Trei sensuri ale comunizării

La nivel politic, comunizarea este un mod de a nu abandona, ba chiar de a continua, în mod realist, principiile sociale ale gîndirilor anti- și non-ca­pitaliste, în condiția generală a impoziției capitalismului după căderea blocului socialist, ce a inclus delegitimarea insidioasă a oricăror politici „de stînga“ și, odată cu ele, a multor lupte pentru dreptate socială, indiferent de legitimitatea și de nivelul lor de politizare. Înainte de orice complexitate, în joc e pur și simplu funcția socială a orașului, capacitatea sa de a servi unei colectivități, înaintea intereselor private.

Într-o primă orientare, comunizarea se referă, la nivel conceptual, la necesitatea adaptării istorice, de la o situație sub hegemonia ideii comuniste, centrată pe ideea de „comunism“, care a funcționat adeseori ca o teleologie și în același timp ca o totalitate-în-sine (substituindu-se realită­ții sociale, prin prezența Partidului), ca un fel de proiecție în viitor a unui prezent etern și în același timp un acoperiș ideologic infinit, la considerarea procesului și acțiunilor de „comunizare“, fără finalitate determinată, într-o situație sub hegemonia capitalismului global. Punctul de pornire e presupoziția – familiară teoriilor autonomiste – că, după cum nicio putere nu saturează un corp social, capitalismul și colonialitatea nu saturează societățile dominate și, în plus, există mereu rezistențe care fac mai mult decît să „scape“ pe la margini și periferii, inițiind opțiuni alternative, economii și istorii paralele. Într-un fel, se poate spune cu onestitate că, într-adevăr, dincolo de diferențele marcante între grupuri ca Tiqqun, Endnotes, Théorie Communiste1, comunizarea ar fi ce mai rămîne activ, în viață, după suspendarea pe termen nedeterminat, forțată de realitate, a „Partidului“, „Revoluției“ și „Muncitorului“, și în același timp o dezumflare a acelei aroganțe comuniste, a complexului de superioritate care transforma principialitatea etică în afirmații goale sau luptă pentru privilegii. Strategia tipică a celor care din anii 1970 și pînă în prezent (cu un reviriment în anii 2000) au adoptat sau s-au raportat la o orientare autonomistă, pentru travaliul comunizării, e dezvoltarea unor en­clave urbane bazate pe relații de solidaritate, pe o etică bine definită și consens, care constituie bazele socializării unor comunități ce definesc de sine stătător atît un regim nealienant al muncii proprii, cît și, adesea, condițiile unei locuiri în comun, ale inventării și producerii unui spațiu comun al convivialității și reproducerii sociale, cu atitudini puternic conturate contra ingerențelor externe și a abuzurilor de putere, a ocupărilor proprietare și a fragmentărilor individualiste ale lumii statal-capitaliste.

A doua orientare a comunizării – și aceasta cuprinzînd multiple diferențieri interne – a fost dată în anii 2010 de mișcările de revendicare a bunurilor comune („commons“), precum stipularea „bunurilor comune urbane“ în statutul orașului Napoli în 2011, prin care resursele de apă ale orașului erau scoase nu doar în afara „pieței“ și tentativelor de privatizare, ci a însuși dualismului proprietate publică/proprietate privată, devenind o bază a mișcărilor și proiectelor pentru „guvernarea colecti­vă“.2 În acest sens, bunurile comune sînt considerate orice resurse de interes social care servesc colectivitatea și nu doar administrația publică, necesitînd o protecție legală și politică aparte.

În fine, al treilea sens al „comunizării“, la fel de pluriform, apare în mișcări indigeniste și în gîndirea decolonială, propunînd regîndirea întregii societăți pornind de la unitatea culturală de bază a comunei, precum în guvernarea autonomă zapatistă organizată în caracoles, mici municipa­lități conduse în mod colectiv de adunări populare, într-o regiune muntoasă, predominant rurală.3

Fiecare dintre aceste trei orientări se opune în felul său tendințelor de transformare a orașului într-o metropolă capitalistă, în locul prin definiție al acumulărilor și investițiilor imobiliare de nivelul capitalului (adică dincolo de posibilitățile lucrătorilor salariați și nesalariați). Toate cele trei orien­tări refuză ideea de oraș ca avangardă prin definiție a modernității capitalist-coloniale – inclusiv sub forma, mult vehiculată în prezent, a orașului-model ca loc al „clasei creatoare“4, adică al lucrătorilor privilegiați, bine plătiți, din sectoarele „bazate pe cunoaștere“ (finanțe, IT, publici­tate, televiziune, drept, ceva arte), mai precis cele care „produc bogăție“ în paradigma de acumulare a capitalismului contemporan. Această pa­radigmă a devenit noua ideologie „neutră“ a creșterii și dezvoltării capitaliste – de pildă, Clujul ca oraș ce produce cunoaștere – însă, după cum observa și Norbert Petrovici, ea a adus deja cu sine creșterea spațiilor marginale și a inegalităților în zona extinsă, de dependență, a metropolei.5

În istoria tranziției postsocialiste, în care sectorul cultural a fost decuplat de sectorul productiv economic, iar „societatea civilă“ a fost legată struc­tural, într-o măsură semnificativă, ideologic și material, de industria oc­cidentală a agențiilor de dezvoltare, grupurile și mișcările indepen­dente care au cultivat un etos radical democratic, anti- sau noncapitalist, sau cel puțin antineoliberal, au funcționat eminamente în modalitatea en­clavei, în spații marginale. În timp, mai multe astfel de grupuri și in­di­vidualități au ajuns la o anumită maturitate, impunîndu-și o prezență constantă – atît cît este ea – în spațiul public, dincolo de evenimentele punctuale. Iar printre cele mai vizibile grupuri și mișcări de protest so­cial din istoria recentă sînt cele au pus în centrul preocupărilor lor ora­șul, problemele și posibilitățile sale sociale – GAP la Căși sociale ACUM! și comunitatea Pata-Rît la Cluj, ori Frontul Comun pentru Drep­tul la Locuire, inițiat la București.6 Pe lîngă aceste fenomene au apărut multiple miș­cări urbane, să zicem mai puțin politizate, care urmăresc re­vigorarea ecologismului urban, designul funcțional al spațiilor publice ale orașu­lui etc.

În acest dublu context, se evidențiază o serie de întrebări care au ră­mas pînă în prezent fără răspuns. Cum ar putea intra în conjuncție și care ar putea fi forța comună a mișcărilor autonome sau cel puțin „autonomizante“? Dincolo de critica transformărilor neoliberale și a politicilor antisociale prin care au trecut și mai trec orașele în tranziție, ce potențial de comunizare au orașele și mișcările lor și care ar fi direcțiile ce se prefigurează în acest sens? Sînt cele peste o mie de orașe construite în vremea regimurilor socialiste locuri unde se mai poate pune această întrebare? Care e sensul concret al muncii de comunizare în orașele noastre? Cum se disting eforturile actuale de recîștigare a dimensiunilor sociale ale orașului de ofensiva permanentă a „noului“, de recuperarea micilor eforturi într-o expoziție inofensivă a „avangardelor“ modernizării actuale?

Planificare și comunizare

Pe un plan extins, în ce raporturi poate intra munca de comunizare, de orice orientare ar fi, cu planificarea generală? De partea sa, influentul arhitect Manfredo Tafuri susținea răspicat în anii 1970 că edificarea unui oraș socialist într-un cadru capitalist pur și simplu nu e posibilă, nici măcar cea a unor fragmente sau enclave7. După cum a arătat și Arturo Escobar în istoria sa conceptuală a planificării, istoria și noțiunile aces­teia nu sînt deloc cadre neutre. Dezvoltată în contextul necesităților occidentale de „normalizare“ și reducere la obediență a populației și „claselor periculoase“, planificarea a fost extinsă în așa-numita Lume a Tre­ia după cel de-al Doilea Război Mondial, aducînd însă un bagaj care a contribuit decisiv tocmai la producerea acelei situații economice și culturale numite imediat „subdezvoltarea“.8 Ca urmare, ochiul occidental sau occidentalizat nu poate vedea adesea, în haosul și dinamica orașelor non-occidentale, decît manifestarea unei modernități inferioare, subdez­voltate, uitînd să mai observe distrugerile operate de capitalismul însuși.

În exteriorul enclavelor mai mult sau mai puțin comunizante, direcțiile dominante de dezvoltare ale orașului rămîn relativ necontestate, chiar dacă viitorul lor e destul de previzibil. Economistul chinez Wen Tiejun a oferit o analiză a procesului fascinant de urbanizare a Chinei9, care continuă în ritm accelerat, de la 26% în 1990, pentru a atinge nivelul dorit în 2025, de 70% din totalul populației. Această direcție de modernizare, care e realizată prin creșterea produsului intern brut și o rată rapidă a urbanizării – ajutată de legea din 1998 care a deschis posibilitatea achi­ziționării private a locuințelor, ducînd în același timp la monetizarea pieței interne și la creșterea accelerată a instrumentelor financiare chineze – mimează calea de dezvoltare occidentală, însă, după cum arată Wen Tiejun, aceasta a depins de expansiunea colonială și de acumularea bruta­lă a capitalului. În lipsa celor din urmă, calea occidentală a dezvoltării nu poate fi reprodusă și nu face decît să accentueze cele trei inegalități fundamentale (între bogați și săraci, regiuni urbane și regiuni rurale, regiuni sărace și regiuni bogate). Astfel, analizînd efectele dezvoltării mimetice asupra zonelor urbane din state ca Mexic, Brazilia, nordul Indiei și Filipine, Wen Tiejun constată că privatizarea și liberalizarea au produs de regulă de­pendentizarea și însărăcirea zonelor rurale, mase rurale aflate în revoltă constantă, mai mult sau mai puțin surdă, și multiplicarea ma­halalelor sărmane adunate în jurul metropolelor. Pentru a evita re­producerea acestor tare în procesul de urbanizare a Chinei, Tiejun propune o stra­tegie de urbanizare care ar menține dualitatea ireductibilă oraș-sat, caracteristică tradițională a Chinei, și vede în tendința de „centrare pe oameni“ (yi ren wel ben) a dezvoltării, susținută de fostul premier Wen Jiabao, o direcție a guvernării compatibilă cu eforturile comunale, de reconstrucție în termeni proprii a ruralității. În realitate, forța inerțială, pur cantitativă, a acumulărilor urbane chineze a depășit însă atît planurile centrale, cît și revizuirea ulterioară a planurilor, făcînd ca la Congresul XVIII din 2012 să fie adăugat în constituția partidului, din pură necesitate, principiul dezvoltării unei civilizații ecologice, shengtai wenming. În fostele țări socialiste, tendința de a respecta ruralitatea se opune însă unor presupoziții de bază – să ne amintim că însuși Marin Preda credea în dispariția iminentă a țăranilor, cauzată de „progresul tehnic“ al lumii moderne, și vedea în aceasta un fenomen comun lumii comuniste și „lumii americane“. Astfel, într-unul dintre articolele sale de opinie din România literară („Iată țăranul!“), Preda oferea un sfîrșit al Moromeților ce avea loc în realitatea înconjurătoare, scriind despre el însuși că „a scris despre ultimii țărani“, iar despre fratele său mai mare că „doarme azi într-o baracă pe ne­număratele șantierele ale Bucureștiului sau ale altor orașe“.10

Dintr-altă parte a lumii afectată de forțe similare, teoreticianul senegalez Felwine Sarr pornește de la observația că urbanizarea are loc azi în­tr-un ritm mai accelerat în Africa decît pe alte continente; azi 471 de milioane de oameni, adică 45% de africani, trăiesc în orașe: „Pînă în 2030, Lagos va avea 25 de milioane de locuitori, Kinshasa 16 milioane, Cairo 14 milioane, Dakar 5 milioane“. Sarr propune conceperea orașului „ca o producție de sens ale cărei semnificații informează realitatea noastră socială și politică, însă mai ales imaginarele și proiecțiile noastre“.11 Com­parînd Bobo Dioulasso, Zemedjan, Faso, Kigali, Alger, Bamako, Abi­djan și Nouakchott, Sarr susține că, deși fiecare dintre aceste orașe are dis­tincția sa, parcă nu și-au găsit identitatea „veritabilă“ în toiul schimbărilor di­namice, fiind însă cu toate cuprinse de o „dorință de modernitate“. În contra­partidă, Sarr propune perceperea orașelor africane ca niște orașe- palimpsest, care cuprind mai multe straturi sedimentate și suprapuse; astfel se poate înțelege mai bine amestecul între istoria mitică și istoria colonială ori elementele orașului neoliberal aflat în șantier permanent, unde migranții reveniți din Franța, Italia, SUA au devenit creatori de cartie­re. Și Sarr respinge modelul mimetic: orașele africane în devenire nu trebuie să aspire să fie niște copii palide după Paris, Berlin și New York, ci să „exprime forma de viață în comun pe care au ales-o locuitorii lor“. În acest sens, Sarr dă ca exemplu proiectul ecologic pentru centrul Kumasi, al doilea oraș al Ghanei și fosta capitală a regatului Ashanti, propus de arhitectul ghanez Kobina Banning, care respectă vechea tradiție a „orașului-grădină“ și în același timp reconcepe urbea tocmai pe baza și în jurul spațiilor informale care proliferează în orașul african, „haosul organizat și ingenios“ prin care locuitorii Kumasi își folosesc de fapt orașul, conform observațiilor arhitectului ghanez, făcute pe parcursul cîtorva luni de studiu.12 În același spirit, Kobina Banning propunea construcția unui centru comunitar de artă pornind de la structura așezărilor comunale ashanti, luînd în considerare materiale ecologice locale și orientarea solară a Ghanei13, ori reconceperea zonelor sărmane de mahala acumulate în jurul orașului Santa Fé din Mexic sau o piață a migranților refugiați în Phoenix, SUA, deschisă către comunitatea locală.14

Astfel de încercări de potențare a comunizării prin luarea în considerare și întărirea elementelor comunale au precedente și în istoria locală sau regională a socialismului și postsocialismului, însă ele continuă să fie neglijate. Desigur, dezvoltarea inerțială a orașului socialist a avut loc adesea într-un sens contrar. Dacă e să luăm ca exemplu un oraș construit aproape total, ca Onești (numit Gheorghiu-Dej pînă în 1990), acesta s-a extins întîi prin dezvoltarea pe orizontală, pornind de la complexul industrial și cartierele funcționale (Borzești și Tineretului, cu locuințe, unități comerciale, spital etc.), urmată de punctarea tîrzie pe verticală, prin­tr-un hotel (Trotuș) și o Casă de Cultură, a centrului de care ar fi trebuit să „atîrne“ simbolic restul orașului, și apoi proiectarea celorlalte cartiere (Mărășești, Victor Babeș etc.). Viața socială a acestor cartiere și po­tențialul lor de constituire a unor comunități sînt afectate de astfel de diferențe constitutive, care au fost însă luate în seamă tot mai puțin în anii 1970– 1980 și mai deloc după 1989.

Și totuși, în revista Orizonturi (anul V, nr. 66, 1955) era publicat grupajul „Cum trăiește și se organizează o comună iugoslavă“, pe un studiu de caz al orășelului Smeredovo, situat pe Dunăre, la est de Belgrad. Dezvoltarea rapidă a orașului după război, de la 9000 la aprox. 20.000 de locuitori, fusese realizată prin metoda clasică a industrializării (crearea unei uzine metalurgice). În mod remarcabil, observînd inegalitățile ra­dicale ce se instituiau față de cele șapte comune rurale din împrejurimi (în special prin creșterea prețurilor) și profitînd de noua paradigmă cen­trală a auto-administrării, comitetul local a decis înființarea unei noi forme de conducere, Comitetul Popular din Smeredovo, care cuprindea un număr semnificativ de membri din comunele rurale. Acest for decidea atît natura proiectelor planificate, cît și distribuția veniturilor. În viziunea participanților, „comunele reprezintă mecanismul cel mai potrivit pentru a-i face pe cetățeni să participe în mod direct la conducerea socială“, avînd rolul „să armonizeze interesele individuale și interesele colective ale cetățenilor“ (p. 37). Din reportaj (la care a contribuit și Nina Cassian), reieșea că, deși „majoritatea veniturilor continuă să fie angaja­te pentru dezvoltarea forțelor de producție“, participarea comunelor muta atenția către problemele sociale și comunale și specificul regiunii. Autorii remarcau în mod curajos, la sfîrșitul grupajului, că această comună, „bazîndu-și toată activitatea sa pe o largă colaborare a cetățenilor și a organizațiilor lor politice și sociale, își pierde tot mai mult caracterul unui organism exclusiv «de stat»“.

Dacă orașul contemporan e principalul loc de vînzare al celor mai în­depărtate iluzii de realitatea înconjurătoare, poate că, într-adevăr, co­munizarea necesară a orașului ar începe tocmai cu refuzul mimetismului modernizării și conjugarea eforturilor actuale de comunizare a orașului cu o căutare a straturilor profunde, comunale, nu neapărat noi, prin care orașul se deschide pentru locuitorii săi.

Note:

1. ‑Vezi Benjamin Noys (ed.), Communization and its Discontents: Contestation, Critique, and Contemporary Struggles, New York, Autonomedia, 2011.

2. ‑Vezi de pildă „pactul de guvernare colectivă“ CO-Mantova: co-mantova.commoning.city.

3. ‑Vezi EZLN, Autonomous Government I-II: Textbook for the Course „Freedom According to the Zapatistas“, publicație independentă, 2016.

4. ‑Economistul nord-american Richard Florida publicase în perioada de glorie a primelor mari companii de internet Rise of the Creative Class, New York, Basic Books, 2002 (ediția a 2-a, 2014).

5. ‑Tiberiu Fărcaș, „Interviu cu Norbert Petrovici: Clujul are o arie mare de dependență, toată Transilvania. Despre Clujul creativ vs Clujul ne-creativ“, www.clujulcultural.ro.

6. ‑Vezi fcdl.ro, casisocialeacum.ro.

7. ‑Manfredo Tafuri, Architecture and Utopia: Design and Capitalist Development, trad. din italiană de Barbara Luigia La Penta, Cambridge, MIT Press, 1979.

8. ‑Arturo Escobar, „Planificarea“, ni Designul relațional. Criza ecologică și planificarea pentru plurivers, trad. de Alex Moldovan și Ovidiu Țichindeleanu, Cluj, Idea Design & Print, 2016, p. 121ff.

9. ‑Wen Tiejun, „Deconstructing Modernization“, Chinese Sociology & Anthropology, vol. 39, nr. 4, 2007, p. 10–25.

10. ‑Marin Preda, Imposibila întoarcere, București, Cartea Românească, 1972.

11. ‑Felwine Sarr, „Villes africaines: configurations des possibles“, in Afrotopia, Paris, Philippe Rey, 2016, 140ff.

12. ‑Vezi kobinabanning.com și despre proiectul lui Kobina Bannin, Sankofa Garden City Park (2011), in Afritorial.com, 21 mai 2012.

13. ‑Vezi și Kobina Banning, Earth Art Community, www.nkafoundation.org.

14. ‑Vezi kobinabanning.com/agro_park_santafe_mexico_city.html; kobinabanning.com/refugees.html.

Articolul a apărut în numărul 53 al revistei IDEA. artă+societate

Sursă imagine de fundal.