Decizia de marți a Curții de Apel de a ”recunoaște” rezultatul alegerilor locale anticipate din mai – iunie 2018, la un an și ceva distanță, la 10 zile distanță de o nouă rundă de alegeri locale ordinare… este, în mod evident, un scandal. (O decizie care, în mod normal, nu are efecte juridice formale imediate și care doar semnalează, între altele, faptul că ”justiția independentă din Republica Moldova” s-a predat noii guvernări. Judecătorii care argumentau cu ardoare că Andrei Năstase a comis o încălcare flagrantă spun acum că… nu era nimic de fapt și că ei ”erau sub vremi”, vorba cronicarului.)

La fel de scandaloasă a fost și decizia Curții Constituționale, din martie 2016, prin care a fost ”reîntors” poporului dreptul de a-și alege în mod direct președintele, după ce 16 ani acesta a fost ales de Parlament. Sub pretextul unei erori de procedură care ar fi fost comisă în 2000, CC a declarat nelegitimă toată ordinea politică din perioada 2000-2016.

La fel de scandaloase au fost și alte decizii ”politice” ale instanțelor – nerecunoașterea semnăturilor pentru referendumul local privind demiterea lui Chirtoacă în 2017, nerecunoașterea grupurilor de inițiativă care doreau să organizeze referendum pe sistemul mixt în 2018, scoaterea partidului lui Renato Usatîi din cursă la alegerile parlamentare din 2014, modificarea de către Curtea Constituțională a Constituției (!) în privința procedurii de alegere a președintelui pentru a-l scoate pe Renato Usatîi din cursă la alegerile prezidențiale din 2016, deciziile CC privind recunoașterea opțiunii privind ”integrarea europeană” ca unica opțiune constituțională, deciziile de a închide postul de televiziune al opoziției, NIT, decizia CC că președintele nu poate convoca referendum pe problema plății miliardului furat… Și-s încă multe-multe exemple, toate proaste.

Ele pot fi citite, așa cum sugeram mai sus, ca o lipsă reală de independență a sistemului judecătoresc care a ascultat docil de toate guvernările, s-a lăsat antrenat în diverse jocuri de partid și, la limită, a ajuns să fie un băț utilizat de potentații zilei – diverși oligarhi cu agende personale – unul împotriva altuia.

Faptul că justiția asculta cîndva de Filat/Ghimpu/Plahotniuc, apoi doar de Plahotniuc, iar acum de Dodon/Năstase/Sandu nu adaugă nicicum credibilitate actului de justiție. În fapt, e vorba de, cum zic englezii, more of the same, adică justiția face același lucru pe care-l făcea cîndva.

Acest proces are însă și o altă latură despre care vorbim mai rar sau pe care o scăpăm din vedere în discuțiile despre politică și justiție și care e parte a unui proces mai larg și mai de durată.

Subordonarea justiției de către politic și utilizarea ei în viața politică curentă nu e doar rezultatul unui act de slăbiciune a sistemului judecătoresc (deși asta joacă un rol important), dar și consecința unei dorințe a actorilor politici diverși (partide, politicieni, oligarhi, companii) de a rezolva conflicte politice prin metode extra-politice.

Literatura de specialitate numește acest fenomen ”juridicizare a politicului” (eng. Judicialization of politics). El desemnează situația în care curțile de judecată își arogă (ori li se impun) funcții de a decide asupra unor chestiuni care altfel țin de esența politicului – chestiuni de identitate, chestiuni privind procesul electoral (excluderea/includerea candidaților, recunoașterea/nerecunoașterea rezultatelor), chestiuni privind procesul economic, chestiuni privind orientarea strategică a țării, chestiuni privind pacea și războiul.

Adică teme care sînt de obicei parte a procesului politic și care implică dialog, controverse, conflicte, negocieri, compromisuri, conflicte de viziuni și valori, competiție între idei de țară și viziuni de dezvltare, care vizează întreaga comunitate politică (și care are dreptul legitim de a participa la elaborarea consensului) sînt scoase în afara procesului politic și rezolvate prin metode extra-politice. Judiciare, de exemplu. (Altă modalitate, despre care voi vorbi cu altă ocazie, este scoaterea unor chestiuni în afara deciziilor democratice. În Moldova, de exemplu, nu se poate face referendum pe teme ce țin de fiscalitatea țării.)

Instanțele din Moldova nu sînt unice. Din contra, e o practică juridică aproape ”normală”.

În SUA, avortul a devenit posibil nu în rezultatul unui consens în societate, ci printr-o decizie autoritară a Curții Supreme, Roe vs Wade.

Legalizarea căsătoriilor interrasiale s-a făcut tot prin decizie a Curții Supreme, Loving vs Virginia, nu prin discuție sau consens național.

Se poate argumenta că acest rol de jucător politic activ pe care îl are Curtea Supremă a SUA a inspirat și alte curți în alte țări să își asume roluri similare. În 1995 Curtea Constituțională a Federației Ruse a stabilit că președintele Elțin a procedat legal cînd a mers peste Dumă și peste cetățeni inițiind intervenția în Cecenia (primul război cecen).

În 1995 Curtea Constituțională a Ungariei declara neconstituționale cîteva măsuri ale Guvernului prin care acesta dorea să implementeze măsuri de austeritate.

În Turcia pînă acum cîțiva ani Curtea Constituțională elimina din cursele electorale candidații ce militau împotriva secularismului (anul acesta instanțele din Turcia au încercat să aducă la primăria din Istanbul un politician din clanul lui Erdogan, însă fără succes).

În 2006 Curtea Constituțională a Israelului a decis că e ”legal” pentru serviciile secrete ale țării să practice asasinările unor palestinieni suspectați de ”terorism”…

Ispita politicienilor de a recurge la instanțele de judecată pentru a soluționa probleme politice, atît din interes imediat (pentru a scoate un adversar incomod din cursă ori pentru a anula rezultatul unor alegeri neconvenabile) cît și din interes de durată (pentru a găsi soluții ușoare la chestiuni ce implică conflicte de viziuni și valori) este de înțeles: de ce să mergi pe calea grea a negocierii, discuției și conflictului dacă poți avea o decizie care-ți convine, pe care o obții relativ fără efort și care mai are și avantajul de a fi o decizie care, pentru a prelua un proverb foarte popular (și fals!) utilizat în Chișinău, ”nu se discută, ci doar se execută”. Adică e în afara oricărei posibilități de contestare și e obligatorie.

(Procesul face parte dintr-o transformare mai largă, un fel de evacuare a politicului din politic – scoaterea unor domenii de decizie de sub mandatul deciziilor politice și transformarea lor în chestiuni de alt ordin. De exemplu, majoritatea pachetelor de politici economice ”recomandate” de FMI ajung să fie rețete obligatorii la care se aliniază guvernele și parlamentele fără a fi supuse dezbaterilor și discuțiilor democratice.)

Pusă în această perspectivă, practica instanțelor judecătorești din Moldova de a participa la alegeri în mod direct, prin excluderea unor candidați sau prin anularea rezultatelor alegerilor (sugeram, într-un comentariu ironic pe Facebook că ar fi timpul ca instanțele de judecată din Moldova să-și facă un partid de vreme ce oricum participă în cursă în diverse feluri) apare nu ca fiind o abatere de la norma democratică (chiar cele mai avansate democrații practică acest lucru!) și nicidecum ca o aberație locală, ci ca o practică judiciaro-politică curentă…

Așadar, ”recunoașterea” întîrziată a victoriei lui Năstase la alegerile din 2018 aduce două vești proaste. Prima, că sistemul justiției în Moldova continuă să asculte de puternicii zilei.

A doua, că procesul de juridicizare a politicului, adică utilizarea curților pentru a rezolva ”conflicte politice”, cel mai probabil va continua.

Cele două probleme sînt, în mod evident, separate și au soluții diferite. Prima problemă s-ar rezolva prin intervenții ce ar face sistemul judecătoresc mai autonom și mai responsabil: mecanisme de control intern, transparență, funcționarea sistemului de repartizare aleatorie a dosarelor etc.

A doua problemă e mai complicată și rezolvarea ei necesită un efort mai ambițios și mai responsabil din partea clasei politice: re-aducerea marilor probleme politice (megapolitica, pentru a folosi un termen consacrat) pe agenda publică, în sfera politică, și neadmiterea soluțiilor extrapolitice (inclusiv judiciare). Politicul trebuie readus în politică, inclusiv în partea ce ține de hegemonia sa asupra domeniilor economic, social și moral.

Altfel spus, nu e de competența Curții Constituționale să stabilească ”numele corect politic” al limbii sau să stabilească ”justețea” unui vector geopolitic. Acestea sînt probleme și teme de discuție pentru întreaga comunitate politică, dileme și controverse în care toți cetățenii au o voce și trebuie să participe la procesul de dialog.

Consensul pe aceste probleme – ca și pe altele precum identitatea, orientarea geopolitică, modelul economic de dezvoltare a țării, coduri morale – trebuie să fie obținut prin dialog general, nu impuse în mod autoritar prin decizii ale unor instanțe de judecată…

Privită astfel, preferința guvernărilor moldovenești pentru soluții judiciare pe probleme politice apare nu doar ca un capriciu al lui Plahotniuc, ci și ca un fenomen de durată. Emergența unui neoliberalism autoritar care evită procedurile democratice pentru a impune diverse seturi de politici economice nepopulare (reduceri ale aparatului de stat, diminuarea cheltuielilor sociale, impunerea achitării de către cetățeni a miliardului furat din sistemul bancar), proliferarea conflictelor culturale și identitare (pe tema drepturilor diverselor comunități, pe teme ce țin de neutralitatea țării sau de orientarea ei geopolitică) – sînt chestiuni pe care guvernările moldovenești nu vor și nu pot să le rezolve prin metodele politice tradiționale.

Politica tradițională e scumpă (implică mobilizarea unor resurse imense pentru a asigura participarea și rezolvarea conflictelor), e de durată, e imprevizibilă.

Justiția, pe de altă parte, e atît de aproape… Și atît de comodă.