Se pare că am ajuns la un impas. Capitalismul, aşa cum îl cunoaştem, pare să se destrame. Însă, în timp ce instituţiile financiare se clatină şi prăbuşesc, nu apare nicio alternativă evidentă. Rezistenţa organizată apare în mod răsfirat şi incoerent; Mişcarea Globală pentru Dreptate (Global Justice Movement) e doar o umbră a ceea ce a fost. Există motive să credem că peste una sa două generaţii capitalismul nu va mai exista: pentru simplul motiv că este imposibil să menții la infinit un sistem de creştere perpetuă pe o planetă finită. Confruntaţi cu această perspectivă, reflexul – chiar şi al „progresiştilor” – este, de obicei, frica; se agaţă de capitalism pentru că pur şi simplu nu pot să-şi imagineze o alternativă care să nu fie și mai rea.

Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este: Cum s-a ajuns aici? Este normal ca fiinţele umane să nu-şi poată imagina nici măcar cum ar putea fi o lume mai bună?

Deznădejdea nu este o stare naturală, ea trebuie să fie indusă. Pentru a pricepe situaţia cu adevărat, trebuie să începem prin a înţelege că în ultimii treizeci de ani am fost martorii construirii unui vast aparat birocratic menit să inducă și să mențină deznădejdea, un mecanism uriaş care e proiectat în primul rând să distrugă orice încercare de a imagina un posibil viitor alternativ. La baza acestuia stă o adevărată obsesie a conducătorilor lumii de a se asigura că mişcările sociale globale nu pot crește, nu se pot dezvolta și nu pot propune alternative și că cei ce contestă aranjamentul actual al puterii nu trebuie sub nicio formă să fie percepuţi drept câştigători. Pentru a face acest lucru, devine necesară crearea unui vast aparat care să conţină armate, închisori, poliţie, diferite tipuri de firme de pază, agenţii de informaţii militare şi poliţieneşti, tot felul de motoare de propagandă, care majoritatea nu atacă în mod direct alternativele, cât creează un climat de frică, o stare de conformitate extrem-na-ţionalistă şi o disperare pură în care orice gând de schimbare pare o fantezie. Menţinerea acestui aparat pare a fi pentru exponenţii pieţei libere mai impor-tantă chiar decât asigurarea unei economii de piață viabile. Cum altfel se poate explica, de exemplu, ceea ce s-a întâmplat în fosta Uniune Sovietică, unde ne-am fi așteptat ca sfârşitul Războiului Rece să ducă la desființarea armatei şi a KGB-ului şi reconstruirea fabricilor, însă de fapt ceea ce s-a întâmplat a fost chiar opusul? Acesta este doar un exemplu extrem despre ceea ce se întâmplă peste tot. Din punct de vedere economic, acest aparat este o povară inutilă; toate armele, camerele de supraveghere şi motoarele de propagandă sunt foarte scumpe şi nu produc absolut nimic, drept rezultat ele trag tot sistemul capitalist în jos şi probabil şi planeta odată cu el.

Spiralele financiare şi şirul nesfârşit de crize economice sunt rezultatul direct al acestui aparat. Nu este o coincidenţă faptul că Statele Unite au devenit atât puterea militară (”siguranţă naţională”) cea mai mare, cât şi promotorul cel mai mare al securităţii fictive. Acest aparat există pentru a zdrobi şi pulveriza imaginaţia umană, pentru a distruge orice posibilitate de a închipui viito-ruri alternative. Drept rezultat, singurul lucru care mai rămâne de imaginat sunt din ce în ce mai mulţi bani şi spirale de datorii ce scapă de sub control. Ce este datoria până la urmă dacă nu bani imaginari a căror valoare poate fi reali-zată doar în viitor: viitoare profituri, viitoarele venituri ale exploatării munci-torilor încă nenăscuţi. Capitalul financiar, în schimb, ţine de cumpărarea şi vânzarea acestor viitoare venituri imaginare; şi odată ce cineva presupune că capitalismul va exista pe vecie, singurul fel de democraţie economică ce mai rămâne de imaginat este una în care fiecare este liber să investească în piaţă – să aibă propria parte din jocul cumpărării şi vinderii viitoarelor profituri imagi-nare, chiar dacă aceste profituri vor fi extrase pe seama lor. Libertatea a devenit dreptul de participa la împărțirea veniturilor din propria sclavie permanentă.

Şi de vreme ce sistemul era construit pe distrugerea viitorului, odată ce s-a prăbuşit, părea – cel puţin pentru moment – că nu a rămas nimic.

Totuşi, efectul este în mod evident temporar. Dacă istoria Mişcării Globale pentru Dreptate ne spune ceva, este faptul că de îndată ce apare orice soi de deschidere, imaginaţia umană va ieși din nou la iveală. Chiar asta s-a întâmplat la sfârşitul anilor ‘90 când pentru un moment părea că ne-am îndrepta spre o lume a păcii. În Statele Unite, în ultimii cincizeci de ani, oricând părea că există posibilitatea ca pacea să se instaureze, se întâmpla acelaşi lucru: emergenţa unei mişcări sociale radicale dedicate principiilor acţiunii directe şi democraţiei participative, ţintind să revoluţioneze chiar sensul vieţii poli-tice. La sfârșitul anilor ‘50 a fost mişcarea pentru drepturi civile; la sfârşitul anilor ‘70, mişcarea anti-nucleară. De data asta s-a întâmplat la scară globală şi a confruntat în mod direct capitalismul. Aceste mișcări tind să fie foarte de eficiente. Mișcarea Globală pentru Dreptate a fost cu siguranță așa. Puţini îşi dau seama că motivul pentru care părea că apare şi dispare aşa de repede a fost faptul că şi-a realizat ţelurile principale la fel de repede. Nici unul dintre noi nu a visat, în timp ce organizam protestele din Seattle, în 1999, sau împo-triva întâlnirii FMI din Washington DC în 2000, că în doar trei sau patru ani procesul WTO (World Trade Organization) se va fi prăbuşit, că ideologiile „pieţei libere” vor fi aproape cu totul discreditate, că fiecare nou pact comer-cial pe care l-au oferit vor fi învinse – de la MIA (Multilateral Investment Agreement) până la Free Trade Areas of the Americas –, că Banca Mondială va şchiopăta, iar puterea FMI-ului asupra unei mari părţi a populaţiei mondiale va fi efectiv distrusă. Însă chiar asta s-a întâmplat. Soarta FMI este în mod particular înfiorătoare. Cândva teroarea Sudului Global, acum nu mai este decât o rămăşiţă zdrobită, ocărâtă şi discreditată, redusă la a-şi vinde rezervele de aur şi la căutarea unei noi misiuni globale.

Între timp, o mare parte din datoria lumii a treia a dispărut pur şi simplu. Toate acestea au fost rezultatul direct al unei mişcări ce a reuşit să mobilizeze rezistenţa globală atât de bine încât instituţiile conducătoare au fost primele discreditate şi, în cele din urmă, cei care conduceau guvernele din Asia şi în special America Latină au fost forţaţi de către propriile populaţii să răspundă la bluful sistemului financiar internaţional. O mare parte din motivul pentru care mişcarea a fost indusă în confuzie a fost faptul că nici unul dintre noi nu a crezut victoria posibilă.

Desigur că mai este un motiv. Nimic nu-i sperie mai tare pe liderii lumii şi în special pe cei ai Statelor Unite, ca pericolul democraţiei la firul ierbii (grass-roots democracy). Oricând o mișcare cu adevărat democratică începe să iasă la iveală – în mod particular una bazată pe principiile nesupunerii civile şi a acţi-unii directe – reacţia este aceeași: guvernul face imediat concesii (bine, puteţi avea dreptul la vot; fără arme nucleare), iar apoi începe să creeze tensiuni militare în străinătate. Mişcarea este atunci nevoită să se transforme într-una anti-război; care, invariabil, este organizată mult mai puţin democratic. Aşa că mişcarea pentru drepturi civile a fost urmată de Vietnam, cea anti-nucleară de războaiele din El Salvador şi Nicaragua, mişcarea globală pentru dreptate de „Războiul împotriva terorii.” Dar acum putem vedea ce era acel „război” de fapt: încercarea nereuşită şi evident sortită eşecului a unei puteri ce se clatină de a-şi transforma combinaţia dintre maşina sa război birocratizată şi a capi-talismului financiar speculativ într-o condiţie globală permanentă. Faptul că arhitectura ei putredă s-a prăbuşit abrupt la sfârşitul lui 2008 s-a datorat în parte muncii ce a fost deja realizată de o mişcare ce, în faţa represaliilor de după 9/11 şi a confuziei asupra modului de a acţiona în continuare, părea să fi dispărut în mare parte din scenă.

Desigur că nu a plecat nicăieri.

Este clar că ne aflăm la începutul încă unei renaşteri în masă a imaginaţiei populare. Nu ar trebui să fie prea dificil. Majoritatea elementelor sunt deja acolo. Problema este că percepţiile noastre fiind înnodate prin decenii de propagandă neîncetată, nu le mai putem distinge. Să ne gândim de pildă la termenul „comunism”. Rareori a mai ajuns un termen să fie atât de ocărât. Sensul standard, pe care îl acceptăm, mai mult sau mai puţin fără să ne gândim, este că în comunism statul controlează economia, iar aceasta este un vis utopic imposibil, pentru că istoria ne arată că pur şi simplu „nu funcţi-onează”. Capitalismul, oricât de neplăcut, rămâne astfel singura opţiune. Dar de fapt comunismul înseamnă orice situaţie în care oamenii acţionează în conformitate cu principiul „de la fiecare în măsura abilităţilor, fiecăruia în măsura nevoilor” – care este modul în care cam toată lumea acţionează dacă lucrează împreună pentru a realiza ceva. Dacă doi oameni repară o ţeavă şi unul zice „dă-mi cheia“, celălalt nu spune, „şi ce primesc în schimb?“ (asta dacă chiar vor să o repare). Acest fapt rămâne adevărat şi când sunt angajaţi la Bechtel sau Citigroup. Ei aplică principiile comunismului pentru că e singurul mod care chiar funcţionează. De asemenea, acesta e motivul pentru care câte-odată oraşe sau ţări întregi se întorc la o stare de comunism brut, când se află în faţa dezastrelor naturale sau a colapsurilor economice (s-ar putea spune că în acele circumstanţe, pieţele şi scările ierarhice de putere sunt luxuri pe care nu şi le pot permite.) Cu cât este nevoie de mai multă creativitate, cu cât oamenii trebuie să improvizeze să rezolve o sarcină dată, cu atât mai egalitară va fi forma de comunism ce va rezulta; de aceea până şi inginerii de calculatoare republicani, când încearcă să inoveze noi idei de software, au tendinţa să formeze mici colective democratice. Numai când munca devine standardizată şi plictisitoare – ca pe liniile de producţie – devine posibil să se impună forme de comunism mai autoritar, chiar și forme de comunism fascizat. Dar până la urmă ideea e că până şi companiile private sunt organizate la nivel intern în mod comunist.

Așadar, comunismul e deja prezent. Întrebarea e cum să îl democratizăm mai departe. Capitalismul e, de fapt, doar unul dintre modurile posibile de a gestiona comunismul. Şi a devenit cât se poate de clar că este unul dezastruos. Este evident că trebuie să ne gândim la unul mai bun, preferabil unul care nu ne stârneşte în mod sistematic să ne atacăm unii pe alţii.

Toate acestea fac mult mai uşor de înţeles motivul pentru care capitaliştii sunt capabili să toarne atât de multe resurse în maşinăria disperării. Capitalismul nu e doar un sistem slab de gestionare a comunismului, mai prezintă şi tendinţa de a se destrăma periodic. De fiecare dată când o face, cei ce profită de aceasta trebuie să convingă restul lumii – şi mai ales pe ingineri, doctori şi profesori, pe cei ce fac sondaje şi încheie asigurări – că nu este altă soluţie decât de a lipi bucăţile la loc într-o încercare de a face totul să arate ca înainte. Aceasta în ciuda faptului că majoritatea celor ce ajung să muncească la reconstruirea sistemului nu îl preferă cu adevărat şi că toată lumea are vaga suspiciune, înrădăcinată în nenumăratele experienţe comuniste proprii de zi cu zi, că trebuie să fie posibil a se crea un sistem mai puţin stupid şi mai corect.

De aceea, după cum ne-a arătat Marea Criză (1929), existenţa oricărei alternative aparent plauzibile – chiar şi una atât de dubioasă ca Uniunea Sovietică în anii ‘30 – poate să transforme un declin într-o criză politică aparent insolubilă.

Cei ce vor să dărâme sistemul au învăţat până acum, din numeroase experienţe amare, că nu ne putem pune speranţa în state. În schimb, în ultimul deceniu s-au dezvoltat mii de forme de asociaţii de ajutor reciproc, dintre care majoritatea nu au ajuns sub radarul mass mediei globale. Exemplele pornesc de la mici cooperative şi asociaţii, la vaste experimente anti-capitaliste, arhipelaguri de fabrici ocupate în Paraguay şi Argentina, sau plantaţii de ceai şi pescării auto-organizate în India, institute autonome în Korea, întregi comunităţi insurgente în Chiapas sau Bolivia, asociaţii de ţărani fără pământ, squateri urbani, alianţe de cartier, care toate apar oriunde puterea statală şi capitalul global par a se uita temporar în altă parte. S-ar putea ca ele să nu aibă aproape nici o unitate ideologică şi nici să nu fie conştiente una de existenţa celorlalte, însă toate sunt marcate de dorinţa comună de a o rupe cu logica capitalului. Şi în multe locuri ele încep să se combine. „Economii ale solidarităţii” există pe fiecare continent, în cel puţin optzeci de ţări diferite. Ne aflăm în punctul în care putem percepe conturul în interiorul căruia acestea s-ar putea înnoda la nivel global, creând noi forme de comune planetare pentru a crea o civilizaţie insurgentă autentică.

Alternativele evidente distrug sentimentul inevitabil că sistemul trebuie, în mod necesar, să fie cusut înapoi sub aceeaşi formă – din acest motiv a devenit un imperativ al guvernării globale să le elimine, sau, când nu e posibil, să aibă grijă ca nimeni să nu afle de ele. A deveni conştienţi de ele ne permite să vedem tot ceea ce facem într-o lumină nouă. A realiza că suntem cu toţii deja comunişti când lucrăm la proiecte comune, că suntem deja anarhişti când ne rezolvăm problemele fără a recurge la avocaţi sau poliţie, că suntem cu toţii revoluţionari când facem ceva cu adevărat nou.

S-ar putea obiecta că o revoluţie nu se poate limita la acestea. Asta e adevărat. În acest sens, marile dezbateri strategice sunt abia la început. Voi oferi totuşi o sugestie. De cel puţin cinci mii de ani, mişcările populare au tins să se centreze pe lupta pentru datorii – asta a fost adevărat cu mult înainte ca sistemul capitalist să existe. Există un motiv pentru asta. Datoria este cel mai evident mijloc prin care relaţii fundamentate pe violenţă şi inegalitate violentă pot fi făcute să pară drepte şi morale celor din jur. Când şmecheria nu mai merge, totul explodează. La fel ca în prezent. În mod clar, datoria s-a dovedit a fi punctul cel mai slab al întregului sistem, punctul unde totul scapă de sub control. De asemenea lasă loc unor nenumărate oportunităţi de organizare.

Unii vorbesc de greva datornicilor sau de cartelul datornicilor. Se poate, însă cel puţin putem începe cu un angajament împotriva evacuărilor: ne angajăm, cartier cu cartier, să ne ajutăm unii pe alţii dacă vreunul dintre noi e în pericol de a fi evacuat din propria casă. Puterea nu presupune doar să provocăm regimurile datoriilor, ci însăşi fibra capitalismului – fundamentele sale morale – adeverindu-se a fi o colecţie de promisiuni false – însă prin acest proces să creezi noi baze. O datorie până la urmă este chiar asta, o promisiune, şi în prezent lumea abundă de promisiuni ce nu au fost duse la capăt. Se poate vorbi aici de promisiunea ce ne-a făcut-o statul: aceea cum că dacă abandonăm orice drept de a ne gestiona în mod colectiv problemele, vom fi cel puţin furni-zaţi cu minimul de siguranţă necesar vieţii. Sau de promisiunea oferită de capi-talism: că putem trăi ca nişte regi dacă suntem dispuşi să cumpărăm acţiuni a propria subordonare colectivă. Toate acestea s-au prăbuşit. Ce rămâne este ceea ce suntem capabili să ne promitem unii altora. În mod direct. Fără medi-erea birocraţiilor economice şi politice. Revoluţia începe cu întrebarea: ce soi de promisiuni îşi fac bărbaţii şi femeile libere unii altora şi cum, făcându-le, putem începe să construim o altă lume?

*  * * * * * *

In memoriam David Graeber (12 februarie 1961 – 2 septembrie 2020). 

Antropolog, teoretician și militant anarhist. A scris cu pătrundere și pasiune despre datorie, muncă, birocratism, bani sau democrație, cele mai cunoscute lucrări ale sale fiind „Debt: The first 5000 Years” și „Bullshit Jobs: A Theory.”

Este, de asemenea, autorul unui mic volum pe care vi-l recomandăm cu căldură, mai ales dacă aveți interese în zona științelor sociale: „Fragments of an Anarchist Anthropology”.

Activitatea sa n-a fost însă una exclusiv teoretică. David Graeber a fost membru IWW (International Workers of the World) și s-a implicat în numeroase mișcări de stradă, fiind una dintre figurile cele mai cunoscute ale mișcării Occupy Wall Street.Rămân cărțile sale, dar și exemplul său personal, energia, căldura și dedicarea sa.

Rest in power, David!

*  * * * * * *

Acest articol a apărut, sub formă de broșură, la editura anarhistă PAGINI LIBERE (CLUJ).