.    Jodi Dean, Blog Theory: Feedback and Capture in the Circuits of Drive, Cambridge, Polity Press, 2010.

13.    Fred Turner, From Counterculture to Cyberculture: Stewart Brand, the Whole Earth Network, and the Rise of Digital Utopianism, Chicago, University of Chicago Press, 2006.

14.    Jodi Dean, Democracy and Other Neoliberal Fantasies: Communicative Capitalism and Left Politics, Durham, NC, Duke University Press, 2009.

15.    Markus Dettmer și Frank Dohmen, „Frei schwebend in der Wolke“, Der Spiegel, 6 februarie 2012: http://www.spiegel.de/spigel/print/d-83865255.html.

16.    Andrew Ross, „In Search of the Lost Paycheck“, in Digital Labor: The Internet as Playground and Factory, ed. Trebor Scholz, New York, Routledge, 2013, p. 13-32.

17.    Ibid., p. 20.

18.    Albert-László Barabási, Linked: How Everything Is Connected to Everything Else and What It Means for Business, Science, and Everyday Life, New York, Plume, 2003.

19.    Clay Shirky, „Powerlaws, Weblogs, and Inequality“, in Reformatting Politics: Information Technology and Global Civil Society, ed. Jodi Dean, Geert Lovink și Jon Anderson, New York, Routledge, 2006, p. 35-42.

20.    Chris Anderson, „The Long Tail“, Wired, vol. 12, nr. 10, 2004: http://www.wired.com/wired/archive/12.10/tail.html.

21.    „A Strategy for American Innovation: Securing Our Economic Growth and Prosperity“: https://obamawhitehouse.archives.gov/sites/default/files/uploads/InnovationStrategy.pdf

22.    Facebook, http://newsroom.fb.com/Culture.

23.    Bob Sullivan, „When you and employer split, who gets your friends and followers?“, 2012: http://redtape.nbcnews.com/_news/2012/10/12/14373762-when-you-and-employer-split-who-gets-your-friends-and-followers?lite.

24.    Chris Anderson, „Free! Why $0.00 Is the Future of Business“, Wired, vol. 16, nr. 3, 2008: http://www.wired.com/techbiz/it/magazine/16-03/ff_free?currentPage=all.

25.    Jodi Dean, Blog Theory; ead., Democracy and Other Neoliberal Fantasies.

26.    Karl Marx, Selected Writings, ed., și intro- ducere de Lawrence H. Simon, Indianapolis, IN, Hackett, 1994, p. 145. [Ideologia germană, in Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 3, București, Editura Politică, 1958, p. 78-79].

Jodi Dean este profesoară de științe politice la Hobart and William Smith Colleges în Geneva, New York. Este autoare sau editoare a treisprezece cărți, printre care Blog Theory (Polity, 2010) și The Communist Horizon (Verso, 2012). Cea mai recentă lucrare este Comrade: An Essay on Political Belonging (Verso, 2019).

Articolul a apărut inițial în revista IDEA (#55, 2020).

PLATZFORMA a tradus și publicat anterior un alt articol semnat de Jodi Dean: Neofeudalismul. Sfârșitul capitalismului? (traducere: Cristian Velixar).