Iulia Cebotari

O mare parte dintre noi cunoaște problemele cu care se confruntă cadrele didactice. Din scrisorile deschise către fosta ministră a educației, din îndemnul unui profesor de a protesta împotriva birocrației. Mai știm că la 1 decembrie 2018 o anumită categorie de profesori a beneficiat de o majorare a salariului[1]. Mai puțini dintre noi, însă, cunosc ce se întâmplă în instituțiile de învățământ. Și nu e atât la mijloc faptul că nu se cunoaște, ci mai curând este vorba de o acceptare în masă a unui fenomen întâlnit pe la toate colțurile în Moldova: corupția.

Corupţia este un fenomen social ce reprezintă o înţelegere ilegală între două părţi, una propunând sau promițând privilegii sau beneficii nelegitime, consimțind sau primindu-le în schimbul executării sau neexecutării unor anumite acțiuni funcționale ce conţin elemente ale infracţiunii prevăzute în Codul penal.

Mai jos o să pun câteva lucruri pe care am reușit să le observ și să le simt de pe poziția de profesor în sistemul preuniversitar și tutore al unui copil care își face studiile în unul din colegiile țării.

În primul rând o să mă refer la corupție și la formele pe care le ia aceasta, și pentru asta o să încep prin elaborarea unei tipologii a profesorilor. De ce a profesorilor și nu a studenților? Pentru că experiența mi-a demonstrat în nenumărate rânduri că în cel puțin ultimii 10 ani, practicarea mitei în sistemul de învățământ vine, din ce în ce mai mult, dinspre cadrele didactice, astfel corupția ia aici o altă formă. Ea încetează să mai fie o simplă încălcare a obligațiunilor de serviciu/act imoral în schimbul notelor, transformându-se, în cazul de față, într-un joc de relații de putere, în cadrul căreia puterea se propagă de sus în jos, hărțuirea emoțională fiind aici elementul stabil.

  • Profesori care impun taxe sub diferite forme/mărimi și aici mă refer la liste cu produse de care au nevoie – de exempu, 4 kilograme de DoReMi și 1 kg de truffes; organizează excursii costul cărora depășește cu mult prețul real – 100 de euro excursie la Iași pentru o zi (circula o ofertă la Iaşi, de la PandaTur, cu 12 e); 200 de lei la Hâncești, Conacul lui Manuc Bei, drumul spre Hâncești face 25 de lei dus – întors, costul biletului pentru copii e de 15 lei fără ghid și 25 de lei cu ghid. Cei care “beneficiază” de aceste oferte, sunt apreciați cu note de 10. Unii nu se sinchisesc să spună că au de achitat creditul pentru mașină și primesc bani în schimbul notelor.
  • Profesori care presează alți profesori să pună note. Asta vine ca un eveniment în care ai posibiltatea să îți demonstrezi respectul față de colegi. Nu vrei să-i pui notă lui cutărică, nu mă respecți. Dacă tu nu mă respecți, eu nu te salut. Și nici prietena mea n-o să te salute. Și, în loc de bonus, o să ne șușotim pe coridoare ori de câte ori o să treci pe lângă, scaunul liber de la cantină o să fie rezervat și administrația o să vină ori de câte ori are posibilitatea să îți verifice “pachetul de documente” ca să verifice cât de corect ești, și dacă nu ești, să aibă cu ce te șantaja când nu vrei să te supui să notezi studenții în conformitate cu doleanțele măriei lor ș.a.m.d. În asemenea situații, de regulă, studenții apelează la profesorii care dețin funcții administrative sau, aceștia din urmă, exercită presiune asupra profesorilor pentru satisfacerea intereselor personale (note pentru nepoți/vecini/cunoscuți).

Operăm aici cu două aspecte ale aceluiași fenomen: în primul exemplu ne referim la o “înțelegere” făcută între profesor – student, în cel de-al doilea, “înțelegerea” are loc la nivelul profesor – profesor. În ambele cazuri, cel care constrânge este poziționat ierarhic mai sus față de cel care este constrâns. Sunt mai rare cazurile în care un profesor poziționat ierarhic la același nivel cu alt profesor să-i ceară celui din urmă asemenea favoruri. Totuși, dacă asta se întâmplă, e mai curând vorba de o tentativă „prietenească” de corupere, o încercare de înțelegere în care elementul de schimb nu îl constituie factorul material, ci oferirea aceluiași serviciu în schimb.

Presiunea exercitată de la profesor la profesor e foarte mare și în orice moment poți să devii corupt (eu am cedat o dată, pentru că era insuportabil și dacă nu s-ar fi găsit oameni care să mă susțină, la sigur asta s-ar fi repetat). Elementul definitoriu care te poate transforma în subiect al actului de corupție îl constituie excluderea din comunitate de către ceilalți membri. Și asta, de obicei, se întâmplă prin tipuri de comportament pe care le-am descris mai sus (ignorare, umilire etc.).

Pentru profesorii care se află într-o asemenea situație, cred că este necesară un soi de platformă similară cu cea a Alcoolicilor Anonimi (dacă pot să-mi permit comparația). Un spațiu în care profesorii care se simt excluși și/sau presați să se întâlnească pentru a discuta problemele cu care se confruntă. Un spațiu în care să le fie asigurată confidențialitatea. Un spațiu în care ar putea să se exprime și să se susțină reciproc. Poate în acest mod se mobilizează și profesorii, nu doar studenții (mă refer aici la inițiativa creării unui protest permanent studențesc). Și poate se reușește să se atragă oameni din cealaltă tabără pe partea asta a baricadei.

Există pe Facebook o pagină care se numește „Pedagogi solidari”. Inițiativa este salutabilă și poate fi considerată un prototip la ceea ce făceam referință mai sus. În linii generale, pe această pagină sunt abordate aspecte ce țin de reformele din cadrul sistemului de învățământ, de problema salariilor și a muncii neplătite pe care o face profesorul din timpul său liber. Nu am întâlnit discuții despre corupție sau despre faptul că studenții încearcă să mituiască profesorii. Ceea ce mă face să presupun că fie studenții sunt cei care vin cu asemenea inițiative din ce în ce mai rar (exemplele pe care le-am scris puțin mai sus), fie că acest spațiu nu permite, din cauza lipsei de confidențialitate, discutarea acestor probleme, fie, pur și simplu, acest comportament nu este considerat o problemă. Nu pot și nici nu încerc să neg aici existența studenților care încearcă să mituiască profesorii și nu că asta ar fi mai puțin grav, dar mi se pare alarmant fenomenul care a luat amploare, și anume tentativa de a „scoate” bani din studenți, care vine din partea profesorilor. Mi-ar plăcea să cred că sunt și să întâlnesc profesori care își îndeplinesc atribuțiile de serviciu fără a cădea în plasa tentativelor studenților de a-i mitui și fără a apela de bună voie și nesiliți de nimeni la stabilirea unei taxei în schimbul unei note.

Sunt de acord că salariile sunt mizere, că munca depusă pentru desfășurarea unei ore solicită foarte multă energie, implicare emoțională și cognitivă, că există o groază de hârțoage pe care trebuie să le scrii pentru care profesorul nu este remunerat, dar asta nu mi se pare o scuză și un motiv pentru a deveni corupt și pentru a te considera în drept să hărțuiești emoțional un student prin a cere bani în schimbul unei note. În fond, în toate sferele de activitate, anagajaţii sunt nevoiţi să îndeplinească sarcini care nu ţin de atribuţiile serviciului, sarcini care nu sunt remunerate, şi aici avem o problemă sistemică.

Putem porni de la premisa că profesorii, puși în această situație existențială, sunt nevoiți să recurgă la alte forme de câștig pentru a supraviețui. Deși mi se pare imorală, pe lângă faptul că e ilegală, această acțiune ar fi mai puțin gravă dacă nu ar deschide o întreagă cutie a Pandorei.

Obiceiul de a cere bani de le studenți în schimbul unor note a devenit unul foarte agresiv, școala transformându-se într-un câmp de luptă, în care știm din start cine câștigă. Frica cu care jonglează profesorii și care se instaurează treptat, dar sigur, în mentalitatea studenților, poate avea (are) consecințe atât pe termen scurt cât și pe termen lung, atât la nivel individual cât și la nivel colectiv. Studenților nu doar că le piere orice chef de a învăța, ei devin depresivi, frustrați, anxioși. Mai mult, corupția în instituții de învățământ, pe măsură ce e acceptată, normalizată, interiorizată, devine un fel de “curriculum ascuns”, prin care elevul/ studentul învață practici informale cu care trebuie să se descurce în viața socială.

Pentru a înțelege la ce nivel are loc hărțuirea emoțională, care sunt „armele” cu care luptă profesorii și, care sunt problemele prin care trece un student în mare parte a timpului petrecut în instituția de învățământ, vă propun să urmăriți câteva exemple.

Transparenţă şi notare. E vorba, în primul rând, de lipsa transparenței și a unei taxonomii în baza căreia ar trebui să fie notat studentul. La acest nivel se mai adaugă și etichetarea, însoțită de discriminare. Studentul nu are voie să „îndrăznească” să ceară să îi fie justificată nota. În cazul în care, totuși, se găsește vreunul mai curajos, consecințele vin sub formă de amenințări: “o să ridic întrebarea în privință la bursa ta, băiete”.

Lipsa acestei taxonomii permite profesorului să noteze elevii după bunul plac, ceea ce e echivalent cu note mici. Pentru că dacă s-ar nota în conformitate cu o taxonomie, ar exista riscul de a nu mai avea pe cine presa, respectiv note mai mari  echivalent cu mai puțini bani. Lucru care, evident, nu este deloc rentabil.

Și pentru ca schema de mai sus să funcționeze, e nevoie să existe un fel de consecvență. Și atunci când nu există niciun argument, de fapt, de ce notezi cu șapte elevul care are toate sarcinile rezolvate corect (în timp ce colegii cu mai puține sarcini rezolvate iau nota maximă), începi să inventezi argumente din categoria „ai copiat”, iar dacă propui să rezolvi un exercițiu sub supravegherea strictă a măriei sale să vadă omul că te duce capul, apare alt argument „ai întarziat la pereche, ai absențe, nu îți pun nota oricum” sau „tu ai avut restanță semestrul trecut, în loc să zici mulțumesc că ți-am permis să vii să o susții și am fost nevoit/ă sa vin suplimentar pentru tine, mai ai și pretenții la note”. Acesta este unul din puținele discursuri ținute de către un profesor față de 30 de studenți pe care, cel care încearcă să își revendice drepturile și să înțeleagă cum funcționează treaba cu notarea, uneori nici nu îi cunoaște. Cum se simte în așa situație un copil (pentru că noi încă vorbim de copii)? Și dacă un om matur, atunci când devine victimă a exercitării terorii de către angajator reușește să își înțeleagă sentimentele, a învățat un mecanism de apărare în acest sens, știe despre existența cadrului legal care relgementează astfel de litigii, cum reacționează un copil? Ar fi astea „lecții de viață” de la profesori? „Să supunem copilul terorii psihice, să îl facem ținta unor situații umilitoare care crează disconfort emoțional pentru ca să îl pregătim pentru…” – pentru ce? Mă îndoiesc că ăsta ar fi raționamentul care stă la baza acestor comportamente și, mai curând, ele cad sub incidența sindromului omnipotenței, despre care o să vorbesc mai jos, „Sunt profesor, deci îmi pot permite orice” / „profesez, deci hărțuiez”.

N.B. Prin luna lui noiembrie 2018, la Colegiul de Construcții din Chișinău s-a sinucis un băiat. Cazul nu a fost vehiculat nicăieri.

Sindromul omnipotenței. Sexism. Antisemitism. Mulți profesori pornesc de la premisa că a fi profesor este echivalent cu a fi bun și a te pricepe la toate. Ceea ce unora le scapă este faptul că ei sunt formați într-un singur domeniu. Se aventurează să se dea cu părerea în chestiuni ce țin de psihologie, nefiind specialiști sau fără a avea o formare în acest sens. Ba mai mult, îndeamnă părinții să facă „șmecherii” psihologice cu copii lor (ședința cu părinții la care am avut onoarea să fiu prezentă). Lecțiile de diriginție și ședințele cu părinții sunt transformate într-un soi de sfat cu guru și aici profesorul își poate spune pe îndelete toate ofurile, ideile, viziunile minunate despre lume și despre modul în care ea funcționează, vehiculând, evident, aberații biblice sau, mai nou, psihologie motivațională sau comportamentală (testul arborelui și alte ciudățenii).

Discursul sexist nu lipsește nici el de la ordinea zilei. La evenimente, în calitate de moderator, trebuie să vii, dacă ești fată, în pantofiori și fustiță, iar dacă nu ai, trebuie să îți cumperi sau să împrumuți de la cineva. Și dacă vii în pantaloni, пеняй на себя.

Antisemitismul e prezent și el în discursul pedagogic. La ședința cu părinții organizată în cadrul colegiului profesoara nu a ezitat să își exprime părerea despre un elev care nu a venit sâmbăta la colegiu din considerente de natură religioasă. Profesoara era foarte indignată de absența acestuia de la ore (ședinţele cu părinţii au loc sâmbăta, iar stundeţii au cursuri în aceste zile), exprimându-și nemulțumirea și cunoștințele practice personale despre evrei. Susținea foarte respicat că dumneaei a fost în Israel și știe ea foarte bine că evreii lucrează și sâmbetele. De parcă tradiția creștină nu ar avea reprezentanți care nu merg la biserică și care nu respectă toate tabieturile confesiunii religioase. De fapt, elevul în cauză împărtășește confesiunea religioasă adventistă și nu iudaică.

Lipsa empatiei, a profesionalismului şi a bunului simţ sunt şi ele probleme la fel de grave. Unii profesori sunt iritați (și ei recunosc asta fără mare sinchiseală) de modul de a fi a unor studenți – modul în care se îmbracă și modul în care percep lumea. Mama unui coleg de grupă a surorii mele a fost sunată de către dirigintă, aceasta spunându-i că pe Dumneaei o irită modul în care se îmbracă acesta, că el este bacovian şi adeptul lui Cioran, situaţie care îi provoacă dezgust. În vara anului curent, copilul în cauză s-a transferat la altă instituţie de învăţământ.

Deși, în fiecare instituție de învățământ există un Consiliu Studențesc care ar trebui să își desfășoarea activitatea pentru o mai bună funcționare a sistemului în favoarea studentului, această formă de organizare se ocupă cu tot soiul de lucruri, numai nu cu activități de sprijin acordat studenților. În mare parte, din Consiliu fac parte studenți care vor note mai bune (fiecare supraviețuiește cum poate). Cei din consiliu amenajează coridoarele instituției de sărbători, confecționează floricele, jucării pentru brad și alte fleculețe. Un fel de cerc de creație. Nu se discută chestii care țin de problemele cu care se confruntă studenții și să se vină cu soluții în acest senst. Cel puțin, la Colegiul de Construcții această formă de organizare a studenților se află sub aripa unuia din profesorii mai sus menționați, e clar de ce se joacă „de-a consiliul”.

În loc de concluzie. Exercițiu de înțelegere: Cine este profesorul, până la urmă, și care este menirea lui?

Conform dicționarului explicativ al limbii române profesorul este o persoană calificată care predă o materie de învățământ/persoană care, absolvind o facultate sau un institut de învățămînt superior, a căpătat o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate științifică și predă o materie de învățămînt.

În înțelesul comun, de obicei, profesorul nu este doar o persoană calificată înt-un anumit domeniu. Profesorul este văzut ca „făuritor de suflete” „lumânare care luminează pe alții” etc. Întreaga societate are așteptări extra-ordinare de la un cadru didactic, atribuindu-i acestuia dimensiuni care transformă profesorul într-un personaj mitic, capabil de acte supranaturale, posesor al celor mai virtuoase calități morale. Eveniment care, de altfel, convine acestora. În fond, această romantizare a profesorului de către o bună parte a societății nu a făcut decât să exercite asupra profesorului o presiune imensă. În încercarea de a corespunde acestei imagini profesorul a fost obligat, timp îndelungat, să reprime dorințele și comportamentele care nu corespund acestei cereri exterioare şi să încerce să observe beneficiile acestui fenomen. Unii dintre ei au dezvoltat un mecanism de apărare prin agresivitate și manifestări de omnipotență. Aceste forme de apărare sunt manifestări ale sentimentului de neputință în fața realității, construite de decenii, în jurul imaginii profesorului.

E firesc ca un profesor, ca și oricare altă persoană angajată într-un anumit domeniu să dețină anumite abilități și să respecte un cod de etică atât timp cât acesta se află în exercitarea funcției.

Condamnabilă este atitudinea luată de unii profesori în acest context. Deşi înţelegem că e dificil să lupţi cu această cerinţă exterioară, să corespunzi așteptărilor față de profesori, există un cadru legal care reglementează aceste comportamente. De ce acest cadru legal nu se aplică și subiecții actelor de corupție nu sunt trași la răspundere e o altă problemă cu care se confruntă Moldova.

 

[1] Legea nr. 270 din 23.11.2018 privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar

http://lex.justice.md/md/378184/