În vara lui 2018, după anularea alegerilor municipale de către judecători probabil afiliați oligarhului Vlad Pahotniuc, pe străzile Chișinăului au început să aibă loc numeroase proteste inițiate atât de partidele din opoziție cât și de grupuri independente, închegate la firul ierbii. Unul dintre cele mai interesante colective care s-au materializat în spațiul public urban a fost #occupyguguta, cunoscut și ca #protestpermanent. Activiștii grupați în jurul OG, scriitori, poeți, arhitecți, economiști, artiști, jurnaliști, analiști politici indicau astfel o legătură ideologică cu mișcările de tip occupy, iar Guguță venea de la numele unei cafenele din Grădina Publică, construită într-un stil modernist adineaori un spot popular de agrement, care l-a rândul ei a fost numită după personajul unor povestiri pentru copii scrise de Spiridon Vangheli. În versiunea originală, Guguță este aproape un super erou local cu puteri supranaturale, în versiunile mai noi, din nefericire, Vangheli a rescris poveștile lui Guguță transformându-l într-un copil religios.

în 2018, Cafeneaua Guguță se afla sub pericolul demolării, clădirea, ca și multe alte spații publice, în special destinate culturii, fiind privatizată ilegal de către companii legate de același oligarh Vald Plahotniuc. Activiștii OG și-au făcut tabără în Grădină în jurul cafenelii inițiind zeci de acțiuni în spațiul public atât în Chișinău, cât și în provincii. OG a început publicarea unui ziar – Protest permanent, scriau petiții, inițiau acțiuni artistice de tot felul, au început să editeze cărți. Multe dintre happeningurile inițiate în 2018-2019 au fost unele dintre cele mai interesante acțiuni artistice din Republica Moldova – de exemplu acțiunea „Aleea clasicelor”, seria de postere „Dictatorii” sau numeroasele corturi-fantomă din Grădina publică. Erau acțiuni despre care eram sigur trebuia de scris și de trâmbițat în lume. Aceste lucrări erau de cele mai multe ori rodul unor colaborări, fiind efectiv lucrări de artă colectivă. Cu toate acestea, eram curios să despletesc firele cel puțin a câtorva dintre aceste contribuții și astfel am ajuns la artistul Victor Ciobanu, care mi-a povestit despre contribuția lui la #occupyguguta și la #protestpermanent. În mod neașteptat, chestia care mă interesa cel mai mult – mariajul dintre artă și politică în practica de artist a lui Victor Ciobanu, s-a dovedit a fi doar un prilej pentru o discuție despre fragilitatea corpurilor noastre și mai ales a corpului de artist.

De când și de unde a venit trebuința de implicare politică în practica ta de artist?

De mic. De prin clasa a 6-ea a 7-ea. Eram la gimnaziul liceului de artă. La Chișinău aveau loc proteste masive, inclusiv studențești. Deși nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă simțeam suflul unei schimbări în aer. Schimbarea era necesară. O doream. Era un impuls colectiv care efectiv se putea pipăi. Am participat la proteste alături de mulți alții. Vorba aceea, de dragul colectivului s-a spânzurat și studentul. Dar această participare la proteste nu era reflectată în arta mea decât poate doar foarte vag și inconștient. Am început să fac fotografie, de exemplu. A început să mă intereseze documentarea unor evenimente și felul în care ar putea fi reflectate și reținute în memoria colectivă.

Apoi, la liceu, în Cluj, la „Romulus Ladea”, am fost pus direct în fața unui fapt discriminatoriu. Pe de o parte, aveam aceleași drepturi cu studenții locali, dar pe de altă parte eram considerat de o specie inferioară. Eram basarabean, deci mai incult, mai necărturar, mai de la coada vacii.

 

Ce s-a întâmplat exact?

Parcă vorbeam aceeași limbă cu colegii de cămin, dar nu vorbeam aceleași cuvinte. Din comunicarea noastră se iscau tot felul de tensiuni, care apoi deveneau glume discriminante. Mi se reproșau tot felul de chestii. Eram adesea întrebat, de exemplu, ce caut eu la studii în România. De ce n-am rămas în Republica Moldova?

Pictura era unicul mod prin care puteam să răspund la aceste întrebări și să mă manifest. Pictam, probabil, mai bine ca colegii mei. Mi-am dat seama că e punctul meu forte. Accentul pe calitatea picturii devenise un instrument prin care puteam să le demonstrez celor din jur că sunt cel puțin la fel de bun ca ei. Aveam note mai mari, eram lăudat, eram dat drept exemplu. Lucrările mele erau discutate și arătate altor elevi. Lucrările erau selectate pentru tot felul de expoziții. Nu operam cu tematici sofisticate. Optam pentru lucruri simple. Pentru mine a fi cu un pas înaintea celorlalți devenise o formă de protest, de recâștigare a unui spațiu personal.

Am început să abordez conștient și la modul explicit tematici sociale fiind student la Facultatea de Arte, la Chișinău. Unul dintre primele proiecte de acest gen a fost tema ridicolului provocat de veniturile extraordinar de mici din Republica Moldova, de sistemul de ajutoare sociale, de nivelul salariilor.

Provin dintr-o familie de țărani. Părinții mei nu-și puteau permite să-mi plătească chirii sau să mă țină la școli. Studiile pe care le făceam pe atunci erau cumva limitate de acest handicap. Eram scutit de plata pentru cămin. Aveam și o bursă de studii pentru excelență, dar care era atât de mică încât ori cu ea, ori fără tot un drac era. În fine, eram în anul 2, în 2006, când mi-a venit idea unei serii de tapiserii care să ilustreze numeric diverse ajutoare sociale, începând cu bursa studențească, era și aceasta tot un fel de ajutor social, apoi ajutorul social oferit mamelor cu copii mici, pensiile – o serie de ajutoare ridicole în fond, pentru că acestea nu acopereau decât o fărâmă nesemnificativă din coșul minim de consum. Trebuiau să fie zece la număr. Mă gândeam să țes în pânza tapiseriilor cifre care ar indica cuantumul ajutoarelor sociale din trebuințele reale cu care se confruntau oamenii. Ar fi fost o reflecție a situației economice la zi și un registru trist al acestor ajutoare sociale. Îmi închipuiam că aceste covoare ar fi putut fi chiar tirajate la vreo fabrică producătoare de covoare. Ajungând în casele noastre, ar fi putut deveni o lecție de educație civică continuă. Doream să încetez pedalarea pe conținuturi plastice tradiționale prin infuzia de temă nouă și conținut vizual de alt tip. Ar fi reflectat cu adevărat necesități actuale. Dar domnul profesor mi-a zis că e prea sofisticat. Că zece țoluri sunt prea mult. Că trebuie să fie doar o unitate, de dorit. Am fost silit să „comprim” totul într-un singur obiect. Astfel a apărut „Roșu de ochi”.

„Roșul de ochi”, însă, a devenit altceva decât o comprimare a unor date sociale. Dacă cuiva care vrea să meargă la un protest i se spune că în loc de 10 slogane poate veni doar cu unul care să comprime pe toate zece, atunci iese complet altceva decât un slogan comprimat. Am fost deportat cumva într-o zona de reflecție. M-am adâncit într-un joc de reciclare atât fiziologică cât și spirituală. O meditație asupra… descântecului. Dacă nu puteam (încă) schimba realitatea, m-am gândit să apelez la alte strategii de îndreptare a ei, mai subtile și poate mai puțin utilizate în practica artistică. Mă fascina elementul de bază al covorului – firul de lână – un material organic, care e crescut pe corpuri vii și sacrificabile, apoi tuns, scărmănat, împletit în fir, până la vopsire, e un set întreg de practici, de cele mai multe ori lucru manual, care sunt oarecum înscrise sau chiar „absorbite” în materialul respectiv, cu tot cu trăirile oamenilor care le desfășoară. Firul de lână este un material extrem de complex din cauza asta. Constituirea lor în țesătură însumează lumi individuale. Nu întâmplător țesătura este una dintre cele mai populare metafore folosită atunci când vorbim azi despre colectivitățile umane sau chiar orașele mari. Am început de la a aduna covoare vechi. Le-am spălat, le-am dețesut. Câte ceva am revopsit. Iar în final am început să țes din aceste fire o lucrare nouă. Lâna veche reciclată erau un fel de a repune trăiri și vieți în spațiul public. Erau umbrele unor artiști și artiste, de fapt, ale unor vremuri trecute. Anonimi și anonime uitate acum, dar cu care împărtășeam, probabil, o soartă similară de precaritate.

 

Cum arată „Roșu de ochi”? E un joc de cuvinte cu dedeochi?

Covorul e un descântec vizual. E un exercițiu de imaginație la care am vrut să-i expun pe cei care interacționează cu tapiseria respectivă. Culoarea dominantă e rozul, nu roșul. E o culoare riscantă pentru plasticieni și plasticiene. Mulți o ignoră sau o folosesc foarte dozat în zona noastră. Întâmplarea a făcut că am găsit o sursă generoasă de lână roz. Am dat la Orheiul Vechi de baba Jenea, o bătrână țesătoare de covoare, care avea multă lână roz. Ea a fost cea care a impus culoarea. Nu mai trăiește, dar uite lână ei a devenit parte din descântecul meu și se poate spune că nici ea nu a murit în totalitate. Apoi sunt ochii întorși care sparg forma și pun foc la imaginația celora care erau să-l privească. Ochii ăștia seamănă și cu peștii și cu scoicile. E o lucrare țesută brutal cu fire foarte groase și foarte subțiri.

 

Iar mai apoi cum s-au intersectat practica ta de artist cu angajamentul politic?

Lucrând la „Roșu de ochi” a început să mă intereseze și mediul video. Dealtfel am și filmat procesul de țesut al lucrării, care a fost prezentat odată cu covorul. După facultate am intrat mai mult în video. Au urmat o serie de lucrări, un fel de reportaje sau poate note video de jurnal pe marginea artei video și filmului basarabean, axate atât pe apariții noi, cât și pe austeritatea care domnea în domeniul cinematografiei, relativ prosper pe vremea URSS. Împreună cu Marin Turea am propus unei televiziuni private scenariul unei emisiuni – Cinestezia. A fost o jumătate de an plină de reportaje săptămânale, evident făcute cu cureaua strânsă. Mi-am dat seama lucrând acolo că televiziunile moldovenești sunt controlate de bandiți. Nu îi interesează conținutul grilei de program. Văd în ea doar hârtie de ambalaj pentru propagandă partinică.

 

Când au început durerile de rinichi?

Vreo șapte ani în urmă. Dar ăsta nu e un indiciu.

 

Dar ce e un indiciu când ceva începe să fie în neregulă cu rinichii?

Reținerea de apă în organism. Oboseala în picioare. Probleme cu dantura. Cade părul. Crește tensiunea arterială. Migrene.

 

Și au apărut toate odată?

Da. După ce am făcut treizeci de ani. Acum e greu de spus care a apărut prima. Eu credeam că mă îndrept, urmând minuțios tratamentele medicamentoase ale migrenelor prescrise de doctorii la care mergeam, dar aceste dureri erau doar simptome nu și boala. (Victor ia o saltea de yoga, o așterne jos, pune pe ea o minge galbenă și se așează ușor pe ea în zona incheieturii femurului stâng cu bazinul. Începe să facă mișcări circulare. Apoi se culcă pe spate și ridică picioarele pe perete, le coboară, iar le ridică.)

 

Când și cum ai început să incorporezi în arta ta chestiunea rinichilor?

Odată ce m-am trezit cu dializa, conștient fiind cât de ușor e să devii prizonierul acestei boli, cât de îngrozitoare e statistica legată de bolile cronice de rinichi – fiecare al zecelea om matur suferă de o boală cronică la rinichi – dializa e o chestie chiar după colț pentru multe dintre aceste persoane. M-am gândit că aș putea fi util într-un fel sau altul pentru acești oameni. Am revenit la desen. De fapt, la xilogravură, iar apoi la linogravură. Am început să fac un fel de postere. Posterele reprezintă rinichi în diverse ipostaze, însoțite de un slogan provocator, dar și presărate cu puțin umor negru. De exemplu – „Vând rinichi jii (vii)”, „Se caută un rinichi”, „Rinichi de pomană”, „Rinichi de om. Ieftin”, „Rinichi de sezonier”, poate va fi și versiunea cu „Rinichi en-gros și en detail”, „Angajăm realizator de rinichi”. Mesajul posterului, în speranța unui scenariu pozitiv, ar putea să fie accesat de vreun trecător, care ar putea deveni mai conștient de condiția sa, ar putea începe o terapie preventivă și… de ce nu, ar putea preîntâmpina sau scăpa de dializă.

 

Știu că lucrezi și la un autoportret documentar în care mai figurează și alte persoane pentru care dializa este o corvoadă obișnuită. Poți să ne spui câte ceva despre scenariu?

În „Dializa mon amour” sunt desfășurate poveștile a trei pacienți foarte diferiți ca persoane, ca clasă, loc de trai și cu patologii diferite ale rinichilor. Unul dintre ei își face dializa la Iași, ceilalți doi la Chișinău. E o excursie prin trăirile individuale ale acestor trei oameni, care va oferi spectatorilor, dar și mie, un punct de pornire în încercarea de a înțelege ce înseamnă o astfel de viață. Mă interesează acești oameni ca atare și mai puțin problemele sistemice, nivelul aparatelor tehnice, profilurile sau competența medicilor.

 

Când crezi că va fi gata?

Sper să fie gata în 2021. Va însuma trei ani de cercetare și filmări.

 

Cât de des faci dializa?

Trei ori pe săptămână.

 

Când mergi să faci dializa zici că mergi „în schimb” sau „la muncă”. Lăsând la o parte autoironia, dializa e un lucru pentru tine?

Poate fi considerat așa. Am dulăpiorul meu acolo. Am straie de schimb. „Uniformă de serviciu.” Nu pot merge în ce-mi bate mie prin cap. Este o anume ordine și procedură relativ strictă. Dializa implică o muncă continuă asupra sinelui. Altfel nu poți face față fizic și psihic acestui proces de curățare a sângelui. Implică și o rutină strictă de pregătiri și exerciții. Trebuie să fii foarte alert și atent la felul în care ți se comportă corpul. Orice simptome trebuie raportate medicilor. Înveți cu întârziere să-ți asculți corpul. Unii pacienți mai în forță, cât stau conectați la aparate, citesc, se uită la filme, la seriale . Alții stau înțepeniți câte patru ore și privesc în gol.

 

De ce linogravura?

Îmi trebuia ceva ce putea fi reprodus relativ ușor în număr nu prea mare de exemplare. Linogravura permite asta din punct de vedere tehnic.

 

Tot în linogravură ai creat și acțiunea care a chestionat extrădarea profesorilor turci de către guvernul Republicii Moldova lui Erdogan. A fost, din câte cunosc, singura reacție artistică la cele întâmplate. Poți să ne dai mai multe detalii?

Au existat două matrițe mari cu care se printau două coli. Colile au fost lipite în tot felul de spații publice din capitala Moldovei, în special în zona președinției. Reprezentau un polițist mascat, precum erau cei ce i-au arestat pe profesorii turci. Era un fel pseudo-poster de film. Anunța premiera unui film inexistent. O imagine care reflecta o situație. Filmul se numea „Dictatorii”. Ziua premierii coincidea cu vizita lui Recep Erdogan. Casa de producție indicată era Orizont Production – exact ca și liceul chișinăuian la care lucrau profesorii turci.

 

Ca și în textele lui W. J. T. Mitchell din „Ce vor imaginile”… Și v-a prins poliția…

Da. Ne-a prins poliția când lipeam posterele. Nu ne-au pus nicio amendă și nici nu ne-au arestat, cu condiția să dezlipim posterul pe care îl lipeam în clipa în care am fost prinși.

 

În ce măsură această acțiune a fost parte din #Occupygugută sau #Protestpermanent?

Inițiativa mi-a aparținut, dar fiind conectat la activiștii din OG, m-au ajutat doi dintre ei să lipim posterele prin oraș. Evident exista și acel suport poate mai invizibil intelectual și camaraderesc. La fel a fost și cu acțiunile de salvare a cinematografului Gaudeamus. Dar acolo așa și n-am stopat demolarea parțială a acestuia.

 

Ai fost și unul dintre inițiatorii acțiunii Aleea clasicelor. Poți să ne zici mai multe despre acea lucrare-acțiune?

Vizam două chestii. Unu – patriarhatul cultural din R. Moldova, exprimat simbolic prin lipsa unor busturi de femei pe Aleea clasicilor din Grădina publică din Centrul Chișinăului. Noi avem doar clasici bărbați, dacă nu știați. Nu există până în clipa de față nicio femeie, nicio clasică acolo. Doi – impactul pe care îl au totuși asupra spațiului public și culturii populare în R. Moldova scriitorii.

S-a decis să se construiască un postament butaforic care trebuia să semene cu postamente similare instalate deja și continuă să fie instalate aproape anual pe Aleea clasicilor. Pe lângă postamentul propriu-zis, trebuia construită și o infrastructură în spatele postamentului în așa fel încât colege și amicele noastre să poată urca în interiorul postamentului, unde urmau să stea nemișcate câteva minute luând locul astfel unor potențiale scriitoare, cărturare, doctorițe, artiste, etc. din zona noastră, pe care noi, cei de la OG, le considerăm că ar putea servi drept modele pentru monumentele ulterioare. De câte ori urca o colegă, de atâtea ori se schimba numele de pe postamentul nostru. Lucrarea a fost elaborată din punct de vedere conceptual alături de Ana Godzina, Vitalie Sprânceană, Lilia Nenescu, dar și alții s-au ocupat de căutarea femeilor model. Banii au venit din colecții de fonduri anunțate public.

 

După ce cortul din fața cafenelei Guguță, pe care doreau să o salveze de la demolare activiștii OG, a fost scos de polițiști, ai instalat cu mai mulți membri structuri asemănătoare cu niște schelete de corturi. În ce măsură asta a fost o acțiune artistică?

Aceste structuri fragile provocau întrebări, stimulau imaginația, adăugau o conotație politică spațiului în care au fost instalate. Era simbolul prezenței noastre acolo lângă cafenea, o prezență a protestatarilor care protestează permanent și nu se dau bătuți sau înfricoșați. Se cuvine de amintit că cortul protestatar fusese scos de acolo prin intervenția câtorva zeci de polițiști antitero, iar și mai devreme protestatarii au fost spreiați cu tot felul de substanțe chimice despre care nici astăzi nu știm ce au fost. Acea prezență a noastră fără prezență în parc a contribuit la menținerea spiritului protestatar, de exemplu prin fotografii ale acestor structuri distribuite prin rețelele sociale și continuu comentate. Pe lângă multe alte acțiuni, și acestea au contribuit la salvarea Cafenelei Guguță și la posibilitatea ca într-o zi această clădire va redeveni un spațiu public și, de ce nu, un spațiu continuu pentru cultura și arta nouă.

Interviul a fost realizat de Teodor Ajder și a apărut inițial în revista ARTA