Nu-i mare lucru să faci prognoze alarmiste în societatea noastră, pentru că, din păcate, ele se confirmă, cele optimiste mai greu se confirmă și, iată, Vasile Ernu ne oferă iarăși un prilej să ne gândim la ce s-ar putea întâmpla mai rău cu noi și vine cu a treia carte dintr-o trilogie, vorbește despre izgoniți și se referă în mod special la starea care seamănă, în opinia dânsului, foarte mult cu 1917 și mai încolo. Și Vasile Ernu vorbește despre prototipul unui război civil, dar mai bine să-l las pe Vasile Ernu să vorbească ce are de vorbit, nu înainte de a vă spune că în studioul Europei Libere este Vasile Ernu, scriitorul, sociologul, filosoful, și colegul său de Platzforma, o platformă de idei, Vitalie Sprânceană, pe care până nu demult l-ați văzut la TV8 și, iată, noi, prin Europa Liberă, iar o să-l aducem și la TV8.

Europa Liberă: Vasile Ernu, de ce te preocupă pe dumneata în mod special, mai ales în a treia parte, poate cea mai importantă, această poveste a celor izgoniți nu doar din Basarabia?

Vasile Ernu: „E o poveste ceva mai complicată decât, să zicem, primele cărți, unde m-am concentrat pe niște grupuri; primul se cunoștea mai bine – sectanții, adică un grup religios din sudul Basarabiei, cu care sunt familial. Partea a doua, care era, să zicem, despre un grup de bandiți care are acolo în spate o poveste a unui tip de educație care mă urmărea – cum se instituie legea și cum se constituie un soi de educație negativă.”

Europa Liberă: Acolo chiar era un pic haios și te-ai ascuns după o poveste, așa, destul de…

Vasile Ernu: „Ei! Asta e meseria mea să mă ascund după povești, să construiesc povești.”

Europa Liberă: Dar aici e destul de tragic, nu?

Vasile Ernu: „Aici e destul de complicat, pentru că aleg o perioadă istorică mult mai complicată la care nu am acces direct decât, să zicem, prin informații, prin cunoașterea unor cercetări, mai degrabă a textelor, decât a persoanelor, pentru că nimeni nu mai trăiește din acea perioadă. Povestea are loc între 1903 și 1917, este asumată această perioadă. 1903 de ce? Pentru că în 1903 are loc în Chișinău primul pogrom, pe care eu îl numesc primul pogrom cu o rezonanță globală sau mondială. În Imperiul Țarist au fost nenumărat de multe pogromuri, dar acel din Chișinău a coincis cu un moment destul de interesant. Chișinăul pentru prima dată a ajuns pe toate cotidienele mondiale: în Statele Unite, în Franța, în Germania, în Anglia, Moscova nu mai zic, mă rog, Petersburg nu mai zic. Și acest cuvânt pentru prima dată a intrat în circuitul global cu sensul pe care-l cunoaștem foarte bine astăzi ș.a.m.d.”

Europa Liberă: Hai să facem și asteriscul de rigoare, să le explicăm oamenilor ce a fost acest pogrom? A fost „чёрная сотня”, care, îndemnată și direcționată, a căsăpit evreii.

Vasile Ernu
Vasile Ernu

Vasile Ernu: „Da, a căsăpit evreii. Atunci a coincis Paștele creștin cu Paștele evreilor, a coincis ca perioadă, au fost apropiate și pogromul efectiv a avut loc în zilele Paștelui creștin, ceea ce a avut și ca simbol de referință, pentru că oamenii, întorcându-se de la ritualul creștin de Paște – pe drum au omorât evrei. Din punctul meu de vedere, pogromul de la Chișinău este aproape paradigmatic dacă vrem să-l studiem și asta se vede enorm de bine, și eu încerc în carte să arăt care sunt cauzele acestei povești, consult niște istorii, pe bază documentară, evident, în care arăt destul de clar că nu vreau să dau vina nici pe ruși, nici pe moldoveni direct sau pe oamenii care au executat, pentru că oamenii au fost manipulați, asta nu înseamnă că nu au o vină. Evident, când faci astfel de lucruri ai și tu o vină, cel care participă, însă în spatele acestei mașinării, acestei isterii care a avut loc în Chișinău a stat și presa vremii care isteriza populația, au stat și instituțiile de putere. E scrisoarea lui Tolstoi foarte bună, pe care eu o includ în carte, care apare și în presa anglosaxonă, în care el arată cu degetul foarte clar și explică, ia atitudine și condamnă acest gest, că în spatele acestui pogrom se află în primul rând instituțiile de forță ale satului țarist, ei sunt vinovații în primul rând că au instigat la această poveste, sunt vinovați o parte din intelectualitate și din mass-media, e vinovată Biserica că n-a luat atitudine, putea să ia atitudine și, nu în ultimul rând, să zicem ierarhic, sunt vinovați acei cetățeni care au căzut pradă acestei manipulări.”

Europa Liberă: Au pus mâna pe sapă. Și atunci, un spectator sau un radioascultător va spune: iată încă o dovadă că regimul țarist a dăunat acestei țări, Basarabiei, a făcut-o cunoscută în lume pentru pogromul din 1903?

Vasile Ernu: „Da. Faptul că s-a întâmplat această poveste, pentru că au fost pogromuri în perioada respectivă și la Odesa, și în zona toată, în aceea ce se numea «черта оседлости», adică locul obligat al evreilor care trebuiau să se așeze, ceva, un soi de rezervație, să-i zicem. Urmăresc mult mai departe, evident mă interesează să povestesc cum era așezat Chișinăul, stratificările sociale ale Chișinăului de la 1900, mă interesează cum era așezat orașul, cum erau relațiile dintre grupuri sociale și așa mai departe; pe mine mă interesează mult mai mult să merg, pe de o parte, să arăt că pogromul este doar un vârf de aisberg al unui mare cumul de nedreptăți juridice, adică o parte a populației avea mai multe drepturi decât alte părți ale populației, de nedreptăți economice, felul în care era, să zicem, impozitată o anumită categorie socială față de alte categorii sociale. Cum aceste nedreptăți se cumulau, se cumulau și produceau violențe între diverse grupuri sociale. Asta mă interesează pe de-o parte, pentru că mă interesează…”

Europa Liberă: Cocktail Molotov

Vasile Ernu: „Da. Mă interesează și aici e un punct foarte sensibil și ceea ce urmăresc este care sunt mecanismele, formele în care răspund nu cei care suferă, ci copiii celor care suferă. Copiii cumva trăiesc această traumă a ceea ce s-a întâmplat în Chișinău, a acestui tip de violență și mă interesează cum răspund acestui tip de presiune, de nedreptate, de violență copiii pogromului din Chișinău, adică mă interesează acei tineri care pe la 1910 încep să devină adolescenți, un soi de mileniali ai perioadei de început de secol XX, care caută soluții și cumva, fiind neîndreptățiți, caută un soi de soluții de a-și câștiga aceste drepturi. Urmăresc traiectoria unei familii, în mod special, ele se combină cu alte familii, dar traiectoria a două persoane, a doi frați: o fată, mă interesează foarte mult să fie fată. De ce fată? Pentru că femeile, la rândul lor, au o mulțime de restricții și inegalități în raport cu bărbații, dar să fii și femeie, și evreică în perioada respectivă, asta însemna o dublă formă de represiune. Și cumva încerc să urmăresc cum trăiau, care era situația femeilor din acea perioadă, din Chișinău, din imperiu ș.a.m.d. Pe de altă parte, bărbatul care e evreu, dar el are mai multe drepturi, să zicem, decât sora lui. E o perioadă foarte complicată, foarte sofisticată, pentru că începe perioada în care explodează, pe de o parte, o mulțime de grupuri liberale care, la rândul lor, fac presiune pentru schimbările din imperiu, pe de altă parte, înfloresc mișcările social-democrate, socialiste, revoluționare ș.a.m.d. Urmăresc toată această poveste, eu preiau ca…, și asta o spun din start, că mă interesează, preiau un mit vechi sau, mă rog, o poveste veche veterotestamentară, e povestea celor doi frați gemeni ai lui Isaac – Iacov și Esau -, când se nasc doi frați gemeni exista o lege veterotestamentară în care primul născut avea dreptul de putere asupra celui de-al doilea născut, însă totuși cel de-al doilea născut fură dreptul, încalcă legile și-i fură acest drept lui Esau. Și în urma acestui furt, acestei nedreptăți care i se aduce de către Iacov lui Esau se naște ceea ce știm tradițional din Vechiul Testament, acest război civil.”

Europa Liberă: Deci, toată mulțimea asta de întrebări încape în această carte?

Vasile Ernu: „Da, în această carte sunt o mulțime de întrebări, iar eu aduc această poveste într-un Chișinău din secolul XX, eu cred că această poveste devine repetitivă într-un context în care cauzele nu mai sunt de ordin religios, ci de ordin social, politic, economic.”

Europa Liberă: Vreau să te întreb pe dumneata ca autor: te interesează locul în care s-a produs pogromul, ce se întâmplă cu Basarabia, că la un moment dat faci aluzie că multe necazuri de acolo i se trag Basarabiei sau te interesează acest segment, acești frați gemeni?

Vasile Ernu: „Basarabia joacă un rol important în ecuația respectivă. Orașul joacă un rol important, de asta dedic, prima parte a cărții este foarte mult legată. Primul punct de la care pornesc este mult legat de memorie. Pornește de la o poveste a părinților mei în care aveau un obicei, pe de o parte, de a citi foarte mult Vechiul Testament. Pe mine mă enerva foarte mult momentul în care ajungeam să citesc foarte multe nume de oameni: Avram a născut pe Isai, Isaac… și totul mi se părea total absurd, să citesc aceste înșiruiri de nume și este legat…”

Europa Liberă: Și fără să le memorizezi…

Vasile Ernu: „Fără să le memorizez. Al doilea lucru pe care nu-l înțelegeam era că bătrânii ăștia merg permanent să îngrijească de niște morminte a unor oameni care nici nu-i mai cunosc, deja s-au dus de ani de zile. Pe urmă, mult mai târziu mi-am dat seama că sunt un soi de ritualuri ale omului simplu de a-și întreține memoria. Memoria e o chestiune foarte importantă. Adică pornesc de la această poveste a întreținerii memoriei, adică de a ști despre noi sau despre ce s-a întâmplat în zonă. Faptul că aleg o comunitate mică, cum a fost comunitatea de evrei, chiar dacă ei în Chișinău erau atunci majoritari, fie vorba între noi…”

Europa Liberă: De rând cu armenii.

Vasile Ernu: „Mai mulți erau, erau 47. Ca și comunitate erau majoritari în raport cu ceilalți, chiar decât rușii și românii erau majoritari moldovenii, dar nu în oraș, ci în împrejurimi și în întreaga gubernie. Mă interesează mai mult ca prototip. Vorbesc destul de mult și despre partea cu moldovenii, dar ei sunt secundari în poveste tocmai nu din cauză că nu mă interesează moldovenii, ci nu ei sunt subiectul meu acum de cercetare. Dar ca prototip mă interesează enorm de mult, pentru că și povestesc puțin în câteva locuri că, de fapt, mai jos chiar decât acești izgoniți exista țăranul moldovean, care era un soi de covor pe care-și puneau picioarele toți și era ca iarba care, asta este metafora mea, care era considerată carne de tun pentru toți.”

Europa Liberă: Cu regularitate.

Vasile Ernu: „Absolut! Ei erau, practic, mai jos nu se putea, și asta îți dai seama și din jurnalul lui Russo foarte bine, pentru că ei erau, pe de o parte, cel mai puțini educați și nu din cauză că nu au capacități, ci din cauză că nu li se permitea, erau rurali, nu știau să facă business și atunci cei cu business veneau și le…, pentru că arăt și tehnicile, de exemplu, cum se făcea comerț în perioada respectivă și ultimii în lanțul acesta trofic, să-i zicem așa, erau amărâții noștri de moldoveni care erau majoritari, care făceau munca cea mai grea și câștigau cel mai puțin din toată mașinăria asta.”

Europa Liberă: Și minim mobilitați.

Vasile Ernu: „Dar subiectul care mă interesează pe mine în această poveste este, ce am numi noi acum acești izgoniți pot fi orice altă categorie, putem fi noi, pot fi țăranii, pot fi…”

Europa Liberă: Și astăzi?

Vasile Ernu: „O, da! Adică, din punctul meu de vedere, situația este așa…”

Europa Liberă: De asta întrebam, locul ne interesează în ce măsură, pentru că imediat o să-l întreb și pe Vitalie dacă s-a vindecat locul acesta de apucăturile din 1903.

Vasile Ernu: „Nu, locul geografic, el poate fi schimbat destul de ușor, pentru că povestea, schema asta se întâmplă în multe zone în perioade istorice diferite. E important pentru mine, pentru că eu țin la acest loc și cumva e foarte important ca noi aici să regândim de fiecare dată povestea.”

Europa Liberă: Dar întrebarea e: s-a vindecat, îi este de folos Basarabiei să țină minte că a comis așa ceva?

Vasile Ernu: „Nu s-a vindecat absolut deloc, doar că s-au schimbat formele, mecanismele. Eu cred că este foarte acută această istorie, doar că ea este puțin modificată, schimbată, pentru că chiar și dacă, Doamne ferește, se repetă anumite forme de violență de acest tip, sperăm să nu se întâmple, tocmai pentru asta scriem cărți, ca să atenționăm sau cel puțin să prevestim. Sunt lucruri care e bine să le ocolim, să nu le repetăm. Sunt o mulțime de lucruri care ne indică, ele oricând se pot repeta în diverse forme. Eu nu cred într-o repetare ciclică identică, dar o mulțime de elemente se pot repeta în diverse forme, adică…”

Europa Liberă: De exemplu, ortodocșii talibani împotriva gay-lor care ies în stradă.

Vasile Ernu: „De exemplu, astea-s cele mai la îndemână forme care se întâmplă, cele mai vizibile grupuri foarte mici cu grupuri majoritare foarte mari pornite, ușor manipulate din presă; migrația, iarăși vedem, economic, sărăcia care foarte ușor, de exemplu, observ în România cum este stigmatizată și se arată cu degetul, deci oamenii sunt săraci, pentru că, de exemplu, una din cauzele foarte vizibile în toată povestea asta este această ruptură imensă dintr-o anumită elită, care este cu o bunăstare foarte ridicată, cu un nivel de educație destul de ridicat… În ciuda acestui fapt, că are un nivel de educație destul de ridicat față de bază, ei aproape că nu mai înțeleg ce se întâmplă jos și asta observ și la noi în cum ne mișcăm puțin în păturile mai de sus și politicieni, și chiar lumea bună din clasa de mijloc în sus – încep să nu mai priceapă absolut ce se întâmplă în jurul nostru, în cartierele vecine ș.a.m.d. Ruptura imensă dintre bogății și cei săraci, care e foarte riscantă, asta poate produce aceste nedreptăți imense, acest aisberg mare poate reproduce o formă de violență.”

Europa Liberă: Conacul are capacitatea să ardă?

Vasile Ernu: „Da.”

Europa Liberă: Vitalie, întrebarea, în primul rând, dacă mediul acesta descris de Vasile în volum acesta și nu doar, era țarist, era un mixt între Basarabia românească recuperată în interbelic și dacă, mai ales, nu-i trasă de păr această concluzie că s-ar putea oricând iarăși să ia foc un război civil sau o rebeliune de asta?

Vitalie Sprânceană: „Mie mi se pare pe alocuri puțin forțată expresia asta de război civil, pentru că n-a fost un război civil, ci a fost așa cum a observat și Vasile în carte.”

Vitalie Sprânceană
Vitalie Sprânceană

Europa Liberă: În acest roman e o metaforă mai curând.

Vitalie Sprânceană: „A fost un măcel, de fapt. De ce nu a fost război civil? Pentru că evreii după aia…”

Europa Liberă: Nu s-au opus.

Vitalie Sprânceană: „Ei nu s-au autoorganizat. După avem o istorie mult mai complexă și cred că e o pistă care e explorată încă în tradiția aceasta istorică evreiască despre impactul și tot apar cărți, chiar anul trecut a apărut o carte tare frumoasă ai lui Ziperstein, dacă nu mă înșel îi zice autorului, despre pogromul de la 1903, în care autorul găsește cumva și trasează sau urmărește consecințele pogromului, reflecția pe care o face comunitatea evreiască asupra pogromului și găsește ecouri și în mișcările de nonviolență, inclusiv Martin Luther King și mișcarea pentru drepturile civile, dar găsește și una dintre marile concluzii ale comunității evreiești, este că nevoie de o autoapărare, autoorganizare, așa pornește Haganah și alte mișcări, care încearcă să ofere un fel de scut. Deci, comunitatea evreiască se autoorganizează după aia, dar asta, eu cumva evit acest termen – război civil –, pentru că a fost un măcel, pe de o parte, și e o polemică nu doar de termeni. Acum, dacă revenim la celelalte întrebări, mie mi se pare evident, noi putem într-un sens construi similitudini între aproape orice și orice, mai ales în interiorul unei conștiințe destul de religioase, cum e a acestui popor. Noi tot reactualizăm diverse momente istorice și zicem, fiecare Paște trimite la un Paște originar, se construiește memoria istorică, reactualizăm, repetăm, rememorăm diverse momente ale istoriei, noi în fiecare an comemorăm ba ocupație, ba alta. Eu consider cumva că acest eveniment, pogromul de la 1903, de fapt, seria de pogromuri antievreiești care se întâmplă la începutul secolului XX în această regiune e unul dintre lucrurile prost memorate și aici aș face distincția între fapt, noi știm evenimentul, data și un fel de memorare care include și o reflecție. Dacă ne gândim că în 1903 a avut loc un pogrom pe care noi cu succes îl punem pe seama autorităților rusești între 1940 și 1941, și ‘42-’43 are loc un holocaust pe care noi îl punem rapid pe capul altor autorități politice și de fiecare dată evităm să punem o întrebare fundamentală: dar care a fost rolul nostru? Am fost doar statiști sau, și aici e marea întrebare care stârnește și azi polemici, chiar zilele trecute distribuiam pe Facebook o știre că în privința istoricului Jan Gross, un istoric polonez care a scris despre participarea polonezilor, a populației civile în holocaust. Au fost epuizate, deci statul polonez și-a retras toate plângerile, dar în Polonia, care-i țară, cum vreți, europeană, un fel de țară pe care o privim deseori ca și un model, în Polonia există o lege deja care interzice menționarea faptului că polonezii ar fi participat în vreun fel, deci obligatoriu trebuie să-l interpretăm. Violența asta e legată de altceva și noi pierdem enorm. Și pentru mine marele paradox e, de ce e nevoie de Vasile de la București să vină să ne spună o istorie despre începutul secolului XX – pentru că noi nu avem o reflecție a ce s-a întâmplat, a rolului nostru în acea istorie și având, într-un sens, ca să revin la marea întrebare, dacă poate fi acest foc, acest foc într-un sens există și Vasile, ați menționat despre…”

Europa Liberă: Mocnește.

Vitalie Sprânceană: „Mocnește. Deci, poate nu o să se întâmple anvergura la care s-a întâmplat, sperăm foarte mult, dar există focare de astea de violență și noi avem, pe de o parte, astăzi oameni destul de bine încadrați în establishment-ul nostru politic și intelectual, care neagă total ceea ce s-a produs și că noi am avea vreo implicare în toată treaba asta. Avem indivizi, oameni, politicieni, intelectuali care încă cheamă la violență. Deci, violența rămâne undeva un fel de…, pe fundalul minții rămâne ca o posibilă soluție.”

Europa Liberă: În gama asta de violență, eu vrea să vă întreb, să revin, de fapt, la tema foarte specifică abordată de Vasile: antisemitismul. Eu am apucat în copilărie, în satul meu de baștină, în Cimișăuți, erau, cel puțin, șase familii de evrei. Adică pogromul totuși nu i-a exilat, cum s-a întâmplat în Spania și în alte locuri, adică evreii totuși mai aveau încredere în posibila conviețuire cu basarabenii, era un loc suficient de sigur, dar periodic ei suportau această atitudine antisemită și la nivel oficial sau declarat oficial, când, țineți minte, nu erau admiși la Medicină, categoric, după respectivele atitudini în Uniunea Sovietică, sau nu erau admiși la Matematici și Fizici. Deci, cum s-a întâmplat că totuși după pogrom ei au rămas în Basarabia? De atâta că nu aveau încă Israelul?

Vitalie Sprînceană: „Ei erau de aici. Istoria pe care noi o povestim acum…”

Europa Liberă: Ei sunt ai locului…

Vitalie Sprînceană: „Da, noi când povestim că ei au rămas… De fapt, unde să plece? Mormintele lor erau aici. Da, ei veniseră aici cu câteva sute de ani din marea migrație, dar dacă mergeți – povestea Vasile – Chișinăul moldovenesc e o creație de după 1950 și ceva…”

Europa Liberă: Da, dar acum nu mai sunt. Asta-i întrebarea. La un moment dat au zis: „Rămâneți voi cu Basarabia voastră”… Și-au lăsat și pietrele funerare și au plecat în Israel sau în America. Cum s-a întâmplat?

Vitalie Sprînceană: „Ei au fost exterminați și în holocaust, trebuie să menționăm și această parte. Deci, o parte din evrei au plecat și există, dacă vreți, urme ale pogromului din Chișinău există în Argentina, întrucât unul dintre baronii Rotschild, dacă nu mă înșel, dar s-ar putea să încurc numele, a cumpărat o bucată mare de pământ în Argentina, i-a invitat și o bună parte din evreii locului au plecat acolo, au migrat masiv o parte care puteau, ceilalți nu aveau unde pleca, pentru că erau de-ai locului…”

Europa Liberă: O evreică din Argentina vine în documentarul Eugeniei Crețu și ajunge la cimitir.

Vitalie Sprînceană: „Îi plină Argentina de cărți…”

Vasile Ernu: „E incredibil. Când am început să cercetez problema, și problema asta m-a interesat mai mult: cum se identificau ei în perioada asta? Eu am descoperit-o în literatură, mă ocup, chiar am un fragment din carte la început, încep să studiez problema asta, mai ales, cum apare literatura idiș. Aproape nimeni nu știe sau cred că doar câțiva specialiști sunt în toată zona asta în care unul dintre tăticii tăticilor literaturii idiș, primul roman care este făcut de referință în specialitate, care e un domeniu foarte restrâns, este un roman care se cheamă Drumul de la Chișinău la Odesa a lui rabin nu știu cui și povestește despre Chișinău și Odesa, despre acest drum. Deci, practic, noi am stat la baza creării acestei literaturi. Există o întreagă literatură idiș, pe care acum nimeni nu mai știe s-o citească, pentru că sunt mai puțini specialiști, acum au rămas mai puțini specialiști dedicați anume acestui spațiu. Ei vorbesc despre acest spațiu în aceste cărți ca de un spațiu al lor, că evident asta nu înseamnă că pe moldoveni îi iubesc, mai ales în muzică asta se simte enorm de bine. Eu arăt și cum se schimbă stilistica discursului.”

Europa Liberă: Klezmerul…

Vasile Ernu: „Ce-i klezmerul? Este un kleizmer în care ei re-cântă doinele noastre, muzica noastră românească, pe care o găsesc aici ei și-o re-asumă cumva și o re-cântă în idiș, punându-i și niște stilistică…”

Europa Liberă: Sasha Ciornîi, celebrul…

Vasile Ernu: „Și atunci aceste lucruri cumva încep să se împletească și lucrurile se împletesc destul de bine, încât nu se simt distanțe. Evident că ei sunt urbani. Iarăși și aici trebuie de înțeles. Pe mine mă interesează și un anumit tip de mituri. De exemplu: de ce acest mit că ei nu lucrează pământul, nu se așază la țară și sunt oameni cărora nu le place munca? În momentul în care ai sute de ani în care statul îți interzice să te așezi la țară – ei prin lege nu au voie –, evident că sunt nevoiți să stea la oraș; că le interzice să aibă pământ, evident că nu sunt oamenii pământului. Cum li se permite în anumite momente să aibă acele mesteci, acele mici comunități din astea, cum înfloresc satele. Spre nordul Moldovei sunt câteva faimoase sate unde doar în 30-40 de ani înfloresc. Deci pot să muncească și pământul! Cumva și aceste povești încerc să le nuanțez. Ei deja sunt parte, de asta, identificarea cu străinătatea cumva este… numai, numai gândesc…”

Europa Liberă: Astăzi, evreii își amintesc doar de locul unde s-a întâmplat pogromul, locul din care au plecat și au lăsat pietrele funerare?

Vasile Ernu: „Evident că în urma violențelor care se întâmplă și a unui tip de tratament, pentru că marea problemă este legată de legislație, eu încerc să înțeleg pe toate straturile problemei. Legislația, care este specifică, bine, legislația țaristă în general era pe caste, adică cu cât erai mai sus în acest cin, rang, cu atât aveai mai multe drepturi și erai scutit de impozite. Cum coborai în jos, aveai cele mai puține drepturi și cele mai multe impozite. Evreii erau cumva puțin mai sus, dar și ei erau destul de restricționați cu aceste legi. În cadrul comunității evreiești, legile funcționează diferit, de la un anumit tip de venit, de exemplu, puteai să te așezi la Moscova, dar numai dacă erai din cinul de comercianți din prima ghildă sau cum se mai numeau. Deci și acolo erau nedreptăți în cadrul comunității. Toate lucrurile acestea produc un anumit tip de violență. Pe mine mă interesează însăși povestea lor de mutare. Eu când numesc război civil, nu mă refer la război între comunități religioase diferite, ci la război civil în cadrul comunității. Pe mine mă interesează cum comunitatea se rupe în două, pentru că ei dau răspunsuri diferite – o parte pentru că povestea cu revenirea la pământul… acest sionism, căci și sionismul îi de multe feluri; există chiar un sionism de stânga, există un sionism naționalist de dreapta ș.a.m.d., dar ideea centrală a acestei povești este că dacă noi suntem aici și nu ne simțim bine, există o poveste mai degrabă religioasă, este revenirea, cumva să mergem înapoi într-o zonă în care este pământul nostru. Această poveste religioasă mitică aproape…”

Europa Liberă: Pământul făgăduinței…

Vasile Ernu: „Făgăduinței… Pe de altă parte, unii vor să răspundă prin rămânerea aici și crearea unui stat utopic…”

Europa Liberă: Revoluționari, adică.

Vasile Ernu: „Da.”

Europa Liberă: Iată aici vreau să vă întreb pe ambii, în ce măsură, dumneata, iarăși în acel articol pe care l-am văzut, spui exact despre asta – componența procentuală a evreilor în aceste mișcări – și în ce măsură se datorează evreilor bolșevismul, revoluția socialistă…

Vasile Ernu: „Nu, aici n-aș intra în jocul acesta, eu arăt… procentele astea pentru mine sunt importante ca să înțeleg care sunt cauzele, de ce oamenii se duc în anumite direcții. De exemplu, arăt cum femeile sau grupurile marginale aleg un anumit tip de partid. Explic destul de bine printr-o poveste, printr-o polemică în carte; la mine totu-i împachetat în povești și în situații concrete aproape romanciere. În momentul în care partidelor conservatoare nici prin cap nu le trece să primească femei sau evrei, pentru că nu corespunde ideologiei, evreul și femeia ar fi putut să vrea să fie ultraconservatori, pentru că nu aveau cum să intre în aceste partide. Partidele liberale, care sunt mult mai deschise și încep deja un anumit tip de emancipare încep să primească, dar primesc într-un soi de anticameră. Partide liberale leagă libertatea de proprietate, pe ei îi interesau oamenii cu bani. Deci, evreii cu bani mulți erau acceptați, dar așa, cât să sponsorizeze.”

Europa Liberă: La liberali?

Vasile Ernu: „La liberali. Femeile erau un soi de dactilografe, adică primul pas, un soi de ajutor în politică. Singurele partide care au, pe de o parte, agenda corespunde nevoilor, adică, dle, noi vrem ca tu și tu – tu-evreu, tu-rus, tu-femeie, tu-moldovean, țăran sau orice ai fi – să avem drepturi egale. Asta deja corespunde unei agende comune în interesele politice. Doi: ai voie să fii parte a conducerii. Adică exista un anumit tip de democrație internă care permitea, e ca și cum intri în camera a cărei ușă ți se deschide; adică oamenii se mișcă înspre acele partide, pentru că: 1) agenda coincide și 2) le permite să acționeze politic.”

Europa Liberă: Dar totuși, insist cu această întrebare primitivă, dar pun degetul pe rană: există mitul acesta că bolșevismul și ceea ce s-a întâmplat, devierea asta socialistă ca și cum aparține lui Troțki&Co?

Vasile Ernu: „Nu! Asta este o invenție foarte târzie, nu are nicio legătură, pentru că, dacă privim toate mișcările cele mai importante au avut loc în spațiul occidental, în Germania, unde evreii nu au avut un rol atât de important ca în spațiul estic, era dezvoltat în spațiul anglo-saxon, era dezvoltat în Franța ș.a.m.d., unde nu e legată de etnicitate, ci e legată de un anumit tip de poziție socială, un anumit tip de lipsă de legi, adică totul e legat, din punctul meu de vedere, în primul rând, de cauzalități sociale, politice și un anumit tip de nedreptate pe care aceste clase, aceste grupuri trebuiau s-o recupereze. În acest concept coincide în anumite momente, să zicem, de ce femeile erau atât de active în zona de stânga și nu în zona de dreapta. Simplu. Pentru că femeile nu puteau intra acolo. Ca și cum am spune că femeile au făcut comunismului. E absurd! Așa cum am spune că evreii au făcut comunismului. Nu! Aceste clase în anumite momente au coincis cu interesele.”

Vitalie Sprînceană: „Sunt destule interpretări conspiraționiste și de la dreapta, care zic că și fascismul are rădăcini evreiești, că Hitler ar fi fost nu știu ce. Mie mi se par lucrurile neserioase încât să le și luăm în seamă, dar dacă se discută, eu cred că noi ar trebui cândva, odată și odată, să punem punctul pe i și mie mi se pare că – vreau să-l completez aici pe Vasile, cu care sunt total de acord – unul dintre momentele, Vasile n-are timp să se oprească asupra lui în carte, dar dacă vă gândiți din perspectiva proceselor prin care trece societatea evreiască la începutul secolului XX, în jurul lor (ei sunt minoritate, în majoritate sunt grupuri importante, dar minoritate în raport cu construcțiile acestea naționale care apar) toată lumea vrea să-și construiască stat național. Statul național e un fenomen modern eminamente, vrea puritate etnică, pentru că așa e comunitatea… În această, deși majoritatea acestor state naționale sunt construite pe fundamente laice, unde stă gândirea religioasă din care n-a ieșit lumea în epoca aia și fiecare moștenește o doză importantă de antisemitism. Și aici ar trebui să nu esențializăm Basarabia, pentru că antisemitismul nu-i o boală moldovenească, rusească… sigur, se întâmplă peste tot în Imperiul Rus, e veche de când lumea…”

Vasile Ernu: „E veche, europeană…”

Vitalie Sprînceană: „Și această Europă modernă se vrea laică, dar moștenește destul de multe din miturile epocii medievale, din repertoriul creștin, inclusiv această doză de antisemitism. Societatea evreiască nu are însă un teritoriu pe care în această lume în care fiecare își vrea o bucățică de teren și zice: eu aici am trăit de când erau strămoșii mei și nu știu ce, societatea evreiască asta nu are. Unul dintre răspunsuri este sionismul. Sionismul este un stat național al evreilor pe un teritoriu și dincolo de orientările stânga-dreapta ale sionismului nu există un acord între sioniști asupra Pământului sfânt. Acum, retrospectiv, noi putem să construim istoria ca și cum toată lumea ar fi vrut spre Israel…”

Vasile Ernu: „Mie mi s-a părut foarte interesant că varianta de sfârșit de secol XIX la această problemă, că ei se confruntă puternic și în capitolul acesta Aron, care intră mișcarea sionistă, care inițial cochetează cu stânga, dar pe urmă nimerește în această mișcare, care este o mișcare foarte interesantă în context de sfârșit de sec. XIX-XX și care este condusă, în prima perioadă, grupurile cele mai puternice sunt dinspre zona Europei Occidentale. Inițial, cei care erau cei mai puternici, varianta de Pământ sfânt nu era Israelul, evident, nu era Palestina, nu era zona tradițională, ci era undeva în America de Sud sau în Africa.”

Europa Liberă: Era Argentina.

Vasile Ernu: „Deci se discuta despre acele teritorii, se negocia deja, cei care câștigă…”

Europa Liberă: Adică, sioniștii puteau să facă Israelul oriunde?

Vasile Ernu: „Da, oriunde, păi dacă și sovieticii au oferit o soluție…”

Vitalie Sprînceană: „Ceea ce este important de reținut aici e că evreii tot voiau stat național, pe care nimeni nu li-l dădea și asta era una dintre alegeri: să visăm la un stat național. Cealaltă alegere, care e perfect legitimă și dacă vă gândiți la socialism nu ca la o aberație, ci ca la o prelungire logică a modernității, deci cealaltă alegere era o mișcare în care evreului căruia zi de zi i se amintea despre faptul că el e jid și el îi evreu și nu știu ce, el face parte dintr-o comunitate universală, în care nu contează că ești evreu sau nu. E o situație…”

Europa Liberă: Adică să refacă societatea?

Vitalie Sprînceană: „Da, să refacă o societate în care diferențele etnice, diferențele religioase să nu conteze, să conteze alte afinități, că noi suntem oameni ai muncii, suntem cumva infectați – și aici utilizez acest cuvânt -, infectați, atunci când evaluăm Uniunea Sovietică și moștenirea ei deja după rezultatele pe care le-a produs. Dacă vă gândiți la mișcarea socialistă de la începutul secolului XX, era o mișcare de visători. Oamenii visează deschis, visează la Noul Ierusalim. O bună parte din ei îl visează oleacă și cu subtext religios, majoritatea visează și cred că este posibil, dacă vreți, să reconstruim lumea pe fundamente total noi, să facem o altă lume care nu se va asemăna cu noi și evident că evreii merg încolo și sunt cumva suprareprezentați, pentru că nu au altă alegere, fiind naționalismul acela al lor sionist, care multora li se pare total provincial. Păi, cum să te refugiezi tu, să visezi la un tărâm nu știu unde și în care tu să faci ceea ce fac și francezii și ceea ce fac alții – fac un stat în care numai cu asta; sunt alții care vor să construiască universalitatea, să construiască marea civilizație anunțată în epoca…”

Vasile Ernu: „În principiu, cam tot ceea ce se voia atunci era ceea ce am avut după război prin Carta Drepturilor Omului. Acolo exact acestea sunt principiile de bază – drepturi sociale, politice, economice…”

Europa Liberă: Acum, Vitalie spune despre Uniunea Sovietică, sigur că era mic copil în materie de nedreptate în comparație cu nedreptățile care se acumulează acum în faza de tranziție, dar mai devreme d-ta spuneai că poate nu-i bine să pomenim pe necuratul în fapt de noapte, miturile astea profund false, dar ele funcționează și până astăzi. În Uniunea Sovietică au fost suficiente mituri și acum funcționează că evreii au ocupat toate locurile unde se vindea bere, că sunt cei mai buni artiști, șahiști ș.a.m.d.

Vitalie Sprînceană: „Uniunea Sovietică a avut de-a lungul întregii sale istorii, poate cu excepția începutului, a avut – nu știu cum să zic, nu pot să zic caracter antisemit, dar Uniunea Sovietică a eșuat să eradice antisemitismul, mai mult, către anul 1950 avem cazul acela foarte celebru când Stalin dorește să pornească o întreagă campanie antisemită. Eu consider că sunt câteva mari, nici nu știu cum să le zic… antisemitismul și, dacă vreți, anti-femeia sau feminismul sunt două mari chestii nerezolvate și nu i-a reușit nici socialismului de stat din Uniunea Sovietică să le eradice. Uniunea Sovietică a avut accente antisemite puternice și toată lumea socialistă, nu doar Uniunea Sovietică.”

Europa Liberă: Ultima întrebare pe care vreau s-o formulez. Atitudinea față de evrei, și anume față de confortul lor, care n-au avut stat, l-au obținut acum, atitudinea este o hârtie de turnesol pentru societățile care se pretind a fi mature? Și iarăși mă gândesc la succesorul Uniunii Sovietice – Rusia –, unde miturile astea încă trăiesc bine mersi și dacă există șanse pentru Republica Moldova să se vindece. Aceeași întrebare o pun ca la început: dacă atitudinea față de evrei ar putea să fie pașaportul de intrare în lumea civilizată?

Vasile Ernu: „Chestia asta funcționează nu doar aici, ci în mai multe locuri, plus că evreitatea poate fi de multe feluri în sensul de atitudine, că pot fi emigranții, pot fi anumite alte grupuri minoritare, fundamentaliști ș.a.m.d. E foarte important cum regândim. Culmea e că la noi încă funcționează de multe ori un anumit tip de antisemitism – lipsa comunității.”

Europa Liberă: Fără evrei…

Vasile Ernu: „Fără evrei. Sunt lucruri pe care societatea noastră trebuie să le facă mai degrabă ca un fel de comemorare, de înțelegere. E de lucru cu memoria și de lucru cu noi înșine pentru a înțelege, să zicem, să le păstrăm niște urme, ne-ar ajuta enorm de mult pe noi să ne înțelegem. Adică, acest tip de memorie pentru mine este un fel de soi de a ne înțelege pe noi mult mai bine.”

Europa Liberă: Scheletul din dulap?

Vasile Ernu: „Scheletul din dulap… Să ne înțelegem mai bine, pentru că noi am avut și momente bune. Asta vreau să subliniez, nu vreau să spun că noi am fost răi. Nu! Am avut momente de cădere, dar am avut și momente bune. Deci, eu nu vreau să diabolizez istoria chiar față de alte zone, chiar față de Polonia, noi am stat mult mai bine. Din ce cauză, e altă poveste. Dar nici să diabolizez situația, nici s-o laud, ci vreau să arăt că am avut probleme; problemele e bine să le conștientizăm, să ni le asumăm și cumva să îmbunătățim aceste lucruri.”

Europa Liberă: Cum anume, la modul practic? Dumneata ai făcut deja un tur de comemorare…

Vasile Ernu: „Locurilor, da.”

Europa Liberă: La modul practic, ce ar însemna să…

Vasile Ernu: „Orașul poate face enorm de multe. Oricum ai lua, acest oraș are urme profunde ale comunității care a dominat la sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Avem o mulțime de locuri care ar trebui… Eu nu sunt pentru acest tip de turism, în schimb pentru un soi de comemorare, de punere în lumină a acestor povești și de învățat istoria orașului într-o lumină complexă. Avem unul dintre cele mai mari cimitire evreiești din zonă. Incredibil! Așa ceva-i pur și simplu… Cred că 90 la sută din locuitorii orașului habar nu au că există așa ceva. Încă se mai păstrează, dacă înțeleg bine, această faimoasă casă nr. 13. Păi acolo eu cred că s-ar crea un adevărat pelerinaj dacă lucrul acesta s-ar spune și s-ar face. Și iarăși, nu vreau turism din povestea asta, ci vreau înțelegerea poveștii și asumării ei.”

Europa Liberă: Dar în lume sunt exemple de valorificare a acestor lucruri macabre.

Vasile Ernu: „Absolut!”

Europa Liberă: Vitalie, d-ta cum crezi, atitudinea față de evrei, măcar post-factum, ar însemna asta o dovadă a civilizării?

Vitalie Sprînceană: „Nu, eu cred că e o întrebare cu tare multe subîntrebări. Pentru mine e o chestie care ține de noi. Depinde ce vrem noi. Eu nu cred că avem nevoie, dacă o să arătăm că am scăpat de antisemitism dintr-odată suntem civilizați, pentru că pentru mine o să fie un semn de civilizație când o să învățăm că ura față de oricine este un lucru prost și are consecințe proaste. Cred că asta nouă ne-ar trebui, fiindcă mi-e frică de altceva, să nu ajungem să zicem: „O, noi ne-am integrat deja, noi am învățat, noi nu mai suntem antisemiți. Uitați-vă, noi avem asta”, dar pe romi e OK să-i urâm, dar pe ceilalți, pe gay e chiar și moral să-i urăști și nu știu ce… Nu vreau să scoatem din chestia asta ca un fel de – nici nu știu cum să-i spun – medalie, diplomă, că, uite noi acolo suntem bine. Asta nu e bine, din contra. Și de aceea mai degrabă decât relația cu evreii, relațiile cu noi înșine, relațiile cu noi, pentru că dacă lăsăm chestiile acestea nerezolvate… Eu nu vreau să condamn, pentru că știu că unul dintre lucrurile pe care le fac de multe ori publiciștii este să compare diverse tragedii și ajungem să le banalizăm , dar rămâne, de exemplu, un 7 aprilie 2009, în care lumea vorbește că au fost violuri în comisariate. Aceea nu era violență etnică, nu era… Noi suntem OK cu asta, dacă nu am discutat-o? Iarăși, poate că o rezolvăm cu evreii cumva, care-s organizați, dar cu propriii cetățeni ce facem? Noi am avut polițiști care și-au abuzat propriii cetățeni și acesta-i unul dintre cazurile mari pe care le cunoaștem. Cu acei reprezentanți ai minorităților sexuale despre care ați pomenit? Cu femeile care sunt bătute zilnic? Eu știu istorii de la mine din sat, femei care așteaptă cu frică să se întoarcă bărbatul seara acasă de la câmp sau de unde lucrează, pentru că știe că vine și se apucă de băut, după care face scandal. Acestea-s mari violențe, pe care noi nu le luăm în seamă. Iarăși focul acela mare poate să nu fie unul mare, ci pot să fie foculețe care mistuie și ard… Pentru mine, într-un sens, acesta-i unul dintre lucrurile pe care le suferim din cauza acestor traume nerezolvate. Ce ne-a rămas din noi, că violența alții au făcut-o, noi am fost OK, noi n-am fost, n-am făcut parte din asta, pe noi ne-a ocolit, noi suntem buni din născare. Ce ai să reproșeze nouă? Noi am fost victime…”

Europa Liberă: Sau acești tineri care zic că nu le aparține istoria, ei se desolidarizează biologic, dar, de fapt, au aceste reminiscențe despre care spune Vitalie și înțeleg că Vasile Ernu pune partea lui de contribuție în mozaicul acesta al vieții de astăzi. Subscriu ce spune Vitalie. Nu există o hârtie de turnesol care să arate atitudinea umană față de noi înșine și dacă știm să recunoaștem că avem un schelet în dulap, Vitalie spune de violența față de femei, eu m-aș duce cu un exemplu și mai la îndemână: atitudinea față de oamenii nevoiași, oamenii străzii, care arată oribil iarna, pardon, în niște zdrențe și în niște haine de ți-e jenă să te apropii, dar faptul că există în societate, că nu are forță societatea să aibă grijă de câțiva dintre ei, acesta tot e un indiciu. Până și faptul că un bloc alături de dvs. se dă în folosință fără de rampă…

Vitalie Sprînceană: „Alături este clădirea ULIM-ului, care nu are nici ascensor și nici rampă de acces…”

Europa Liberă: Deci, astea fiind spuse, am vrut doar să vă provoc cu această discuție ca să căutați dvs. mai departe întrebările și, mai ales, răspunsurile.

Descifrarea emisiunii a fost realizată de redacția Europa Liberă