ANALIZE DOSAR SOCIAL RECENTE SOCIAL

(In)Comoditatea vieții în Chișinău pentru persoanele cu dizabilități

Olga Antonova

Читать статью на русском.

Problema accesului oamenilor cu dizabilități în instituțiile publice și private, în bănci, în localurile de alimentație publică și în transportul public din Chișinău rămîne actuală. Absența unei infrastructuri adecvate, probleme la angajarea în cîmpul muncii, dar și relația autorităților față de persoanele cu dizabilități fac viața acestor persoane extrem de dificilă.

Cu toate acestea, R. Moldova trimite la ONU rapoarte pozitive despre progresele realizate în implementarea Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități. De fapt, lucrurile stau altfel. Trebuie să menționăm că probleme similare înfruntă nu doar persoanele cu dizabilități locomotorii, ci și persoanele cu mobilitate redusă pentru care deplasarea pe străzile Chișinăului devine o adevărată provocare.

Pentru a lămuri puțin lucrurile pentru cititori, vom clarifica termenii ”persoane cu dizabilități” și ”persoane cu mobilitate redusă”.

Conform Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități,  “persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice, mintale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi” (art. 1 din Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi).

Conform legii nr. 60/2012 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități din Republica Moldova, dizabilitatea este un termen generic pentru deficienţe, limitări de activitate şi restricţii de participare, care denotă aspectele negative ale interacţiunii dintre individ (care are o problemă de sănătate) şi factorii contextuali în care acesta se regăseşte (factorii de mediu şi cei personali). Persoana cu dizabilități este o persoană cu deficienţe fizice, mintale, intelectuale sau senzoriale, deficienţe care, în interacţiune cu diverse obstacole, pot îngrădi participarea ei deplină şi eficientă la viaţa societăţii în condiţii de egalitate cu celelalte persoane.

Organizația Mondială a Sănătății operează cu următoarea definiție: „Dizabilitatea este reprezentată de orice restricție sau lipsa (rezultată în urma unei infirmități) a capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în modul sau la nivelul considerate normale pentru o ființă umană”.

Persoană cu mobilitate redusă este orice persoană a cărei mobilitate la călătoria cu un mijloc de transport este redusă ca urmare a unui handicap fizic (senzorial sau locomotor, permanent sau temporar), handicap sau deficiențe intelectuale sau cu orice altă cauză de handicap sau vârstă și a cărei situație necesită atenția cuvenită și adaptarea serviciilor disponibile tuturor pasagerilor la necesitățile particulare ale acesteia.

Convenția ONU privind privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități. Așteptări și realitate.

În 2010, Republica Moldova a ratificat Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CDPD). Între timp, raportul pentru anul 2015 despre drepturile persoanele cu dizabilități psihosociale și intelectuale, precum și raportul despre drepturile persoanelor cu dizabilități pentru 2016, efectuate de experți (vezi și acest studiu semnat de Parascovia Munteanu și Ludmila Malcoci) au arătat că în ultimii 6 ani situația cetățenilor din această categorie nu s-a schimbat aproape deloc. Șefa de atunci a departamentului de raportare și monitorizare a Oficiului Avocatului Poporului, Svetlana Rusu, a menționat că drepturile și necesitățile persoanelor cu dizabilități sînt o preocupare doar pentru Ombudsman și cîteva ONG-uri, ceea ce este în mod evident insuficient. În țară, a mai spus Svetlana Rusu, nu există vreo instituție care să realizeze o monitorizare deplină a situației, mai ales în sectoare problematice precum angajarea persoanelor cu dizabilități în cîmpul muncii – pentru a ține permanent situația sub control sînt necesare resurse.

În 2012, Parlamentul a adoptat Legea privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi și Legea cu privire la asigurarea egalității. În pofida acestor măsuri, așa cum arată cercetările din 2016, viața persoanelor cu dizabilități nu s-a schimbat nicicum. Legea privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități a fost ulterior actualizată în 2015, 2017 și 2018.

Irina Revin, președinta Asociaţia Antreprenorilor cu Dizabilităţi din Republica Moldova, antreprenor IT: „Cu părere de rău, situația nu s-a schimbat prea mult din 2012 încoace. Da, această lege e foarte bună. Mai mult ca atît, din punctul de vedere al cadrului legal stăm mai bine chiar și decît unele țări europene, în multe dintre care nu există o asemenea lege ce ar prevedea incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități. Problema constă în faptul că există un cadru legal, însă acesta nu este respectat. Legea nu are, de exemplu, un regulament care ar specifica implementarea acesteia și care ar prevedea pedepse pentru încălcări. Din acest motiv nimeni nu respectă această lege. Chiar și în privința normelor de construcție – majoritatea clădirilor noi care sînt date în exploatare, nu sînt nicidecum adaptate pentru persoanele cu dizabilități. Acolo unde au loc mici pași, e vorba mai degrabă de sectorul privat decît de sectorul de stat.”

În 2016, PNUD, cu sprijinul Programului de Dezvoltare al ONU și cu participarea instituțiilor și organizațiilor active în domeniul protecției persoanelor cu dizabilități au efectuat o analiză detaliată a oportunității ratificării de către R. Moldova a Protocolului Opțional al CDPD. Experții recomandau atunci ratificarea Protocolului Opțional și au înaintat și o serie de recomandări privind rectificarea unor norme legale, instruirea judecătorilor în privința practicii internaționale și regionale față de persoanele cu dizabilități, precum și în privința intensificării colaborării între Guvern și ONG-urile din domeniu.

În raportul PNUD pentru anul 2016 este indicat faptul că Guvernul, cu sprijinul ONU, a efectuat o analiză a sistemului de protecție socială și a elaborat cîteva variante de reformă a acestuia, a făcut publice statisticile privind persoanele cu dizabilități prin intermediul băncii de date a BNS (statbank.statistica.md) și Ministerului Sănătății (www.ms.gov.md). Tot în 2016, Curtea Constituțională a emis o decizie în privința drepturilor persoanelor cu dizabilități. Mai mult, în același an, ponderea copiilor cu dizabilități, înscriși în instituțiile publice de învățămînt, inclusiv în învățămîntul preșcolar (alte date lipsesc), era de 28 %, iar numărul familiilor care accesează servicii sociale specializate pentru persoane cu dizabilități este de 6798. De asemenea, raportul menționează că în oficiul reprezentanței ONU, în Moldova a fost montat un ascensor și că ”au loc și alte lucrări ce au scopul de a spori accesibilitatea clădirii.”

Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități a analizat raportul, exprimînd îngrijorare față de o serie de probleme și lacune legislative și formulînd o serie de recomandări, printre care:

1) adoptarea tuturor măsurilor pentru asigurarea garanțiilor juridice pentru asigurarea accesibilității în toate domeniile, inclusiv infrastructura publică, construcțiile și serviciile de uz public;

2) elaborarea și aplicarea unor sancțiuni pentru nerespectarea standardelor de accesibilitate acolo unde asemenea standarde sunt prevăzute;

3) adoptarea unui plan de acțiuni pentru asigurarea accesibilității ce ar conține termene clare și concrete, asigurarea implementării acestuia, controlul asupra realizării lui prin consultații extinse cu grupurile țintă prin intermediul organizațiilor ce îi reprezintă.

Totuși, din 2017, Moldova nu a mai prezentat la ONU vreun raport privind problemele persoanelor cu dizabilități. De fapt, după cum crede Irina Revin, autoritățile la o adică nici nu prea au ce prezenta de vreme ce situația din domeniu practic a rămas aceeași.

Irina Revin: „După 2017, Moldova nu a mai trimis la ONU rapoarte asupra incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități. Autoritățile au promis că vor face neapărat tot ce e necesar, însă, de fapt, legile se adoptă, dar nu sînt respectate, iar aceasta este cea mai mare problemă, că legea nu se respectă. Ca să dau un exemplu, nici contractorii de stat, nici cei privați nu cunosc normele privind accesibilitatea mediului pentru persoane cu dizabilități. Astfel, nu avem nici o universitate, publică sau privată, care să fie accesibilă pentru persoanele în cărucior. La fel de rea e și situația privind căminele studențești. Iar pentru integrarea socială a persoanelor cu dizabilități, educația este foarte importantă.”

În 2017 Guvernul a adoptat Programul național de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi pentru anii 2017-2022, dar și planul pentru realizarea acestuia, în care au fost incluse și aspecte ce țin de adaptarea infrastructurii.

Irina Revin: ”Cu părere de rău, programul este total nefuncțional, la fel ca și precedentul. Programul e doar un document generic de recomandări și acțiuni planificate. Între timp, odată cu lichidarea sau comasarea unor ministere, nu e clar în genere cine răspunde de diversele aspecte ale acestui program. Paradoxul constă în faptul că stăm foarte bine pe partea de elaborare a Programului Național, dar stăm foarte prost pe partea de realizare a acestuia. Programul anterior a fost realizat în proporție de 30-40 %, și acelea doar pe hîrtie.”

Ce s-a făcut?

Practica în acest domeniu arată că și intențiile cele mai bune în această direcție au de multe ori consecințe neprevăzute. Să examinăm cîteva exemple.

Din 2011, în Chișinău circulă troleibuze dotate cu platformă mobilă pentru persoane cu dizabilități. Totuși, nu toți șoferii de troleibuz acceptă la bord persoane cu cărucior. Chiar și așa, lucrurile se schimbă încet spre bine.

În 2016, în Chișinău a fost amenajată strada pietonală Eugen Doga, pentru care primăria orașului a cheltuit 12.8 milioane lei. Aceasta nu este deloc adaptată nevoilor persoanelor cu dizabilități sau persoanelor cu mobilitate redusă. Mai mult, aceasta nu este adaptată nici măcar nevoilor pietonilor fără dizabilități din cauza calității proaste a caldarîmului. În chiar primul an de funcționare caldarîmul a început să se spargă, iar Eugen Doga, în numele căruia a fost numită strada, a zis că ea a fost făcută pentru cai, nu pentru pietoni.

În 2017, în cadrul proiectului Bugetului Civil, Consiliul Municipal Chișinău a aprobat, între altele, un proiect de reabilitare a Parcului Rîșcani, în cadrul căruia erau prevăzute lucrări de amenajare a unei rampe de acces lîngă scara de la intersecția străzilor Nicolae Dimo și Miron Costin. Totuși, rampa încă nu a fost instalată, iar întreprinderea municipală „Spații Verzi”, care a fost numită responsabilă pentru proiect, afirmă că aceasta nu intră în atribuțiile ei.

În 2017, autoritățile moldovenești au promis că vor efectua controlul tehnic și vor forța toți agenții economici care realizează activități de transport de pasageri să creeze condiții de uz și acces pentru persoanele cu dizabilități. Astfel, unitățile de transport urmau să fie dotate cu spații și facilități adaptate pentru cărucioare – sisteme de fixare și securitate a acestora, podele nelunecoase, instalarea unor indicatoare pe suprafața exterioară a vehiculului privind faptul că acesta este adaptat nevoilor persoanelor cu nevoi speciale etc.

Totuși, la momentul actual, asemenea condiții de acces sînt asigurate doar de troleibuze și de noile autobuze Isuzu (achiziționate cu scandal).

În 2018, autoritățile au făcut o altă promisiune – timp de un an să instaleze mai multe semafoare sonore, rampe de acces și pavaj tactil pe trotuare. De asemenea, cîteva stații de așteptare și cîteva treceri subterane urmau să fie adaptate pentru persoane cu mobilitate redusă. De asemenea,  primăria a promis să amenajeze rampe în cîteva parcuri. La moment, doar o parte din aceste promisiuni au fost realizate: pe bulevardul Ștefan cel Mare, după intervenția activiștilor de la Asociația Motivație, muncitorii au fost nevoiți să spargă trotuarele și să pună pavaj tactil, iar la unele intersecții au apărut semafoare cu semnal sonor.

În ceea ce privește pasajele subterane, în mai 2019 acestea au început, în sfîrșit, să fie reparate. Totuși nici aici nu au lipsit scandalurile – mai mulți cetățeni s-au plîns de calitatea materialelor. Se mai plîng cetățenii și de faptul că pe străzile proaspăt reparate autoritățile au uitat (!) să amplaseze rampe de acces pentru persoane cu dizabilități.

În luna mai a.c., în spațiul public au apărut informații despre finalizarea lucrărilor de reparație a scării de granit în parcul Valea Morilor. Scara numără 218 scări și, evident, nu oricine le poate urca sau coborî pentru că reparația nu a prevăzut amenajarea unei rampe. Activistul civic Victor Chironda ne-a spus în iunie că pretorul sectorului Centru a promis că rampa va fi instalată neapărat. ”Nu am văzut proiectul, dar, din cîte știu, institutul ”Chișinăuproiect” lucrează la ideea rampei. Vom vedea.”

Am văzut – scara a fost inaugurată, însă fără rampă.

Irina Revin: „Un exemplu bun de îmbunătățire a accesibilității sînt așa-zisele centre multifuncționale ale Agenției de Servicii Publice care au fost amenajate atît în oraș cît și în raioane. În majoritatea cazurilor, acestea sînt prevăzute cu rampe de acces. Acolo există și posibilitatea de a veni în cărucior, există chiar și toalete adaptate pentru persoane cu dizabilități. Totuși, acesta este probabil unicul exemplu pozitiv pentru că celelalte clădiri publice nu sînt adaptate pentru persoanele cu dizabilități, chiar și acolo unde e posibil. Aceeași Agenție pentru Servicii Publice din Chișinău dispune de o rampă pe care se poate urca la parter. Aceasta s-a întîmplat în mare parte datorită unui scandal pe care eu l-am făcut anul trecut cînd am descoperit că în clădirea aceea nu doar că nu există rampe, dar nici ascensoarele nu funcționează. Acum, ASP a instalat o rampă, dar birourile pentru înregistrarea persoanelor juridice au rămas la etajele 2 și 3 și rămîn inaccesibile în continuare. Ascensoarele, chiar dacă există, sînt deconectate.”

Cu întîrziere, unele instituții municipale încep să rezolve problema ascensoarelor. De exemplu, în clădirea primăriei mun. Chișinău, care are doar 2 etaje, autoritățile au decis să instaleze un ascensor. Costul lucrărilor s-ar ridica la 1 milion de lei și în acest fel ar fi asigurat accesul persoanelor cu mobilitate redusă la ședințele operative ale primăriei, la ședințele CMC, la alte evenimente ce au loc în clădirea primăriei.

Cu toate acestea, în oraș nu sînt respectate normele legale privind instalarea rampelor de acces în blocurile noi și în instituțiile publice. Astfel, Codul Practic în Construcții prevede următoarele: 5.13 Pe teritoriul intravilan, ce are o diferență de relief semnificativă, trebuie să fie asigurate cu pante înclinate, ce sunt indicate în NCM C.01.06 pe sectoarele de circulație: de la intrare în clădire până la poartă (portiță), până la parcarea pe termen scurt; până la cel puțin o zonă (platformă) de odihnă. Se recomandă de asigurat posibilitatea de a ocoli (ocol pe fotoliu rulant) casa (clădire, bloc).
6.4 Cerințele față de adaptarea universală a mediului locuibil se determină conform NCM C.01.06. Schemele de dimensionare ale căilor de circulație și ale locurilor funcționale trebuie să fie proiectate luând în considerare deplasarea persoanei cu dizabilități în fotoliu rulant, dar conform utilajului – de asemenea, și pentru slab văzători, nevăzători și surzi. La proiectarea clădirilor cu încăperi de locuit pentru persoanele cu dizabilități, ce se deplasează în fotolii rulante, trebuie să se asigure: − accesibilitatea etajului locuibil (cu utilizarea pantelor, ascensoarelor sau rampelor); − dimensiunile necesare în interiorul comunicațiilor de bloc și de apartament; − încăperile și zonele apartamentului (celulei de locuit sau numărului) datorită prezenței spațiilor; − asigurarea manevrării în fotolii rulante în grupul sanitar, bucătărie, camera locuibilă, sufragerie, la balcon sau logie. CP C.01.10:2017 10 În timpul reconstrucției clădirilor rezidențiale și căminelor se permite asigurarea accesului de deplasare al persoanei cu dizabilități în fotoliu rulant (inclusiv și a persoanei însoțitoare) la intrare în clădire și de la aceasta până la etajul locuibil (apartament, celulă vie).
6.20. În cazul în care există diferențe de nivel la intrare într-o clădire rezidențială, cămin, hotel, și alte clădiri publice de ședere temporară trebuie de prevăzut un plan înclinat, ce asigură circulația fotoliului rulant într-o direcție de la nivelul solului până la marcarea intrării. Lățimea, panta, îngrădirile și balustradele pantelor se admit conform NCM C.01.06.

La modul real, totuși, vedem că rampele lipsesc atît în instituțiile private cît și în cele de stat, iar acolo unde sînt, de foarte multe ori au un unghi de înclinație prea mare.

Istoria rampelor de acces, aparent cea mai ușoară și mai ieftin de realizat, s-a dovedit a fi, pentru autoritățile municipale, o provocare prea mare. După standardele Republicii Moldova, unghiul de înclinare al rampei nu trebuie să depășească 8 %. Totuși, în unele locuri acesta ajunge la 55 %.

Cîteva exemple:
Muzeul Național de Istorie a Moldovei – 32.5 %
Grădina Zoologică – 27 %
Pasajul subteran în zona magazinului UNIC – 55 %
Policlinica Nr. 1 – 10.5 %
Ministerul Justiției – dispune de ascensor extern
Ministerul Agriculturii – 14 %
Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene – lipsește rampa
Palatul Republicii – 36 %.

„Aceasta este o problemă a întregii societăți și nu doar a persoanelor cu dizabilități. În cazul în care vedeți o încălcare, scrieți conducerii instituției, apoi la pretura sectorului, la primărie și la ministerul sănătății. Ulterior – în instanța de judecată”, spun autorii cercetării.

În cazul unor procese în instanță, unul dintre primii candidați ar fi, evident, ULIM. Chiar dacă scările de acces în instituție sînt dotate cu jgheaburi metalice, acestea nu pot fi numite rampe de acces. Unghiul de înclinare e atît de abrupt încît nici chiar părinții cu copii mici nu riscă să urce pe aceste jgheaburi și preferă să coboare cu copilul și căruciorul în mînă. Apoi, jgheaburile sînt fixe și uneori nu coincid cu distanța dintre roți a diverselor modele de cărucioare (am fost martoră a situației cînd o femeie a încercat să le folosească, dar căruciorul ei era prea lat pentru aceste jgheaburi). Nu mai vorbim de persoanele cu mobilitate redusă, care nu pot în nici un fel să urce sau să coboare pe aceste rampe. Capac la toate, în clădirea de 10 etaje a ULIM-ului lipsește un ascensor.

O situație similară vedem în toate universitățile din Moldova, ceea ce îngreunează în mod considerabil accesul persoanelor cu dizabilități la educație.

Observațiile noastre personale confirmă situația că majoritatea clădirilor din centrul orașului nu sînt adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilități și persoanelor cu mobilitate redusă.

În contextul apropiatelor alegeri locale, un studiu recent realizat de PNUD Moldova arată că „din cele 612 secții de votare evaluate, 432 sunt inaccesibile, 174 – parțial accesibile și doar 6 – accesibile”. Ținând cont de faptul că clădirile în care sunt deschise secțiile de votare sunt instituții de învățămînt, primării și alte instituții cu menire publică, aceste date sunt revelatoare asupra accesibilității extrem de limitate a acestor instituții persoanelor cu dizabilități și persoanelor cu mobilitate redusă.

Organizațiile ce apără drepturile acestor grupuri încearcă cu disperare să schimbe situație spre  bine. Unii scriu adresări și petiții, alții organizează evenimente, alții fac acțiuni de sensibilizare.

Irina Revin: ”Există multe asociații active în domeniu – Alianța Organizațiilor pentru drepturile persoanelor cu dizabilități AOPD, Asociația Motivație. De asemenea există și organizații regionale precum „Vivera” la Bălți. Fiecare dintre ele încearcă să aducă o contribuție la îmbunătățirea sistemului, în măsura posibilităților, dar situația depinde foarte mult și de persoanele cu dizabilități însăși. Cînd „cei de jos” cer, cei „de sus” nu au încotro. Și noi la moment avem o activitate foarte slabă „de jos”. Oamenii așteaptă că pentru ei cineva va face ceva. Aceasta nu se va întîmpla niciodată. Trebuie să ne luptăm noi înșine pentru drepturile noastre – doar astfel putem obține ceva. Fiecare pe cont propriu, e dificil – iar cînd nu spunem nimic în genere e imposibil să schimbăm ceva.”

Situația actuală arată, din păcate, că în Chișinău, cu foarte puține excepții, o foarte mică parte din infrastructura existentă este adaptată accesului persoanelor cu dizabilități sau persoanelor cu mobilitate redusă. Prea mult rămîne încă de adaptat și de re-adaptat. Dar sperăm că eforturile ONG-urilor din domeniu vor fi sprijinite de noua guvernare și viața persoanelor cu dizabilități se va schimba spre bine.

Traducere din rusă de Vitalie Sprînceană

Sursă imagine de fundal: pagina de Facebook A.O. Motivație

 Acest articol este elaborat în cadrul proiectului „Perspectivă socială 2019” – secțiunea „analiză”, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.

 

Despre autor

Olga Antonova

Olga Antonova - jurnalist-freelancer, activistă civică, președintele Asociației Obștești "Cetățean Activ". Activitatea principală - transparența decizională (expert), drepturile omului, activismul orășenesc, revitalizarea parcurilor și spațiilor publice.

Lasa un comentariu