O primă etapă a campaniei electorale pentru alegerile locale s-a încheiat, etapa cea mai complicată.

La Chișinău, bunăoară, campania a fost ceva mai interesantă decît în alți ani dar totuși, întrucît se știau de la început ”marii favoriți” despre care toată lumea vorbește că vor ieși în turul II, senzația acestei campanii era că…e cam fără miză.

Adică, din moment ce se știe cu siguranță că Ion Ceban și Andrei Năstase trec în turul II unde se ”vor bate” (bizar, pentru că aceștia nu s-au întîlnit în nici un fel de dezbatere, fugind iscusit unul de altul), ceilalți candidați au avut cel mult o platformă pentru exprimarea unor idei și viziuni. Și pentru un dram de atenție și vizibilitate ce poate conta ulterior într-o carieră politică viitoare.

O oarecare bătălie se duce pentru Consiliul Municipal Chișinău dar și acolo lupta reală e pentru cel mult pînă la 10 locuri pe care le pot lua forțe din afara establishmentului (pe care îl văd, la moment, compus din ACUM, PSRM, PDM, Partidul Nostru, Partidul Șor)…

Cum a decurs campania electorală în raioane, adică în orașe și sate?

Nu prea știm, întrucît alegerile locale, pentru majoritatea surselor media, au fost…doar despre Chișinău. Mass-media națională s-a comportat de parcă alegeri locale erau doar la Chișinău. Candidații la primăria capitalei, primari și consilieri, erau invitați la cîte 3-4 televiziuni simultan iar ce se întîmplă în regiuni – de la Edineț la Vulcănești – a fost ignorat cu desăvîrșire, inclusiv de televiziunea publică Teleradio-Moldova (care a organizat doar o dezbatere cu candidați de la Bălți și altele două cu candidați de la Cahul). Pentru că, nu-i așa, Moldova e doar Chișinău, Bălți și Cahul!

E adevărat, mai apăreau din cînd în cînd noutăți despre campania din regiuni dar acestea erau la rubrica Diverse (iar unele chiar la rubrica Criminal): ba că s-au bătut nu știu ce candidați nu știu unde. Așa e cu Moldova de dincolo de bariera Sculeni: ea apare în mass-media doar la rubrica Criminal. Pe de altă parte, Chișinăul a devenit un fel de by default city, adică un cadru de referință inconștient, dar obligatoriu, care se subînțelege și nu trebuie explicat. Cînd vorbim de oraș e clar că vorbim despre Chișinău și cînd vorbim despre urbanism și politici urbane e clar că avem în minte Chișinăul (de parcă Chișinăul ar fi unicul oraș și de parcă celelalte așezări urbane din Moldova nu sînt orașe ci…altceva).

Localele din Chișinău: discursuri identitare, urbanism standard și…viziuni lipsă.

În cele ce urmează voi scrie despre campania electorală locală din Chișinău. Scriu din perspectiva unui locuitor al orașului Chișinău care a urmărit sporadic doar cursa de aici (și parțial, pe cea din satul meu natal).

Aceasta a fost bîntuită de cîteva discursuri politice concurente.

Unul din ele, îi zic convențional ”orașul ca o fortăreață”, e un fel de zombi politic apărut pe la mijlocul anilor 2000 și care nu vrea nicidecum să dispară. Esența lui s-ar putea rezuma astfel: capitala țării e un oraș special, care joacă un rol crucial în destinul țării/civilizației sau în lupta pentru Bine și din acest motiv el trebuie să nimerească în mîinile celor ”corecți” și nicidecum dat ”dușmanilor”.

Las pentru o altă ocazie (și am un text în lucru) genealogia și descrierea detaliată a acestui discurs despre Chișinău. Mă mulțumesc aici doar să pomenesc că acest discurs a apărut aproximativ în anii 2002-2003, în legătură cu campania electorală ce îl opunea în acea vreme pe Serafim Urechean, candidatul ”forțelor binelui” lui Vasile Zgardan, candidatul forțelor ”răului” (care pe vremea aia, în ochii intelighenției, era Partidul Comuniștilor). Diverși intelectuali, analiști, figuri din mass-media au făcut atunci rîuri de texte în care explicau cum Chișinăul e o fortăreață ”democratică” ce trebuie apărată cu orice preț pentru a nu nimeri în mîna ”comuniștilor”. Chișinăul era, în acest narativ, cheia unui drum spre democrație și de aia ea trebuia păstrată. Discursul a fost amplificat în perioada 2005-2007, cînd Chișinăul, rămas fără salvatorul său Urechean (care plecase comod în Parlament), trebuia scăpat de control ”comunist”. Această poveste a căpătat proporții epice după alegerea lui Dorin Chirtoacă în calitate de primar al orașului în 2007, cînd capitala, în afara faptului că trebuia să rămînă în afara controlului ”comunist”, mai trebuia să îndeplinească și funcția de bastion al românismului, prima linie de front contra ”mîinii Moscovei” și a lui Putin personal, dar și etalon de civilizație românească. Chirtoacă, în acest narativ, era un fel de Alexandr Matrosov care acoperea, cu fiecare autorizație de construcție semnată, o mitralieră rusească. Narativul a apus după ce alegătorii s-au prins că în spatele poveștii-fumigene cu unirea și orașul-cazemată a românismului, grupuri de oameni șmecheri făceau afaceri și scheme murdare cu proprietate publică, trafic de influență, manipulare de tendere și licitații etc. Ideea că Putin vine personal și sapă noaptea gropi în oraș (în care se împiedică orășenii a doua zi) ori că gheretele care apăreau cu nemiluita ar fi constituit un zid de apărare împotriva Kremlinului nu a convins. Dar narativul a rămas, ca un zombi ce ia diverse chipuri și fețe.

În această campanie electorală discursul ”orașului fortăreață” vine în două forme.

Prima formă e foarte legată de mitul originar și agită același steag al Unirii și a orașului ca cetate și primă linie de front pentru realizarea acestui proiect. Vlad Țurcanu, Octavian Țîcu, Vitalie Marinuță, Dorin Chirtoacă (care deține, într-un sens, marca înregistrată a acestei fantome politice) – cu toții vin în campania electorală din Chișinău cu un singur scop: de a realiza cît mai rapid Unirea. Ca și cum celelalte probleme se vor rezolva automat a doua zi după Unire (sau poate chiar în aceeași zi!).

În cealaltă formă, puțin modificată, narativa orașului-fortăreață e prezentă în campania lui Andrei Năstase și a echipei sale pentru care orașul e important ca simbol al luptei anti-oligarhice și pentru realizarea altor scopuri ”naționale” – continuarea reformei justiției, a eforturilor de ”dezoligarhizare” a țării etc. Năstase mai trece gardul uneori și la unioniști, agitînd flamura pentru o poziție care zice că orașul nu trebuie dat lui Ceban/Dodon, dar cel mai mult, totuși, vorbește despre faptul că el ar avea nevoie de primărie pentru a duce la capăt alte proiecte mai de anvergură.
Ceea ce e comun pentru ambele forme ale narativei orașului-fortăreață este faptul că ele subordonează dezvoltarea și administrarea acestuia unor alte scopuri, văzute mai importante: unirea, lupta cu Putin, dezoligarhizarea etc.

Opus acestui narativ este discursul despre ”orașul-tehnocrat” sau ”orașul în afara politicii” încălecat, de exemplu, de Ion Ceban care s-a auto-inventat într-un candidat apolitic (de pe materialele de campanie ale acestuia au dispărut orice însemne ale PSRM), Victor Chironda și echipa lui, Vitalii Voznoi etc. Esența acestuia discurs, repetat de exemplu cu fiecare ocazie de Victor Chironda este că orașul a fost prea mult guvernat de politică și geopolitică și situația…trebuie să se schimbe, orașul avînd nevoie de un simplu administrator care să se ocupe exclusiv de trotuare, drumuri etc.

(În subterană, destul de puțin vizibil în spațiul mediatic dar vizibil prin acțiuni precum construcții ilegale, scheme de evaziune fiscală și trafic de influență stă un alt discurs, orașul ca o pradă, adică orașul ca o sursă infinită de bani și avantaje, terenuri și putere, ce trebuie obținute cu orice preț. Este ”narativul” dezvoltatorilor imobiliari și al unor funcționari implicați în diverse scheme. Acest discurs, cel care controlează orașul cu adevărat, are nevoie de celelalte pentru a se putea transmite de la o administrație la alta și este mult prea puternic încă pentru a fi controlat sau limitat de celelalte. Sperăm că mici victorii precum anularea avizelor Consiliului Național al Monumentelor Istorice pentru centrul de afaceri ce urma să fie construit în locul Cafenelei Guguță să fie un pas în direcția limitării practicii și discursului ”orașul ca o pradă”).

Ambele discursuri majore au fost într-un fel sau altul prezente în toate celelalte campanii electorale locale de pînă acum (unii candidați precum Serafim Urechean au reușit să le joace pe ambele – Serafim luptătorul contra lui Voronin din 2003 a devenit, în 2015, gospodarul care se întorcea) așa încît această campanie nu a strălucit prin originalitate decît în nuanțe (oricît le-ar plăcea unor participanți și participante la ea să afirme contrariul).

Soluțiile propuse de candidați, indiferent de tabăra discursivă în care se aflau, se înscriu în linii generale în urbanism standard și sînt idei văzute undeva și pe care candidații promit să le aducă la Chișinău (de unde și abundența de promisiuni că vor contribui la construcția unui oraș ”civilizat” ca afară). Exact din acest motiv majoritatea clipurilor video ale candidaților se asemănau unele cu altele – ele conțineau aproape aceleași imagini cu alte orașe, de parcă toată galeria de candidați făcea reclamă pentru vreo agenție de călătorii ce oferă bilete la Madrid, Moscova, Paris sau New York.

De asemenea, majoritatea absolută a promisiunilor au vizat în temei schimbări superficiale și ajustări de suprafață. Este greu de argumentat că eliberarea trotuarelor de mașini parcate reprezintă o revoluție urbanistică, lucru ce poate fi spus și despre promisiunile de a ilumina mai intens străzile, de a aduce bani din afară pentru termoizolarea blocurilor, de a spori numărul de troleibuze, de a construi drumuri și repara străzi în suburbii etc.

…Eu îi zic acestui tip de abordare ”urbanism de instagram” (apărut odată cu Silvia Radu, continuat și perfecționat de Ruslan Codreanu) și care constă în intervenții cosmetice, care arată bine pe rețelele de socializare, care pot servi drept prilej mediatic imediat dar care nu schimbă în vreun fel paradigma urbanistică. (Exemplul cel mai bun e probabil pasajul subteran de lîngă Academia de Științe care a fost…reparat, adică vopsit și tencuit din nou. Schimbarea radicală ar fi fost dacă, în loc de cele două bucăți de tinichea care reprezintă rampa de acces pentru persoanele cu dizabilități apărea un ascensor sau o bandă rulantă sau o platformă mecanică. Același lucru despre scările de granit de la Valea Morilor, proaspăt reparate. Urbanismul de instagram însă doar repară – tencuiește și vopsește – și prezintă asta ca realizare urbanistică.)

Revoluție urbanistică, ori, mai modest, schimbarea paradigmei orașului ar fi fost dacă candidații ar fi propus, să zicem:
– responsabilizarea sectorului privat pentru a-l transforma în partener de dezvoltare a orașului, nu doar în entitate ce exploatează orașului (exemplu tipic e alt pasaj subteran, cel de lîngă Spitalul Nr. 1, pe Viaduc, unde au apărut în ultimii vreo 15 ani cîteva mega-corporații – mallul, sediul nou al Endava, hotelul Mariott – și pe care orașul nici nu s-a gîndit să le oblige să repare pasajul deși ele generează cel mai mult trafic în zonă. La moment primăria caută 3 milioane de lei de cîțiva ani…și nu-i găsește).

strămutarea centrului de afaceri la Stăuceni, în zona Arenei. Dacă tot PD a ruinat bucata de oraș dinspre Stăuceni construind arena aia inutilă, putem sa încercăm, ca oraș, să folosim prilejul acesta pentru a scoate în afara orașului, lîngă Posta Veche, zona de afaceri și cea de birouri corporative? Adică, clădirile de oficii, mall-uri și chestii de genul asta ce aduc transport și cer spatii de parcare.

Așa că ele sa nu apară aiurea pe viaduct și nici în centru pe străduțe, da intr-o zona amenajata ca lumea? Evident, sa fie conectata cu transport – troleibuz, autobuze etc. Asta ar scoate din presiunea imobiliara pe zona centru, ar descarcă transportul in zona centrala etc. Asta ar dezvolta cartiere precum Ciocana, Poșta Veche, Riscani.

valorificarea zonei rîului Bîc/fosta zonă industrială care poate deveni centru de socializare și cultural al orașului.

transformarea calitativă a cartierelor ”de dormit” și a suburbiilor. Ele, e adevărat, au nevoie de drumuri și transport, cum au promis candidații, dar mai au nevoie și de o viață socială – culturală, educațională – proprie. Cinema în cartiere? Centre de cultură? E cazul să ne gîndim la ele.

– ieșirea din paradigma orașului-dezvoltaționist (locuri de muncă cu orice preț) și a celui de urbanism hipsteresc (să atragem turiști, să facem cafenele pentru ei) și dezvoltarea unui oraș inclusiv în care să fie acoperite necesitățile tuturor locuitorilor. Centre comunitare pentru bătrîni? Centre de creație pentru toate vîrstele? Infrastructură publică culturală și socială accesibilă în toate cartierele și suburbiile? Grădinărit public pentru creșterea rezilienței orașului în fața crizelor climatice și economice? E demult cazul să ne gîndim la ele.

– crearea unor mecanisme durabile de democrație directă și democrație participativă. Bugetul civil era o asemenea practică dar consilierii nu au adoptat Regulamentul în acest an. 

descentralizarea orașului. Aceasta se putea realiza prin aplicarea unor prevederi ale unor legi, de exemplu cea care postula că prețurile orașului trebuie transformare în primării de sector, cu consilieri și primari de sector ce ar reprezenta și s-ar ocupa strict de probleme unor sectoare. Astăzi preturile sînt simple direcții executive ale primului general și nu au nici autonomie, nici capacitate de a genera inițiativă. La moment, volumul de muncă e mult peste capacitățile celor mai pregătiți oameni și cu atît mai mult peste capacitățile echipelor de consilieri pe care le propun candidații și care, cu mici excepții, reprezintă oameni întîmplători. 

Și ar mai fi…

În condițiile în care funcția de primar e cumva…jurată fie lui Năstase fie lui Ceban ceilalți candidați aveau spațiu de manevră suficient pentru soluții inedite ce ar fi ridicat mult ștacheta pentru învingători…N-a fost să fie, probabil o să fie altă dată.

Primarul vs echipa de consilieri.

Campania din Chișinău (ca și cea din majoritatea localităților țării) e un fel de olimpiada de narcisism și galerie de ”salvatori” ai neamului, personalități providențiale, la nivel de sat și oraș…

În cadrul ei, alegerile primarului iau 90-95 % din atenția alegătorilor, media și comentatorilor.

Ceea ce e greșit pentru că alegerile sînt mai ales despre consilii locale, organele legislative locale care vor trebui sa adopte decizii de politici, strategii și măsuri pe care primarul (doar) le implementează…

Majoritatea participanților la cursa electorala au băgat în primul rînd candidatul/candidata la primărie și au lăsat necunoscute total echipele de consilieri ori le-au umplut cum au putut și cu cine au putut.

Situația asta sugerează, indirect, de ce nu e posibilă în Moldova inclusiv democrația la nivel local – pentru că și acolo, în sate e ca și în țară, primarul e un ”țariok” local care își subordonează consiliul și și-l face într-un instrument docil.

În loc de concluzie.

Dacă un text atît de dezlînat precum cel de față trebuie să aibă o concluzie ea e că…și în următorii patru ani orașul Chișinău va avea o administrație nu foarte diferită de ce a avut. Din acest motiv, nu contează nicicum cu cine votați în ziua alegerilor locale. Votul nu e unica și nici măcar cea mai importantă formă de participare politică.

Contează mult mai mult de o să facem după alegeri, adică a doua zi și a treia și tot așa pînă la celelalte alegeri.

Eu o să fac, ca și pînă acum, #protestpermanent.

Votul e important dar e mult mai important să fim activi după, să cerem, să monitorizăm, să incomodăm, să ne facem auziți et..

Indiferent de cine cîștigă alegerile, indiferent dacă votați sau nu, calitatea de cetățean e infinit mai largă decît cea de alegător.

Nu vă mulțumiți să fiți doar alegători, fiți cetățeni și cetățene!