ARTICOLE.

Căderea și revenirea leului moldovenesc. Marți leul moldovenesc a ajuns la cea mai joasă cotație în raport cu euro și dolarul. Mai mulți observatori (economiști, foști miniștri, analiști economici) au menționat că fluctuațiile bruște ale leului se datorează pe de o parte unor tranzații dubioase în unele bănci, iar pe de altă parte politicii incompetente a Băncii Naționale. Dintre cele mai citate, menționăm următoarele: menționez următoarele: Natan Garștea, Despre cursul leului și ce va urma (sursa); Adrian Lupușor, De ce s-a depreciat leul și cum îl putem redresa? (sursa); Veaceslav Negruță, Presiunea pe leu este aplicată chiar de BNM (sursa) și Trei zile(sursa), și comentariul agenției InforMarket. Нацбанк выводит коммерческие банки из валютной гонки (sursa). Platzforma a venit și ea cu o analiză proprie a situației.

Centrul Analitic Independent ”Expert-Grup” a realizat o investigație despre repartizarea subvențiilor în agricultură: ”Autoarea studiului ”Despre cum se pierd banii”, Tatiana Savva, a menționat vineri în cadrul unei conferințe de presă la ”INFOTAG” că în anul 2013, la fel ca și în 2012, s-a constata că mai puțin de 20% din beneficiarii de subvenții au primit 80% din totalul fondurilor de subvenționare. ”Procesul de acordare a subvențiilor este unul inechitabil în condițiile în care mecanismul de subvenționare prevede că la atingerea cotei de 70% din totalul Fondului de subvenționare autorizarea plăților se oprește. Recepționarea cererilor de subvenționare însă nu se oprește, iar la finele anului suma rămasă de 30% se împarte între ceilalți solicitanți”, a spus autoarea studiului. ”Modul de repartizare a subvențiilor în agricultură este unul discriminator și favorizează agenții economici mari.” (sursa) Ca să șteargă orice dubiu că situația ar fi alta și să confirme că statul moldovean e un sistem care îi îmbogățește pe agricultorii deja bogați și îi dă în gît pe cei săraci Directorul Agenţiei de Intervenţii şi Plăţi pentru Agricultură, Petru Maleru, a declarat: Cei bogaţi sau cei mari fac investiţii în fiecare an şi iau subvenţii în fiecare an, iar cei care nu fac investiţii, evident uşa este deschisă, dar n-au cu ce intra pe ea. Nu-i problema la AIPA că noi intenţionat dăm investiții la cei mari. Dacă nu ai făcut investiţii, nu ai pentru ce să ceri subvenţii. Şi în mod normal bogăţia creează bogăție şi sărăcia – sărăcia”. (sursa)

Miercuri Parlamentul Republicii Moldova l-a investit, cu 60 de voturi din 101 (PLDM, PCRM, PD) în funcția de prim-ministru pe Chiril Gaburici (fost șef al companiei Moldcell). În aceeași zi un grup de ONG-uri au cerut retragerea lui Chiril Gaburici din cursa pentru ocuparea funcției de prim-ministru.”Dubiile de integritate sunt incompatibile însăşi cu exerciţiul funcţiei publice, deoarece mandatul, şi în special cel de prim-ministru, este redevabil celor mai înalte standarde de integritate, meritocraţie şi profesionalism, adeziunii practicilor democratice şi respectării drepturilor omului. (…) Este exclus faptul de a promova persoane la conducere pentru că sunt fini, naşi, de-ai noştri şi a pretinde că luptăm cu corupţia, că dorim o guvernare eficientă, o situaţie politică internă stabilă şi că s-ar continua ferm procesul integrării europeană.”

Europa Liberă a realizat un material de la Desghingea, din autonomia găgăuză cu titlul Găgăuzia, încotro? Bun că lasă oamenii să vorbească.

Fostul Ministru al Finanțelor, Veaceslav Negruță, face prognoze sumbre pentru anul 2015: ”Preţurile vor creşte considerabil comparativ cu anii precedenţi. Iar inflaţia va depăşi cu mult 10 la sută. BNM ar putea să nu observe aceste tendinţe, chiar dacă au fost amplificate chiar de către BNM la începutul anului. În mare parte, inflaţia va purta un caracter mai puţin monetar (nu din cauza masei monetare şi a politicii BNM), ci din cauza mesajelor confuze din parte BNM, urmate după intervenţiile sale din piaţa valutară. (…) Avem creşteri economice impresionante în 2013 şi 2014, chiar dacă toţi prin preajmă au mari dificultăţi cu rămânerea în zona cu plus în creşterea PIB. Am încercat să contrapun datele oficiale oferite de statistica oficială cu altă informaţie, care ar confirma sau ar infirma creşterea economică. Şi aici vedem o discrepanţă: în timp ce PIB creşte (oficial), totuşi, avem scăderi de consum la electricitate, gaze naturale, carburanţi. Da pe ce creşte atunci PIB? Înţeleg ca avem alte tehnologii care consumă mai puţină electricitate, gaze naturale şi carburanţi. Dar oare sunt ele deja pe larg folosite în RM, astfel încât PIB să crească, iar consumul de resurse să scadă? O componentă importanta în structura PIB o constituie serviciile. Iar în servicii observăm o creştere importantă a unor anumite servicii, de intermediere financiară, în special. Iată aici ar fi o explicaţie cum de creştem, chiar dacă scădem: rulaje exorbitante mânate din bănci în bănci, în afara ţării şi iar înapoi, care umflă indicatorii agregaţi pe servicii, deşi nu creează realmente valoare adăugată pentru restul economiei. Mai sunt încă câteva elemente de agest gen, dar despre asta o dedicaţie specială mai târziu. Ghicitoare din folclor contemporan: ce creşte şi nu se vede? Răspuns: nivelul de trai.”

Natalia Morari pe blogul său de la Europa liberă despre iluzia alternativei unui nou guvern condus de Iurie Leancă De două zile citesc comentarii despre Iurie Leancă: „De două zile citesc comentarii despre Iurie Leancă, Chiril Gaburici și cel care îi unește – Vlad Filat. Am o singură neclaritate în privința celor care își taie acum venele și spun ca s-a terminat povestea noastră cu vectorul european: credeți că ea s-a terminat abia acum? // Da puteți să-mi spuneți ce s-a întamplat atunci când a fost închis postul de televiziune NIT? Când președintele țării a fost ales cu încălcarea normelor constituționale? Când CNA și Procuratura Generală au ajuns să fie instrumente politice în buzunarul lui Vlad Plahotniuc? Când aeroportul a fost dat pe mâna lui Ilan Shor (de atunci se știa acest lucru, de atunci, însa toți se acoperiau cu povestea despre concurs, inclusiv Iurie Leancă)? Când ziua-n amiaza mare au fost furate 17 mlrd din sistemul bancar? Când a fost arsă mașina BEM cu aproape toate dovezile în privința creditelor neperformante, iar MAI-ul și Procuratura, fiind controlate de aceleași partide, n-au scos niciun cuvânt despre acest caz timp de două luni? Când ați văzut felul în care, cu trei zile înainte de alegeri, partidul „Patria” a fost scos din cursă? Când PCRM-ul lui Ruslan Popa a rămas în buletinul de vot, chiar dacă instanța de judecată a decis altceva? Când tot felul de companii, create pe lângă diferite ministere, afiliate cu aceleași partide, asimilau banii europenilor în baza așa ziselor „concursuri”? Când SRL-urile, care au finanțat la greu partidele de la guvernale în campania 2014, s-au ales, fără excepție, cu contracte de milioane din caznaua statului sau din banii europenilor? In acele momente, probabil, stăteați in fața oglinzii și vă spuneați: „Totul e bine, ne mișcam spre Europa”.”

Numai că apelul Nataliei Morari „căutaţi-vă de treabă. Deveniţi profesionişti în ceea ce faceţi, cîştigaţi bani, căpătaţi experienţă, aveţi grijă de cei apropiaţi şi încercaţi să nu vă mai creaţi eroi. Eroii sînteţi voi. Va veni timpul şi voi veţi face schimbarea!” – este dificil şi mai degrabă păgubos în condiţiile în care, aşa cum spune Iulian Ciocan la EL, „Tu te detaşezi de politică, dar sistemul vicios se insinuează oricum în cotidianul tău, îţi otrăveşte viaţa, la policlinică, la şcoală, în instituţiile statului, la locul de muncă.” Ne-am lăsa cu uşurinţă de politică, dacă ne-ar lăsa politicul pe noi, pentru a-l parafraza pe Iosif Brodsky.

Irina Ivaşkina pe Newsmaker.md, despre recentele schimbări politice din Moldova şi dependenţa noului premier de „cei trei Vlazi: „Сомнения возникли как насчет политической независимости нового премьера, который известен своей близостью к лидеру либерал-демократов Владимиру Филату, так и относительно его политических воззрений. Лидер оппозиционных социалистов Игорь Додон назвал Габурича «занавеской для олигархов». Политический аналитик Николае Киртоакэ также уверен, что новый премьер — «человек, лояльный олигархам, которого они будут полностью контролировать». «Он будет удобным премьером для трех Владов (Владимира Филата, Владимира Плахотнюка и Владимира Воронина.— NM), послушным и зависимым, который будет выполнять их приказы, без политических амбиций»,— добавил он.”

Anastasia Nani și Natalia Cozma, de la Centrul de Investigații Jurnalistice, despre şcolile-fantomă din or. Chişinău: „Autorităţile din Chişinău risipesc anual sute de mii de lei pentru două gimnazii din sectorul Botanica în care nu se mai fac lecții din 2012. Cei mai mulţi bani sunt cheltuiţi pentru salarizarea celor două directoare și a câtorva paznici, care supraveghează clădirile lăsate să se năruie. Direcţia generală educaţie, tineret şi sport a Primăriei Chișinău a propus de opt ori aleşilor locali să lichideze de jure instituţiile, pentru ca spaţiile să poată fi oferite unor şcoli ce se înghesuie în grădiniţe. Consilierii comunişti se opun însă, pe motiv că elevii n-ar avea condiții mai bune dacă s-ar muta. (…)„În Capitală, capacitatea școlilor este folosită doar în proporție de 70%, iar în unele instituții din sectoarele Râșcani, Buiucani și din unele comune doar 26–50% din spații sunt utilizate. Acest lucru generează cheltuieli mari pentru întreținere. Numai 29 de școli din Chișinău dețin în prezent dreptul de persoană juridică și își gestionează bugetele în mod autonom.Totodată, în municipiu există un număr mare de instituții cu un număr mic de elevi. De menționat că tocmai aceste instituții au demonstrat rezultate mediocre la Bacalaureat”, se arată într-un răspuns oficial trimis de Ministerul Educaţiei la solicitarea Centrului de Investigaţii Jurnalistice.// „Este o reformă neatractivă din punct de vedere politic. Închiderea şcolilor înseamnă nemulţumirea cetăţenilor. S-a evitat realizarea acesteia până la alegerile din noiembrie 2014, acum se va evita până la viitoarele alegeri locale”, este de părere expertul Ghenadie Mocanu de la IDIS „Viitorul”.”

Victor Josu face o analiză, pe Pan.md despre sistemul politic moldovenesc și oligarhii ce-l controlează. Sunt de acord cu premizele și foarte puțin de acord cu concluziile. ”Второй вывод касается связи молдавского олигархического режима с идеей европейской интеграции. Её сторонники могут сколько угодно пыхтеть и с этим не соглашаться, но связь здесь самая прямая.Само собой, данная прослойка молдавского общества хотела и всё еще хочет совсем не олигархию, а демократию. Её представители искренне и всегда выступали, как они полагали, только за всё хорошее и против всего плохого. Но, как говорят в таких случаях англичане, hell is paved with good intentions – благими намерениями вымощена дорога в ад. Именно они стали тем «человеческим материалом» (терпеть не могу это словосочетание, но в данном случае оно уместно, увы), используя который строители молдавской олигархии и сделали своё чёрное дело. Весь этот легион сдвинутых по еврофазе экспертов, журналистов, лидеров неправительственных организаций и просто непуганых еврооптимистов – все они и стали «кирпичиками» для режима. И неважно, что они при этом думали (если думали) и к чему стремились. Кирпич, он что в Африке кирпич, что в Европе, ему зачем думать? А «цементом» послужила поддержка олигархов со стороны США и ЕС. (…) В реальности западный истеблишмент своим собственным народам не доверяет, а чтобы доверить право самому решать свою судьбу какому-то молдавскому народу – полноте, что за вздор! Ему доверишь – он, того и гляди, бросится в объятия к какому-нибудь Путину. Нет уж, лучше иметь дело с коррумпированной русофобской элитой, которую вполне устраивает олигархия. Она же, элита, за такой режим голосует. А что среди этой элиты в Кишинёве встречаются чудики, которые считают, что евроинтеграция это и есть путь к демократии, – да пусть себе считают. В Европе или Америке тоже можно встретить своих неадекватов, в том числе среди европарламентариев, конгрессменов, даже лордов, которые также в это искренне верят. Но такие, которые чудики, ничего не решают – ни там, у них, ни здесь, у нас.  (…) Не следует стесняться тыкать их носом – потому что без их потворства эта зловонная куча нечистот не появилась бы. Международная практика свидетельствует: рано или поздно рафинированным западным цивилизаторам надоедает иметь дело со смердящими от коррупции и лжи автохтонными вождями, и тогда первые от вторых брезгливо отворачиваются. Забывают о двойных стандартах и лишают их своей поддержки, без которой все эти вороватые олигархи очень быстро сдуваются. ” Părerea mea (V.S.) e următoarea: Societatea civilă și opoziția trebuie să fie creative. În cîteva directii: pe intern să stabilească legături cu societatea pe care cică o deservesc (de la accountability la fundraising). În termeni de strategie – să fie mai inventive. Pe extern – să învețe să facă coaliții transnaționale așa încît să poată pune presiuni pe guvernare.

Dana Domsodi despre refugiații care încearcă să ajungă în Europa și modul în care sunt tratați de UE:  ”Un spectru bântuie astăzi Europa, spectrul iluminismului radical. Săptâmâna trecută s-au înregistrat alți 300 de morți in Mediterană . Lampedusa adună deja de câtiva ani miile de cadavre care eșuează pe țărmurile sale sub privirile indignate ale capilor europeni și italieni. Bărcile pline ochi de lume, care fuge să supraviețuiască războaielor civile din Africa, dar și din Orientul Mijlociu, acostează în Italia în căutarea unei vieți noi. Sunt întâmpinați de varii programe europene sau italiene de salvare sau apărare a granițelor. Mare Nostrum (misiune militară și umanitară), Triton (control al frontierelor), Frontex sunt doar cele mai cunoscute și mai criticate. Acestora li se adauga ONG-urile, organizațiile naționale și internaționale care au trimis o armată de lume în Lampedusa și împrejur pentru a controla o situație, care în fapt nu prea poate fi controlată. (…) Modul în care UE reacționează azi la povestea refugiaților e dovada decesului unei anumite formule a modernității, în același timp atestând preeminența criteriilor capitaliste în fața tuturor finalităților de emancipare și solidaritate universală. Rațiunea asta a calcului îndreptat înspre profit permează toate aspectele societății europene de la individ la corporații. Într-adevăr conform schemei de raționalitate dominante e complet irațional să împărțim proprietatea noastră privată cu Africa și Orientul Mijlociu, deși e complet inuman să continuăm să nu facem asta. Mai mult, această egalitate și libertate europeană, cele două distinctivități moderne, par a fi mai degrabă atribute ale averii private (oricâtă ar fi asta), decât ale individului. Mai mult, Nordul global pare a fi el însuși un simplu atribut al capitalului.”

Dinu Guțu, face un reportaj, pe CriticAtac, despre noua librărie Cărturești Carusel care tocmai a fost deschisă în București: ”Ceea ce surprinde când vii pentru prima dată în noul Cărturești este coada imensă de la intrare. Doi bodyguarzi gestionează fluxul de indivizi, păzind ușile „centrului cultural.” Înăuntru îți ia ochii aproape orice: de la felul în care e distribuit spațiul, la mulțimea de oameni care îl admiră. La deschidere, unul din doi inși are un aparat foto în mână. O domnișoară, cu gâtul obosit de la privit tavanul, scoate la fiecare zece secunde câte un ”Wow!” sincer. Dar cum desfacem semiotic fascinația pentru noul „Carusel” al Centrului Vechi? De ce ne-a dat peste cap? Am mers din curiozitate și pentru un vinil la noul Cărturești Carusel, ca peste câteva ore să deschid o fișă de lectură mai veche: Societatea Spectacolului de Guy Debord. Imediat asocierea e făcută: „caruselul” este „vertigoul” spectacolului consumului. Carusel Cărturești este spectacolul, „capitalul ajuns la un asemenea grad de acumulare încât devine imagine”– așa cum precizează și Daniel Voinea, brand manager Cărturești, „Am dorit să adăugăm si spectacol, nu doar sa fie funcțional. Încercăm să facem librărie de concept.„ (…) Pentru a perpetua această relație de fidelizare a consumatorului cu publicul de followeri, Cărtureștiul nu a ignorat niciodată trendsetterii, sau cel puțin pe aceia care aduceau noutate în acest câmp cultural. Să ne gândim doar la propriul brand de design, numit – ah, cât de à la „rostirea românească” a lui Noica) – „Rod.” Ie-hanorac cu motive de covoare moldovenești, oglinjoare-harta-patriei, pernuțe tip Ikea cu citate folclorice, toate într-un registru de „naționalism postmodern.” „Condițiile moderne de producție generează spectacol,” iar capitalismul nostru de periferie se pliază perfect pe complexele de inferioritate pe care le avem față de Centru. Din acest motiv, recuperarea Micului Paris și a „normalității noastre” e la ea acasă la Cărturești, la recomandări, primând Regina Maria, Balcicul ori Mașinile Regelui. Mai mult, toată mitologia din spatele noii clădiri, aparținând unui bancher celebru și confiscată de comuniști, refăcută astăzi pentru găzduirea unui spațiu „cultural,” aparține aceluiași registru.”

Dmitri Trenin despre rezultatul negocierilor de la Minsk pe Ucraina: ”At Minsk, he has achieved his minimal goal. Kiev has conceded the failure of its efforts to wipe out the Donbass rebels backed by Moscow. If the ceasefire becomes permanent, the “people’s republics” will be physically safe and can start turning themselves into functioning entities on the models of Transnistria. Russia will need to supply them with more than weapons and humanitarian assistance, straining its resources even more, but there’s hardly an alternative. For Putin, and most Russians, these are “our people”. The idea that a combination of western sanctions and the low oil price can bring a change in Kremlin policies, or a change in the Kremlin itself, has so far not been borne out by the facts. Putin remains defiant, the elites do not turn against him, and his popularity among the bulk of the Russian people, despite the hardships they have begun to feel, is at record levels. These people are not ignorant of the dangers a continued conflict over Ukraine can pose to them, but lay the blame for these on Kiev, Washington and the European leaders. Putin, whether as war leader or a peacemaker, is their champion. At Minsk, he has achieved his minimal goal. Kiev has conceded the failure of its efforts to wipe out the Donbass rebels backed by Moscow. If the ceasefire becomes permanent, the “people’s republics” will be physically safe and can start turning themselves into functioning entities on the models of Transnistria. Russia will need to supply them with more than weapons and humanitarian assistance, straining its resources even more, but there’s hardly an alternative. For Putin, and most Russians, these are “our people”.

Un grup de pedagogi din școlile ce se găsesc în cartierele problematice ale orașelor franceze, îndeamnă intelectualii și jurnaliștii ce scriu părtinitor și superficial despre tinerii din aceste cartiere, să vină să vadă realitatea de pe teren. Un îndemn de mult bun simț: ”Nous vous proposons de partager cette expérience. Par souci d’honnêteté intellectuelle. Loin de nous l’idée de vous faire la leçon ou de vous convertir. Voyez plutôt cela comme une rare opportunité de palper cet objet fantasmé qui vous fait tant peur et que vous croyez connaître. Venez dans nos établissements des quartiers populaires, venez dans nos classes sur les bancs de nos élèves. Voyez comme ils écoutent et parlent, voyez comme ils pensent. Il ne s’agira pas pour vous d’une visite au zoo, il ne s’agira pas pour eux de vous séduire. Nous vous proposons une rencontre, un échange d’au moins une journée. Prenez le temps de vous asseoir face à eux et de leur dire directement ce que vous pensez d’eux. Comme ils vous déroutent, comme ils vous inquiètent, comme ils vous sont étrangers. Ayez le courage de leur faire face, de répondre à l’indignation, à la colère, au désintérêt de ces enfants et adolescents de la France des marges. Vous pourrez leur demander directement pourquoi ils sont si peu reconnaissants envers la République. Vous les verrez vous rendre vos sourires gênés et vos piques verbales, votre profond mépris. Mais vous serez dans la vraie vie. Celle du chômage, des discriminations, de la rue, du délabrement urbain, de la débrouille, et de toutes ces réussites joyeuses que bien souvent vous négligez. Vous dépasserez ainsi les dénonciations stériles, les débats caricaturaux de l’entre-soi. Nous serons là aussi. Enseignants de collèges et de lycées ZEP, REP ou sensibles. Nous vous montrerons cet indéniable dynamisme démographique, sportif, culturel, artistique des quartiers. Pour ceux qui y travaillent les yeux bien ouverts et sans y faire œuvre de missionnaire, il y a cette évidence folle et parfois brusque d’une énergie à voir et à entendre, à accompagner. Cet optimisme que nous avons, vous préférez toujours y voir du déni, voire de l’angélisme. Mais nous ne nions pas certaines difficultés. Nous les voyons et avons longtemps été les premiers à en appeler aux politiques et intellectuels pour défendre l’Ecole pour tous avec force et moyens. Nos mots (maux) ont rarement suscité autant d’intérêt qu’aujourd’hui où l’Ecole sert de paravent aux politiques de gauche comme de droite, et nos revendications de terrain ont la plupart du temps été résumées à « plus de moyens » pour des gens « souvent en vacances ».

Adi Dohotaru, pe SocialEast, despre dificultăţile asumării unei identităţi multiculurale la Cluj: „Sunt multe argumente pentru un Cluj care își asumă o identitate multiculti, inclusiv a numelui orașului. Întâmpinarea anunțată a vizitatorilor în 5 limbi, așa cum se contra-argumentează, nu este îndeajuns. Doru Pop arată în „Primarul cel mic și plăcuțele lui meschine” că orașul a fost construit în bună măsură de maghiari și germani și trebuie să celebrăm adecvat această istorie. Aș aminti și de zecile de naționalități ale studenților din Cluj, pondere care poate să crească în viitor. Aș pomeni apoi de numărul mare de familii mixte, inclusiv a mea. Ori de prezența minorității rome, care cred că depășește statisticile oficiale și este peste 5% din cetățenii orașului. Pentru mine, multiculturalismul ar fi în primul rând asumarea incluziunii sociale a celei mai dezavantajate minorități, asumare care depășește în profunzime actualul conflict politic naționalist dintre români și maghiari. Dincolo de trecut sau prezent, Clujul trebuie gândit și în viitoarele decenii, iar în condițiile natalității scăzute Clujul și România în ansamblu va avea altă politică față de imigranți.”

Susan Ferguson şi David McNally pe Open Democracy, despre capitalism şi globalizarea inechitabilă a forţei de muncă: „Obscured by rhetoric about free markets, new forms of bonded labour have proliferated in recent decades. The millions of precarious migrant workers toiling in homes, fields, hotels and construction sites are just the latest version of a centuries-long process that has seen tens of millions of dispossessed people transplanted to labour in mines, on plantations and railway projects, and in sweatshop industries. From the seizure and sale of 12 million Africans for transport to the Americas to the so-called ‘coolie system’ that, starting in the 1880s, saw at least 17 million Indians and other Asians pressed into bonded labour, poor people from outside the heartlands of capitalism have persistently fuelled modern industry and commerce. But the Second World War and the human rights regime that emerged during the 1940s and 1950s was supposed to have changed all that, explicitly banning forced labour in various international charters, and enshrining basic rights along with paths to citizenship in “host” countries of the Global North.”

Andrada Lăutaru, ne povesteşte, în musafirie în Casa Junalistului, despre experienţa sa de voluntar în Mexic şi anume despre economia subterană a avorturilor ilegale din această ţară: „Avorturile clandestine omoară în fiecare an 50.000 de femei în întreaga lume, în timp ce alte 8 milioane suferă de dizabilități temporare sau definitive. În Mexic, s-ar putea filma zilnic minim un „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, cu doctori avari și fete dispuse să riște orice „pentru a nu se face de rușine”.

Mircea Cărtărescu, în Dilema Veche, despre lecturile fondatoare din copilărie, în care a fost marcat, între altele de Contele de Monte-Cristo şi de „Unchiul Stiopa miliţianul”: „(…) am fost fascinat de cartea lui Dumas pentru că are subiectul cel mai minunat care poate fi conceput de un autor. Este resurecţia fluturelui din omidă. Edmond Dantès, un personaj complet anonim, este închis în crisalida castelului d’If, acolo unde capătă toată cunoaşterea, dar şi puterea concretizată prin bogăţie. Apoi, se întoarce în lume total schimbat. Metamorfoza lui este completă. (…) Unele dintre cărţile astea erau ruseşti, pentru că mai ales ele se găseau în vremea aceea. De pildă, era faimoasa „Unchiul Stiopa miliţianul“, despre care am tot pomenit. Personajul principal, un miliţian, putea să alerge foarte repede şi să-i prindă pe borfaşi pentru că era încălţat cu pantofi fermecaţi. Ştiam pe de rost cărticica aia de vreo 30 de pagini înainte să împlinesc 3 ani. Mai aveam „Svetlana nu merge la şcoală“, dar am citit până la urmă şi basme româneşti. Perioada cea mai obscură, mai ciudată, care mă intrigă cel mai mult din toată viaţa mea, sunt primii ani de copilărie. Aş vrea să-i pot visa cândva.”

Alte link-uri:

Un interviu cu istoricul ideilor, Fred Turner despre apolitismul și dezinteresul pentru politică al corporațiilor web.

Patrick  Chovanec. (Foreign Policy) It’s Time to Kick Germany Out of the Eurozone.

Raportul elaborat de Center for American Progress despre sursele, resursele și animatorii islamofobiei în SUA: Fear, Inc. 2.0. The Islamophobia Network’s Efforts to Manufacture Hate in America.

Imogen Tyler.Welcome to Britain. Anti-immigrant populism and the asylum invasion complex.

Étienne Balibar. A new impulse – But for which Europe?

Dani Rodrik. Reforming the Greek Reform.

Interviu de Mattia Gallo cu Selin Cagatay, feministă din Turcia. Sosyalist Feminist Kolektif: Fighting for Women’s Rights in Turkey.

Julia Powles și Enrique Chaparro. How Google determined our right to be forgotten.

Архиепископ Элистинский и Калмыцкий Юстиниан. КАК «СОВЕТСКИЕ ШПИОНЫ» УЧИЛИСЬ В РУМЫНСКИХ ДУХОВНЫХ ШКОЛАХ ВРЕМЕН ЧАУШЕСКУ.

Олеся Герасименко, Вячеслав Козлов. «Антимайдан»: инструкция для сборки. Как ветераны, спортсмены и байкеры собрались для борьбы с «майданом», которого нет.

CĂRȚI.

Srećko Horvat, Slavoj Žižek, Ce vrea Europa? Uniunea şi necazurile cu ea (Idea Design & Print Editură, Cluj, 2014) ”La fel, filosofii ex-iugoslavi Slavoj Žižek şi Srećko Horvat, un sloven şi un croat, şi politicianul grec Alexis Tsipras par a se întâlni între ruinele UE pentru a descoperi mesajul noii stângi, rătăcit în protestele fără cap de tip Occupy, rămase la stadiul de indignare lipsită de program. Îl vom distribui în rolul celui bun pe Tsipras pentru că el dă formă politică şi reprezentativitate electorală mişcării europene a Indignaţilor. În intenţia nerostită dar vizibilă a cărţii, el ar încarna, cel puţin pînă apare altcineva, un „şi mai bunul”, figura aşteptată de Žižek, un/o Margaret Thatcher a stângii care, prin carisma sa, să reînsufleţească trupul Europei sociale prin reactualizarea ideii de egalitate radicală. El este prezentat şi se prezintă ca „omul serios”, gata să se apuce de guvernare şi să dea un chip uman politicilor europene post-austeritate. Urâtul din eastern-ului nostru este Slavoj Žižek. Şi nu doar pentru că la fel ca şi personajul Tuco Ramirez are în filmografia sa o scenă în cada de baie înspumată. Însă el ne joacă împreună cu Tsipras un renghi, la fel cum Blondie (Clint Eastwood) şi banditul mexican (Eli Wallach) joacă peste tot scena justiţiarului care-l predă pe răufăcător, pentru a-l salva din frânghia spânzurătorii după încasarea răscumpărării. Critica lor se rezumă la „capitalismul neoliberal” care a pus Grecia pe butuci şi nu găsim nicăieri vreun denunţ al imperialismului UE. Or, câtă vreme cei doi se mărginesc să promită o imposibilă reformare dinspre Sud a Europei în numele unui straniu realism, opus „utopiştilor” – pe cine se bazează în constituirea acestui Front Meridional: pe Italia lui Renzi? pe Spania lui Rajoi? pe Franţa lui Hollande? – e limpede că discursurile lor nu fac decât să prelungească agonia structurilor de protecţie socială a statelor Europei, întreţinând iluzia unei alternative atlantiste şi a unui capitalism bun. ” (Claudiu Gaiu, sursa)

Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, de Vintilă Mihăilescu, aşa cum s-a mai spus (a se vedea o recenzie pe platzforma de Răzvan Dumitru), nu este o carte (doar) despre cîinii vagabonzi din Bucureşti. Autorul nu dezvoltă, probabil în mod intenţionat, cazul maidanezului Leuţu, care „a ajuns să aibă şi un fel de cuşcă a lui, una ciudată, jumătate în stradă, jumătate în curtea vecinilor, cu ieşirea pe trotuarul din faţa noastră”. Îi dau dreptate lui Răzvan Dumitru că această carte este incompletă din punctul de vedere al demersului antropologic. Poate că pentru că se doreşte mai ambiţioasă în scopul ei. Autorul face o expunere teoretică cuprinzătoare asupra relaţiei dintre om şi animal pentru a ne face pînă la urmă să înţelegem mai bine statutul liminal, hibrid al maidanezului Leuţu, nici domestic, nici vagabond. Cartea stimulează de asemenea fructuose reflecţii despre această relaţie dintre om şi animal în modernitate, după un parcurs al acestei relaţii în epocile şi în societăţile premoderne. Mi-a atras atenţia felul în care este prezentată chestiunea „invizibilităţii morale” care învăluie industria alimentară, bazată pe sacrificarea la scară industrială a animalelor de casă, în timp o relaţie puternic antropomorfizată este cultivată faţă de animalele de companie, în modernitate. Pare curios, dar explicabil, la lectura acestei cărţi, raportul asimetric dintre, pe de o parte, antromorfizarea animalelor de companie şi a cîinilor „comunitari” (de către o categorie aparte de orăşeni „cuţofili”) şi, pe de altă parte, dezumanizarea persoanelor fără adăpost din acelaşi oraş. Cu siguranţă e o carte fertilă în idei, care merită citită, în ciuda criticilor pe care şi le-a atras, pe bună dreptate. Voi reveni în scurt timp cu un comentariu mai desfăşuat pe marginea cărţii. (PN)

FILME.

Blogul Lupanarul despre filmul А perdre la raison şi despre semnificaţia unui triplu infanticid: „Denumirea originală a filmului este А perdre la raison, iar rușii au tradus-o После любви. O dramă psihologică care a luat mai multe premii prestigioase, filmul este inspirat dintr-un caz real al unei femei, Genevieve Lhermitte, care în 2007 și-a omorât copiii. Este interesant că pelicula a fost lansată în 2012 de ziua Sfântului Valentin, deși nu este deloc genul de film la care un cuplu îndrăgostit s-ar uita. Poate doar sub formă de avertisment.// Chiar din primele cadre o vedem pe eroina filmului, Murielle, în spital, și patru sicrie mici, cu corpurile neînsuflețite ale copiilor ei, fiind încărcate într-un avion. Iar filmul este o incursiune în trecut, o analiză a vieții tinerei femei și a evenimentelor care au precedat acestei tragedii.// În fond, nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Nimeni n-a fost răpit, violat sau abuzat în nici un fel. Povestea este destul de banală, și începe ca într-o idilă romantică: doi tineri se îndrăgostesc și decid să se căsătorească. Murielle este învățătoare, iar logoodnicul ei Mounir este originar din Maroc și fiul adoptiv al unui medic belgian bătrân pe nume Andre. Andre, s-ar părea, face totul pentru cei doi tineri: îi găzduiește în casa lui, le oferă daruri generoase, îi oferă de lucru lui Mounir, și mai târziu cumpără o casă tinerei familii. Care a devenit destul de numeroasă: Murrielle naște patru copii, unul după altul.// Însă grație generozității lui Andre tânăra familie s-a pomenit prădată de intimitate. În fond, Andre și-a cumpărat la bătrânețe o familie numeroasă, pe care nu și-a făcut-o în tinerețe, și a devenit patriarhul ei.”

Mihai Fulger, în Observator Cultural despre Aferim!, un film de Radu Jude, care a luat premiul Ursul de Argint pentru Cel mai bun regizor la Festivalului Internaţional de Film de la Berlin: „Călin Peter Netzer şi coscenaristul său, Răzvan Rădulescu, tratau – din nou, la fel ca multe filme importante ale Noului Cinema Românesc – relaţia dintre părinţi şi copii, dar şi tema corupţiei endemice din ţara noastră. Iar, în tentativa lor de a revela, pe baza unei documetări meticuloase, modul în care trecutul a influenţat prezentul, Radu Jude şi colaboratorii săi – prozatorul Florin Lăzărescu (coscenarist) şi istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (consultant) – analizează corupţia din Ţara Românească a anului 1835, însă mai acordă deosebită atenţie atît unor teme preferate de selecţionerii Berlinalei (oprimarea, inechitatea socială, segregaţia rasială, xenofobia, antisemitismul etc.) – evidenţiate pe ecran de un preot ortodox (interpretat de Alexandru Bindea, într-o apariţie scurtă, dar memorabilă) şi, mai ales, de crudul boier neaoş Iordache Cîndescu (în acest rol, apreciatul regizor de teatru Alexandru Dabija străluceşte din nou sub bagheta lui Radu Jude, după ce în 2012 jucase un… preot ortodox în mediumetrajul O umbră de nor) –, cît şi relaţiei dintre un tată (zapciul Costandin, interpretat de Teodor Corban) şi fiul său (dorobanţul Ioniţă, jucat de adolescentul, debutant într-ale actoriei, Mihai Comănoiu).// Stilistic, deşi Aferim! este (şi) un road movie de aventuri, cu elemente de western (se înscrie, aşdar, în nişte genuri care au fost rareori abordate convingător la noi), el aderă, prin utilizarea cadrelor-secvenţă lungi şi interesul pentru profunzimea cîmpului, la formula, deja familiară, a Noului Cinema Românesc. Totuşi, filmul lui Radu Jude se deosebeşte, de pildă, de Poziţia copilului prin recursul la pelicula de 35mm alb-negru (regăsit recent doar în Q.E.D., al lui Andrei Gruzsniczki) şi prin distanţa menţinută constant, faţă de personaje, de către camera-observator a lui Marius Panduru (la Călin Peter Netzer, aparatul de filmat, mult mai dinamic, mînuit de Andrei Butică avea veleităţi de reporter); prin acestea, autorul lui Aferim! intenţionează să îşi atenţioneze spectatorii că urmăresc o ficţiune construită cu mijloacele limbajului cinematografic, nicidecum adevărul istoric (cum pretindeau regizorii exponenţi ai aşa-zisei „epopei cinematografice naţionale“, precum Sergiu Nicolaescu, care se baza pe colaborarea istoricilor agreaţi de partid).”

Interviu cu Radu JUDE despre filmul „Aferim!“ în Observator Cultural: „Cît de relevantă crezi că este, pentru publicul de azi şi pentru contextul actual, o poveste din Ţara Românească de acum 180 de ani?// Răspunsurile la această întrebare trebuie să fie ale spectatorilor. Mie mi se pare că este o poveste relevantă, altfel nu aş fi făcut efortul de a realiza filmul. Şi e de ajuns să mă uit la ce comentarii au apărut pe site-ul Gandul.info la un interviu de-al meu legat de Aferim!, că să mă conving de această relevanţă. Iată cîteva exemple: „Băi, regizorii noştri de 2 lei nu se mai opresc din a-şi denigra ţara… Citind începutul articolului, am tresărit bucuros că, de data asta, ne prezentăm la un festival de film cu un film istoric şi atît. Dar nu… trebuie să ne denigrăm şi propriul trecut, nu ajunge să prezentăm în filme rahatul din România de azi, trebuie să prezentăm şi rahatul din trecut“. Sau ăsta: „Iarăşi de­spre rromi? De ce nu se face un referendum cu privire la denumirea acestora? Am ajuns să am o reacţie de respingere chiar şi cînd citesc despre ei, dar să-i văd în preajma mea“. Sau: „[…] ungurii duc o propagandă antiromânească de speriat, iar ţiganii fac pe victimele dîndu-se loviţi în aripă de noi“. Nu înţeleg de ce ziarele sau site-urile serioase permit comentarii rasiste şi antisemite. Mă rog, e treaba lor. Evident, ipochimenii care scriu chestiile astea nu au curajul de a le semna cu propriile nume, probabil sînt nişte bieţi frustraţi laşi, dar reacţiile lor dovedesc, totuşi, că problemele pe care le pune filmul în discuţie au relevanţă şi pentru noi, cei de azi. Iar obsesia asta cu imaginea României… Cînd te gîndeşti că au trecut douăzeci de ani de la apariţia filmului O vară de neuitat de Lucian Pintilie, şi discursul rămîne identic: să nu ne atingem de imaginea frumoasă pe care o avem de­spre propriul trecut! E ridicol. Dar, poate, de înţeles. Istoria noastră e lipsită de strălucire („neantul valah“ de care pomenea Cioran…) şi atunci vrem să compensăm într-un plan imaginar. De aici obsesia „dacopaţilor“ (vorba lui Dan Alexe) pentru măreţia dacilor, de aici negarea momentelor dureroase sau ruşinoase din trecutul nostru, de aici negarea Holocaustului românesc… Eu cred că e esenţial să ne raportăm corect şi lucid la propriul nostru trecut, nu să-l înfrumuseţăm prosteşte. Şi ar trebui să nu ne pese că istoria noastră e insignifiantă, ar trebui să fim conştienţi că avem şansa să avem un prezent mai bun şi, poate, un viitor minunat…”

Maxim Edwards şi Thomas Rowley pe Open Democracy despre Tangerines, un film estonian, nominalizat pentru Oscar (cel mai bun în fim într-o limbă străină), despre războiul dintre Abhazia şi Georgia din 1992-93, cu reflecţii interesante despre politica naţională contractorie dusă în URSS: „Tangerines thus takes a local, intimate track through conflict. Double-edg, desed pleasantries of newly-minted enemies fill Ivo’s house. But it is this close-knit, if claustrophobic, world that Urushadze builds, which seems to offer at least a representation of reconciliation. As the characters heal themselves, they are newmade human. Though it may take some time, the Georgian and the Old Man (respectfully capitalised) – as Akhmed calls them – will become Ivo and Nika once more. After a disagreement, Martus storms out of Ivo’s house, and, Ivo sighs, in a throwaway remark to his two guests, ‘… and suddenly, he’s no longer your relative’. Recollections of how conflict erupted in this lush and subtropical region often begin with similar words. // Indeed, Tangerines brings home the legacy of Soviet nationalities policy through constant reminders of how ethnicity came to trump all other identity markers. As both Akhmed and Niko come to tolerate each other’s existence, their conflict enters the field of national pride. ‘You [Georgians] can’t make shashlyk at all,’ Akhmed claims, as the group sits round a fire in the woods. ‘In fact, you don’t even know how to fight.’ ‘You, my friend’, replies a seething Niko, ‘know nothing of history’.”

 

Sursă imagine de fundal: realitatea.md