Pe măsură ce pandemia ne obligă să intrăm în carantină, activiștii din toată Europa demonstrează că mai există modalități de organizare și practicare a solidarității la o distanță socială prudentă.

Pandemia coronavirusului ne confruntă cu contradicții fără precedent. Bazele capitalismului neoliberal se prăbușesc în fața ochilor noștri, întrucât guvernele statelor UE preiau controlul asupra economiilor lor în moduri care ar fi fost de neconceput acum doar câteva săptămâni. Restricțiile la cheltuielile publice au fost ridicate, spitalele private sunt naționalizate, salariile sunt acoperite temporar de stat și se elaborează scheme de venit universal de bază. În același timp, statele implementează, de asemenea, măsuri draconice de urgență pentru a restrânge și monitoriza mobilitatea noastră, la care nu ne putem opune satisfăcător de frica răspândirii virusului.

Situația oferă stângii oportunitatea unică de a forța o transformare rapidă a sistemului nostru capitalist, chiar dacă aceasta nu se poate întâmpla, din cauza carantinei, prin mobilizare colectivă. Mulți dintre noi au fost dezorientați de această situație, nu în ultimul rând pentru că pe lângă continuarea muncii de solidaritate și angajării politice trebuia să ne reorganizăm și viața cotidiană. În întreaga Europă, activiștii lucrează deja la greu pentru a găsi modalități de organizare a acțiunii colective în condiții de carantină.

Nici un spațiu de manevră?

Țările din Europa au pus în aplicare măsuri care interzic întrunirile a mai mult de o mână de oameni, iar unele dintre ele au decretat stări de urgență care interzic ieșirile, în afară de naveta la muncă și cumpărăturile alimentare. Majoritatea țărilor și-au închis granițele – inclusiv UE în sine – oprind deplasarea și migrația internațională complet. Cu siguranță, multe dintre aceste restricții sunt necesare pentru a preveni extinderea suplimentară a COVID-19. Cu toate acestea, restricțiile prezintă și marele pericol de a ne restrânge permanent drepturile și reduce capacitatea de a mobiliza o opoziție politică.

Odată ce pericolul imediat al pandemiei a trecut, acum ne confruntăm cu o dublă amenințare: fie de a reveni la aceeași ordine neoliberală care ne-a condus în această criză, fie de a vedea cum aceste „stări de urgență” se transformă în forme permanente ale capitalismului de stat autoritar.

Această transformare este deja în curs. Ungaria a devenit efectiv o dictatură, întrucât Viktor Orbán a primit puterea de a guverna prin decret executiv pe un termen nelimitat. În Austria, guvernul a adoptat urmărirea telefoanelor mobile ca o nouă practică de supraveghere pentru monitorizarea populației. Multe țări au introdus pedepse dure pentru încălcarea carantinei. Guvernul danez a fost împiedicat doar de către fracțiunile parlamentare de extremă stânga și liberale să ofere poliției dreptul de intra cu forța în casele persoanelor suspectate de infecție.

De asemenea, aproape sigur vor fi susținute eforturile comune ale țărilor UE de a menține măsurile sporite de securitate la frontieră pentru a restricționa în continuare circulația migranților și a diminua capacitatea solicitanților de azil de a intra în Europa.

Aceste evoluții sunt extrem de alarmante. Fără a reduce la minimum necesitatea distanțării sociale, ar trebui să fim foarte îngrijorați de coborârea în autoritarism care se desfășoară în jurul nostru. Faptul că guvernele acționează dintr-o adevărată nevoie de a face față amenințării unei pandemii globale nu face că măsurile acestora să fie mai puțin nedemocratice. De fapt, autoritarismul este destul de des reacția unui guvern care se teme de a pierde controlul în timpul unei faze de incertitudine accentuată, cum ar fi o criză economică sau politică.

Totuși, o astfel de pierdere a controlului este de obicei rezultatul creșterii rezistenței sociale împotriva guvernării, deci nu e situația în care ne aflăm astăzi. Majoritatea guvernelor nu sunt amenințate de nicio mobilizare socială majoră în afară de pandemie, astfel încât punerea în aplicare a măsurilor autoritare nu este supusă imediat unei chestionări și opuneri imediate. Într-adevăr, necesitatea distanțării sociale împiedică majoritatea formelor de mobilizare politică, obligând activiștii din Europa să devină inovativi.

De la proteste la podcasturi. 

Întâlnirile și acțiunile fizice sunt în mare parte imposibile în acest moment. Unele țări permit totuși demonstrații, dar acestea sunt dispersate rapid dacă oamenii nu păstrează o distanță minimă unul de celălalt. Prin urmare, activiștii au trecut la comunicarea digitală și au început să organizeze evenimente politice online.

Mișcările pentru locuințe plănuiau inițial să coordoneze acțiunile publice în toată Europa pentru o Zi Internațională a Acțiunilor Pentru Locuințe pe 28 martie. În loc să anuleze doar evenimentul, au mutat protestul la balcoanele și ferestrele lor personale, făcând zgomot de acolo și ridicând pancarte. O zi mai târziu, activiștii germani au protestat împotriva tratării UE a refugiaților prin simularea unei întregi demonstrații online, încurajând participații să inunde fluxurile de știri de pe rețelele sociale ale diferitelor instituții publice pe care le-au „trecut” de-a lungul „traseului demonstrației”. 

Mișcarea climaterică Friday for Future (Vinerea pentru Viitor) și-a mutat grevele sale săptămânale în mediul online, trimițând milioane de imagini și cerințe politice prin platformele rețelelor sociale. De asemenea, activiștii mișcării au început să găzduiască emisiunea online Talks for Future (Discuții pentru Viitor), unde invită la discuții experți din mediul academic. Într-adevăr, o mulțime de grupuri activiste și think-tankuri critice au profitat de această ocazie pentru a începe să lanseze propriile lor podcast-uri și dezbateri politice pe viu. În fiecare zi, organizatorii comunității din toată Europa și-au transferat serviciile de consultare către conversațiile telefonice și imeil.

Această tranziție la activismul online este, cu siguranță, născută din necesitate mai curând decât dintr-o alegere politică proactivă, dar aceasta ne poate oferi anumite avantaje importante pe termen lung. Pentru grupurile numeroase de stânga, în special partidele politice și cadrele universitare critice, decizia de a investi mai mult timp și energie în prezentarea lor online până nu demult a fost cam lăsată baltă. Distanțarea socială le-a forțat efectiv mâna să ia legătura cu majoritatea – în special tinerii – care consumă deja multimedia.

Acest lucru este chiar mai adevărat în condițiile actuale de blocare, deoarece aproape toată lumea este forțată să petreacă mult mai mult timp acasă și, prin urmare, online. Există șanse mari ca acest lucru să conducă la o politizare mai accentuată a societății civile, respectiv este esențial ca stânga să poată ajunge la acest public captiv. Utilizând pe deplin accesibilitatea și flexibilitatea activismului online, stânga ar putea extinde acoperirea mesajelor progresiste și crea rapid rețele mai mari. În același timp, trebuie să fie conștientă și critică de riscurile crescute de supraveghere pe care le prezintă platformele online precum Zoom și să lucreze pentru construirea propriilor infrastructuri alternative online.

Solidaritatea și bunurile comune.

Nu toate formele de activism pot fi desfășurate însă online. Actuala criză evidențiază nevoia urgentă de solidaritate reciprocă locală, nu numai pentru a proteja comunitățile cele mai vulnerabile, ci și pentru a pune bazele alternativei socioeconomice bazate pe bunurile comune, de care avem trebuință disperată.

Rețelele locale de solidaritate au oferit ajutor reciproc în timpul crizelor umanitare din trecut și mulți activiști continuă să facă acest lucru și acum. În Grecia activiștii au construit o rețea uriașă de inițiative de solidaritate crescută în anii de austeritate, iar mulți dintre ei organizează acum, în condițiile stăre de urgență, distribuția de alimente și alte livrări către comunitățile precare, trimițând voluntari la cumpărături pentru cartiere întregi. Această practică poate fi adoptată cu ușurință oriunde altundeva în Europa și ar putea atenua grijele celor care sunt mai fragili din punct de vedere financiar sau mobil, ajutându-i să treacă mai ușor peste criză. Solidaritatea cu solicitanții de azil este deosebit de urgentă, în special în contextul taberelor de refugiați ale căror condiții se deteriorează rapid. Pe insula grecească Lesbos, voluntarii medicali lucrează non-stop pentru a oferi ajutor și pentru a stopa răspândirea COVID-19 printre refugiații prinși în lagăr.

Dar grupurile vulnerabile necesită ajutor urgent și în centrele urbane din nordul Europei. În Berlin, activiștii au ocupat apartamente goale, transformându-le în squaturi pentru populația fără adăpost, respectând în același timp condițiile de siguranță medicală. De-a lungul și de-a latul continentului, crește și violența în familie împotriva femeilor care sunt acum silite să rămână în aceleași încăperi cu parteneri abuzivi. Din această cauză, adăposturile pentru femei continuă să funcționeze, deși în condiții sanitare stricte, iar voluntarii rețelelor anti-violență se oferă să țină consultări personal în caz de urgență.

Aceste forme de muncă de solidaritate trebuie să continue nu în ciuda, ci din cauza pandemiei. Solidaritatea reciprocă, atât timp cât este furnizată în condiții sanitare propice, reprezintă un mod crucial de a sprijini grupurile sociale vulnerabile și marginalizate pentru care altfel virusul și lipsa de mobilitate ar putea duce la imposibilitatea supraviețuirii. Prin crearea rețelelor locale de sprijin putem continua, de asemenea, să ne implicăm în activism politic la firul ierbii, într-un mod care să crească atât securitatea cât și conștiința politică a comunităților noastre.

Legăturile reciproce pe care le dezvoltăm acum prin solidaritatea de vecinătate pot constitui o bază pentru mobilizarea colectivă viitoare, precum și convingerea oamenilor de posibilitatea de a efectua schimbări politice și economice mai transformatoare. Deoarece letalitatea în sine a economiei de piață globalizate și a politicilor de austeritate este mai evidentă decât în ​​orice alt moment din memoria recentă – cel puțin în Europa – stânga trebuie să-și dubleze efortul în lupta sa pentru o alternativă bazată pe oamenii obișnuiți. Arătând tuturor că solidaritatea bazată pe comunitatea locală este capabilă să ne ajute să depășim această criză, vom putea construi o bază solidă pentru lupta noastră pentru oamenii obișnuiți.

Luptele pentru redistribuire.

Întrucât pandemia este profund împletită cu o criză a reproducerii capitaliste, deja suntem martori ai noi valuri de lupte redistributive, care vor deveni tot mai puternice pe măsură ce criza economică se va acutiza.

Multe companii și instituții publice încă se așteaptă ca angajații lor să se prezinte pentru muncă, mai ales în sectoare care sunt considerate esențiale din punct de vedere sistemic precum transportul, comerțul cu amănuntul sau securitatea publică. Condițiile de muncă din ce în ce mai nesigure în aceste domenii au stârnit o serie de noi lupte ale muncitorilor, chiar și fără posibilitatea de mobilizare colectivă.

Sindicatele italiene au convocat o grevă generală deoarece mai multe sectoare sunt obligate să continue să funcționeze chiar și după ce guvernul a declarat oprirea activităților economice. Amazon a fost lovită de proteste ale muncitorilor din cauza faptului că corporația nu a ezitat să pună în pericol angajații săi obligându-i să lucreze în condiții de protecție igienică minimă. Sindicatele franceze au făcut public un anunț de grevă care va începe într-o lună a lucrătorilor din sectorului public pentru a protesta împotriva relaxării „antisociale” a condițiilor de muncă de către guvern, sub pretextul combaterii pandemiei.

Sindicatele chiriașilor au chemat la o grevă internațională a chiriei cu idea de a suspenda costurile de trai a persoanelor ale căror venituri au fost compromise de carantină. Aceste lupte sunt încă puține și au loc departe unele de altele, deoarece mulți angajați funcționează în birouri de la domiciliu, au fost trimiși în concedii temporare sau au fost concediați de-a binelea. Condițiile de mobilizare a forței de muncă vor continua să fie dificile, întrucât amenințarea iminentă a unui colaps economic și creșterea rapidă a șomajului vor pune lucrătorii sub o mare presiune financiară.

Cu toate acestea, există motive de speranță. Criza actuală ne schimbă radical percepția despre formele de muncă relevante pentru reproducerea societății și despre formele nerelevante. Profesiunile anterior subvalorizate precum angajații cu amănuntul, șoferii livratori și lucrătorii de transport au trecut de la a fi etichetați ca „muncă necalificată” la „esențiali” pentru supraviețuirea societății. În special, personalul de asistență medicală este considerat din ce în ce mai mult ca jucând un rol absolut eroic, iar condițiile de muncă ale acestora au devenit un punct de discuție politic central.

Această experiență de a fi indispensabilă supraviețuirii societății va impulsiona, fără îndoială, conștiința colectivă a clasei oamenilor care lucrează în aceste sectoare, ceea ce le poate consolida mult capacitatea de organizare. Până în prezent, aprecierea publicului pentru aceste profesii s-a limitat în mare parte la gesturi simbolice precum aplauzele colective, dar schimbarea de bază a conștiinței colective poate fi fundamentul solidarității pe termen lung.

În mod similar, faptul că mulți părinți trebuie să-și școlească copiii acasă ar putea crește respectul acestora față de personalul educațional și de îngrijire a copiilor. Deși există puține motive pentru a crede că blocajele contribuie la o redistribuire mai egală a muncii specifică genului din gospodărie și îngrijirii, această experiență poate oferi combustibil suplimentar pentru viitoare lupte feministe pentru reproducerea socială colectivizată.

Să ne pregătim pentru ce urmează după pandemie

În câteva luni, când sperăm că amenințarea iminentă a pandemiei va scădea și vom fi loviți de forța deplină a crizei economice, lupta pentru modul de reorganizare a sistemelor noastre politice, sociale și economice va deveni de prim plan. Oricât de sumbră este situația, aceasta ne oferă o oportunitate unică de a lupta pentru o alternativă emancipatoare fundamentală. Având în vedere că amenințarea existențială a capitalismului neoliberal este mai evidentă ca niciodată, publicul european este din ce în ce mai conștient de necesitatea unei extinderi masive a protecției sociale, a controlului colectiv asupra economiei și a reorganizării muncii.

Odată cu sutele de miliarde de euro pompați în economia care eșuează, există posibilitatea de a forța companiile să se alinieze la noile standarde sociale și ecologice și să ofere un control mai democratic angajaților lor. De asemenea, guvernele pot face un pas mai departe și transfera integral proprietatea companiilor în mâini publice, ceea ce ne-ar permite în sfârșit să inițiem o tranziție către o economie mai echitabilă din punct de vedere social și ecologic de care avem nevoie disperată. Avem acum dovezi că o astfel de transformare radicală este în întregime fezabilă și depinde doar de voința politică de a o realiza.

Pentru ca o schimbare atât de progresivă să devină realitate, stânga trebuie să dea foc la bocanci. De îndată ce condițiile de carantină vor fi ridicate, trebuie să organizăm mobilizări sociale largi, să ne implicăm în luptele pentru redistribuire și, în cele din urmă, să obținem schimbări politice decisive în guvernare.

Trebuie să folosim faza actuală pentru a ne pregăti pentru aceste lupte. Activismul online ne poate permite să ne extindem rețelele și să ajungem la noi audiențe. Solidaritatea locală poate atenua cel mai grav impactul pandemiei și poate angaja oameni noi într-o mișcare de reproducere colectivă socială și economică. Prin sprijinirea pe noua putere structurală și pe solidaritatea publică a „lucrătorilor esențiali”, putem face presiuni asupra companiilor și guvernelor pentru a implementa schimbări care nu le-ar fi convenit niciodată.

Întrucât oamenii din întreaga Europă deja demonstrează, putem face toate aceste lucruri la o distanță socială prudentă. Chiar și în condiții de carantină, putem continua să luptăm cu capitalismul.

Bernd Bonfert este cercetător al mișcărilor sociale, la moment doctorand la Roskilde University în Danemarca. 

Textul a apărut inițial în revista Reflections on a Revolution

Traducere din limba engleză: Teodor Ajder