Rezultatele alegerilor europarlamentare din 2019 s-au dovedit a fi mult mai împăciuitoare pentru toată lumea decît o sugerau sondajele. Dreapta conservatoare a luat cu asalt legislativul continental dar fără mult succes iar asta înseamnă că și în următorii 5-6 ani cu siguranță încă nu vor fi cea mai puternică voce pe arena politică europeană. Anumite aspecte, însă, ar trebui să ne țină în continuare în gardă. Dreapta conservatoare a cîștigat1 o mulțime de voturi în state importante (considerate de estici drept modele ale democrației) precum Franța (RN, primul loc), Italia (Lega, primul loc + Fratelli de Italia, locul 5), Germania (AfD, locul 4), Ungaria (Fidesz, locul 1), Polonia (PiS, locul 1) și Marea Britanie (Brexit Party, locul 1).

La moment dreapta radicală este reprezentată de grupul Identitate și Democrație (ID), succesorul Europei Națiunilor și Libertăților (ENL). ID are 73 de reprezentanți în legislativul european, adică cu 38 mai mulți decît a cîștigat ENL în 2014. Pe lîngă ID mai există partide de dreapta cu reputație dubioasă și în alte familii europene. Cele mai importante ar fi: PiS (Polonia) din CRE cu 25 deputați (cei mai mulți din CRE) și Fidesz (Ungaria) din EPP (un viitor incert, Fidesz are statul de membru suspendat2), cu 12 reprezentanți. Liderii Lega (Salvini) și Fidesz (Orban) sunt într-o relație bună. În cadrul unei vizite a lui Salvini la Budapesta, Orban și-a exprimat simpatia față de el, numindu-l erou și companion al destinului. În cazul în care Fidesz nu vă găsi limbă comună cu EPP, se presupune că va adera ori la CRE ori la ID.

La cei enumerați mai sus, am putea adăuga și grupul Brexit cu 30 de locuri, însă aceștia din urmă se vor auto-dizolva cel mai probabil în cazul ieșirii Marii Britanii din UE. În cazul în care acest lucru nu se întîmplă liderul ID, Marco Zanni, declară că este deschis pentru o colaborare. Am putea spune că ceea ce e cunoscut pe larg ca dreapta populistă ar fi reprezentată la moment de cel puțin 105+30 europarlamentari, adică doar cu 15 mai puțini decît visa-preconiza3 Salvini.

Poate dreapta radicală nu va fi cea mai pare forță de pe continent, dar cu siguranță va folosi legislativul european ca o platformă de propagare a mesajelor și consolidarea pozițiilor acasă.

Ascensiunea dreptei. Cîteva motive

Dreapta radicală, alături de Verzi, este cea mai de succes forță politică din Europa de astăzi. A obținut asta prin susținerea unor soluții simple, nu neapărat realizabile, la probleme reale și concrete. Succesul dreptei nu e doar de natură retorică, pentru că ceea ce adresează sunt niște realități dure și vizibile cu care se confruntă cetățenii UE.

Jurnalistul și analistul politic, Faisal Al Yafai4, ne oferă trei motive care au adus la remarcabila ascensiune a dreptei radicale în UE. Primul ar fi extinderea UE în perioada 2004-07 cu alte 12 state din Europa de Est, ceea ce a dus la un exod masiv al muncitorilor spre occident. Al doilea, criza financiară din 2008 care a dus la micșorarea salariilor, adoptarea măsurilor de austeritate și alte decizii ce au afectat direct comunitățile deja defavorizate. Trei, criza migranților din țările africane și asiatice. Aceste trei șocuri au zguduit Uniunea Europeană și au creat condiții la care mainstreamul centrist nu a putut răspunde cu ușurință, însă la care extrema dreaptă pare să aibă răspunsuri clare.

Prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans a recunoscut5 recent într-un interviu că anume politicile de austeritate se fac vinovate pentru ascensiunea dreptei: „Trebuie să ne asigurăm că marile corporații care câștigă mulți bani în Europa vor începe într-adevăr să plătească impozite, ceea ce acum nu se întîmplă. Pentru asta avem nevoie de Europa, statele membre nu pot face acest lucru separat. […]De asemenea, trebuie să ne asigurăm că salariile vor crește, deoarece unul dintre punctele slabe ale economiei europene este aceea că oamenii nu au suficienți bani pentru a cheltui. […] Cred că unul dintre motivele pentru care extrema dreaptă este în creștere în multe părți ale Europei, este faptul că oamenii s-au săturat de modul în care s-a comportat sectorul financiar.”

Un motiv al amînării hegemoniei dreptei ar fi cea mai mare prezență6 la alegeri din 1994 încoace, adică 50.5% din cetățenii cu drept de vot. Cu 8% mai mult decît la alegerile precedente. De asemenea, un factor important ar fi prezența mare7 a tinerilor (18-24 ani) de circa 42% adică cu 14% mai mult decît în 2014.

Partea bună. Divergențele din interior

În general, partidele de extremă dreaptă doresc mai puțini imigranți, pun mai mult accent pe suveranitatea națională și o oarecare reorientare a priorităților social-economice, inclusiv pe politica externă.

Aceste alegeri au dat impresia că sunt o forță de luat în calcul, însă există cîteva diferențe majore între ele.

De exemplu, migrația8. Salvini, liderul Lega, a menționat că-și dorește redistribuirea migranților în toate statele UE. Reprezentanții Alternativei Drepte din Germania sunt mai categorici și spun că nu-și doresc nici un imigrant.

Un alt punct de dezacord, ar fi Rusia9. Salvini și Le Pen sunt în relații foarte bune cu Vladimir Putin, însă unii reprezentanți ai partidelor baltice, poloneze și scandinave condamnă agresiunea rusească în Ucraina. Azi ei sunt aliați, dar nu putem ști cum vor fi modelate ideile lor pe parcurs. Totuși, decizia lor de a pune umăr la umăr și a crea un bloc are o valoare simbolică și la sigur va contribui la înăsprirea sentimentului naționalist în fiecare țară luată în parte.

Cîteva tangențe. Discursul Dreptei

După Cas Mudde10, nucleul ideologiei dreptei radicale ar include trei trăsături: nativismul, autoritarismul și populismul.

Nativismul este o formă radicală și chiar xenofobă a naționalismului. Credința că statul ar trebui în mod ideal să fie locuit doar de membrii unei națiuni. Toată lumea și tot ceea ce nu este nativ – adică Celălalt – reprezintă o amenințare. Un atentat la identitatea per ansamblu a națiunii. În majoritatea discursurilor de dreapta putem observa invocarea unui trecut glorios, o chemare la restabilirea măreției de cîndva și a blamării prezentului decadent în care progresiștii și-au permis prea multe.

Autoritarismul presupune că societatea ar trebui să fie strict ordonată, că orice abatere de la odinea firească (naturală, în cazul dreptei) a lucrurilor trebuie aspru pedepsită. Ceea ce invocă des dreapta e o oarecare „securitate” a hotarelor. Un control riguros de dragul siguranței și integrității grupului etnic majoritar, dar și apărării de hoardele de imigranți ce vin să perturbeze liniștea. Discursul justițiarului și lupta cu corupția sunt frecvent utilizate de dreapta.

Populismul e un instrument politic despre care am vorbit mai desfășurat anterior într-un articol11 de-al meu. În cartea sa „Despre rațiunea populistă”, Ernesto Laclau definește populismul ca o strategie discursivă de a construi o frontieră politică împărțind societatea în două sau mai multe tabere. Populismul e un instrument de apel la mobilizarea „oprimaților/defavorizaților”(underdogs) împotriva „celor la putere/agenților puterii”. Ceea ce nu putem nega că se întâmplă și la celălalt pol. Unul din dușmanii des invocați de Steve Bannon12 sunt anume „elitele politice”, „establishment”-ul. Uneori sunt invocate chiar nume, gen George Soros.

Ambele tipuri de populism (stînga și dreapta) au ca scop coagularea cererilor nesatisfăcute ale populației, doar că o fac în moduri total diferite. Diferența constă în compoziția „noi” și în modul în care adversarul – „ei” – sunt definite13. În cazul dreptei, Noi ar fi europenii albi, creștinii și membrii așa-ziselor familii tradiționale, iar EI – musulmanii, romii, migranții din Africa și țările arabe, progresiștii, marxiștii și membrii comunităților LGBT.

Economia este un subiect secundar pentru partidele de dreapta radicală. Deseori aceasta este folosită pentru a sublinia alte părți ale ideologiei lor. În mare parte, un discurs în susținerea elitei economice locale și protejarea de influența străină. Un bun exemplu, mai puțin european, dar cu siguranță un trendsetter, ar fi războiul economic dintre SUA și companiile telefonice chinezești14. Totuși unele mișcări radicale de dreapta vocalizează critici anti-capitaliste, anti-consumeriste.

Dacă tot am pomenit de Bannon, acesta a format în 2017 așa-zisul The Movement. The Movement este o organizație care se ocupă cu promovarea grupurilor naționaliste populiste europene de dreapta care se opun politicilor și structurilor politice UE. Cel mai notoriu aliat al lui Bannon, dar și membru al mișcării este, cu siguranță, Salvini15. Fratelli d’Italia sunt la fel parte componentă a mișcării. De asemenea, Bannon a încercat să flirteze și cu alți lideri de dreapta notorii din Europa, cum ar fi Orban, Le Pen sau Geert Wilders. Premierul maghiar chiar a salutat16 tentativa SUA de a promova valorile tradiționale și creștine în Europa, dar și un mod alternativ de a gîndi politica. Nu toată dreapta însă îl tolerează pe Bannon, de exemplu AfD din Germania respinge „tentativele americane”17 de a influența politica europeană, iar UKIP, deși inițial și-au manifestat un oarecare interes, au invocat diferențe18 de viziuni.

Sponsorii Dreptei

În mai 2019, cu puțin timp înainte de europarlamentare, a fost publicat un video19 ce îl avea ca protagonist pe Heinz-Christian Strache, fostul vicecancelar al Austriei, dar și liderul partidului de extremă dreaptă, Partidul Libertății (FPO). Videoul îl surprinde pe Strache în anturajul Alionei Makarov, fiica unui oligarh din Rusia. Acesta îi promitea niște contracte avantajoase încheiate cu guvernul de la Viena în schimbul acoperirii mediatice pozitive. Acest lucru a dus la demisia guvernului și anunțarea unor noi alegeri. De asemenea, FPO a fost taxat de proprii alegători și la europarlamentare au înregistrat un scor mult mai mic decît se preconiza. Cu toate acestea, FPO este departe de a fi singurul partid care ar avea legături strînse20 cu Federația Rusă.

Viktor Orban a fost acuzat de nenumărate ori pentru relațiile sale cu Kremlinul. Acesta a invitat21 Banca de Investiții Internaționale din Moscova să se mute la Budapesta, cu privilegii și imunități diplomatice depline pentru angajații săi. De asemenea, el a încheiat un contract22 în valoare de 12,5 miliarde euro cu Rosatomul pentru deschiderea centralei nucleare PAKS II pe teritoriul Ungariei. Proiectul a fost aprobat fără a se desfășura o licitație. Premierul maghiar este, de asemenea, unul dintre cei mai vocali susținători din UE ai ridicării sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei, iar în 2014 Ungaria a suspendat fluxurile de gaze către Ucraina „pe un termen nelimitat”.

Matteo Salvini și-a exprimat frecvent admirația pentru Vladimir Putin și a făcut mai multe călătorii în Rusia pentru a se întâlni cu reprezentanții Edinaia Rossia. Liga a semnat un acord23 de cooperare cu partidul lui Putin în martie 2017. Liderul Lega a solicitat în mod repetat UE să ridice sancțiunile împotriva Rusiei, argumentând că acestea afectează la greu exportatorii italieni.

Marine Le Pen, de asemenea, și-a declarat susținerea pentru anexarea Crimeei de către Rusia. În perioada alegerilor din Franța din 2017, în care a fost principala opozantă a lui Emmanuel Macron pentru președinție, l-a asigurat pe domnul Putin în timpul unei vizite oficiale că, dacă va fi aleasă, ar urma să ridice sancțiunile impuse Rusiei. În 2014, Raliul Național, fostul Front Național, a luat împrumuturi24 de la First Czech-Russian Bank în valoare de 9 milioane euro. Conform surselor portalului Mediapart25, această sumă ar fi doar prima tranșă dintr-un „grant” de 40 de milioane de euro. Le Pen s-a justificat26 prin faptul că nici o bancă locală nu a vrut să-i ofere sprijinul financiar necesar.

Într-un reportaj BBC27, se afirma că Markus Fronhmaier, membru AfD, ar fi finanțat de oameni de la Kremlin. Fronhmaier a negat aceste speculații, însă nu o singură dată s-a pronunțat împotriva sancțiunilor impuse Rusiei și a făcut și vizite în Crimeea sau alte părți controlate de separatiștii din Ucraina. Liderul AfD, Alexander Gauland, este în relații bune cu Alexander Dughin28, iar unii membri AfD au participat la Forumul Economic Internațional de la Yalta29. De asemenea, potrivit unei investigații a Der Spiegel30, activitatea AfD a fost facilitată de contribuții financiare considerabile din partea miliardarului August von Finck. Tatăl lui von Finck, a fost unul din sponsorii lui Adolf Hitler și și-a făcut o avere pe confiscarea proprietăților evreiești. Von Finck, la cît de mare naționalist și patriot e, locuiește din 1999 într-un vechi castel situat în Elveția, pentru a evita plata impozitelor.

Nici cei de peste ocean nu sunt indiferenți de soarta dreptei continentale. Într-o investigație OpenDemocracy31 se dezvăluie că nu mai puțin de 50 de milioane de dolari au fost donați în perioada 2004-2017 de către grupuri apropiate lui Steve Bannon și președintelui Donald Trump la tot felul de grupări susținătoare a valorilor „tradiționale”. Cu acești bani s-au sponsorizat armate de avocați și activiști politici militanți ai „valorilor familiale” și aprigi luptători împotriva drepturilor LGBT, educației sexuale și avortului.

Printre cei mai mari sponsori se numără și avocatul personal al lui Donald Trump, Jay Sekulow. Nu lipsește nici numele fraților Koch, miliardari cunoscuți pentru viziunile lor conservatoare. În investigație se vorbește și despre legătura pe care o au aceste grupuri cu organizatorii Congresului Mondial al Familiilor32, un incubator al criptofascismului și extremismului de dreapta despre care s-a mai scris pe Platzforma.

De asemenea, de sprijinul33 conservatorilor americani înstăriți s-a bucurat și liderul Partidului de extremă dreaptă olandez (PVV), Geert Wilders, cunoscut pentru opiniile sale anti-islam și anti-UE. În mare parte banii au provenit de la fundația David Horowitz Freedom Center.

Legăturile dintre partidele de dreapta sunt dubios de multe și ar trebui să ne pună pe gînduri. Din ceea ce putem observa, aceste grupuri de patrioți și xenofobi apărători ai valorilor tradiționale nu sunt nimic altceva decît o multinațională ce apără niște interese total străine de cele ale muritorilor de rînd pentru care pretind că militează.

Niște teorie în loc de Concluzie

În tărâmul ficțiunilor găsim multe vieți pe care ni le dorim. Murim în identificare cu un anumit erou, dar totuși supravețuim și, destul de nevătămat, suntem pregătiți să murim din nou cu următorul erou (cu care ne identificăm).

  • Sigmund Freud, Reflecții asupra Războiului și Morții

În termenii lor proprii, fasciștii (predecesorii dreptei radicale contemporane) nu și-au propus să submineze bazele democratice ale statelor lor, fie că e vorba de Italia, Germania, România sau Spania. Desigur, au fost antiliberali și antisocialiști, dar este pur și simplu o greșeală să-i considerăm antidemocratici, crede Dylan Riley34.

Paritdele de dreapta au apărut, atât în anii treizeci, cât și în ziua de azi, prin formularea unor cereri pentru o reînnoire profundă a instituțiilor politice, care ar face statul mai receptiv la nevoile populației decât fusese anterior. Ascensiunea lor este strâns legată de eșecul stângii politice de a îmbrățișa pe deplin un proiect plauzibil de democratizare și de autoritarismul ”pieței libere”, care nu-și vrea contestate dogmele – aceasta creează frustrări și angoase la perdanții economici. De aceea, sarcina cheie a stângii progresiste este să conducă o revoluție democratică, evitând totodată proiectul tehnocratic de „apărare a instituțiilor existente”, care sunt într-o mare măsură antidemocratice35.

Frontul Național din Franța începuse schimbarea la față încă din anii 90, însă abia din momentul în care Marine Le Pen a devenit lidera lui în 2011, partidul a început cu adevărat să prindă o nouă imagine. Discursul său s-a schimbat și nu și-a mai revendicat vechile principii ideologice și politice. Aceștia se poziționează acum ca o alegere alternativă, ordinară, nontraumatică. Spre deosebire de tatăl ei, Marine are ambiția să transforme sistemul din interior36.

În viziunea lui Enzo Traverso, Postfascismul (nume generic pentru dreapta radicală europeană) ar putea fi văzut ca rezultatul înfrângerii revoluțiilor din secolul XX. După prăbușirea comunismului și după ce social-democrații au îmbrățișat politicile neoliberale (așa-zisa a Treia Cale), dreapta radicală a început să fie recunoscută în multe țări drept cea mai influentă forță opusă „sistemului”. Chiar dacă rezistă să arate orice față subversivă și evită orice concurență cu stânga radicală (pentru că nimeni nu concurează cu marginalii). Într-adevăr, dreapta a devenit un soi de contra-cultură.

În următorii câțiva ani, după Mouffe37, principala confruntare politică va fi între populismul de dreapta și populismul de stînga. Prin urmare, se va manifesta prin două discursuri ce vor viza construirea unui „popor”, a unei voințe colective. Ceea ce ar trebui să încerce stînga este mobilizarea afectelor comune în apărarea egalității și a justiției sociale. Doar așa, crede Mouffe, va fi posibilă combaterea politicilor xenofobe promovate de dreapta.

Suntem într-o perioadă de criză în care sunt contestate mai multe elemente ale consensului stabilit în jurul unui proiect hegemonic. O soluție a crizei nu este încă la vedere și anume această situație caracterizează „momentul populist” în care ne regăsim astăzi. Prin urmare, „momentul populist” este expresia unei varietăți de rezistențe la transformările politice și economice văzute în anii hegemoniei neoliberale. Aceste transformări au dus la o situație pe care am putea-o numi „post-democrație”38. După Mouffe, aceasta presupune eroziunea celor doi piloni ai idealului democratic: egalitatea și suveranitatea populară. Se caracterizează prin apariția unor rezistențe multiple adresate unui sistem politico-economic care este tot mai pe larg perceput ca fiind controlat de elite privilegiate care sunt surde la cerințele celorlalte grupuri din societate.

Pentru a opri ascensiunea partidelor populiste de dreapta, este necesar să se proiecteze un răspuns politic corespunzător printr-o mișcare populistă de stânga care să coaguleze toate luptele democratice împotriva post-democrației. În viziunea lui Mouffe, în loc să excludem a priori alegătorii partidelor populiste de dreapta, care sunt mișcați de niște pasiuni „ataviste” (improprii), și să-i condamnăm să rămână prizonieri pentru aceste pasiuni pentru totdeauna, este necesar să recunoaștem nucleul democratic al originii multor cereri venite din partea lor.

O abordare populistă de stânga ar trebui să încerce să ofere un vocabular diferit pentru a orienta aceste cerințe către obiective egalitare și democratice. Acest lucru nu înseamnă condamnarea politicii partidelor populiste de dreapta, ci refuzul de a atribui alegătorilor lor responsabilitatea pentru modul în care sunt articulate cerințele lor39. Nu trebuie să negăm că există oameni care se simt ok cu acele valori reacționare, dar cu siguranță că, din moment ce vor interacționa cu un limbaj diferit, unii și-ar da seama că există răspunsuri și abordări alternative. Vor înțelege că pentru a trăi mai bine nu e necesar inventezi și să să excluzi un Celălalt și că nu-i asta calea spre extinderea și aprofundarea valorilor democratice. Scopul stîngii, zice Mouffe, e să radicalizeze democrația, să coaguleze toate cererile populare într-o voință comună și să le articuleze împotriva adevăratului inamic: Oligarhia.

Oamenii nu luptă așa ușor împotriva „capitalismului” pentru că e o entitate abstractă. Ei nu cred într-o „lege a istoriei” care duce la socialism. Doar în baza unor situații concrete, ei sunt motivați să acționeze. Nu lupta în numele anticapitalismului îi mobilizează, ci doar cea construită în jurul valorilor și aspirațiilor lor reale. LikBezul copiat de la bolșevici nu mai funcționează, pentru că nici masele nu mai sunt agramate, iar dacă la începutul secolului XX, țăranii și muncitorii militau pentru condiții de muncă adecvate, pămînt și hrană, în secolul XXI, oamenii își mai doresc și valorificare propriei personalități. Cu regret, unii reprezentanți ai stîngii radicale nu și-au învățat lecția și continuă să abordeze oamenii în baza teoriilor învățate. Insensibili la solicitările oamenilor, pledoariile lor anticapitaliste nu ajung la destinație, bronîndu-și astfel poziția de marginali pentru mulți ani înainte.

Centru-Dreapta și Centru-Stînga au avut de pierdut considerabil în urma alegerilor. Verzii, euroscepticii și dreapta radicală au avut de cîștigat. Dar ce va face stînga?

Mouffe crede că în prezent lansarea unei lupte contrahegemonice împotriva modelului neoliberal poate fi efectuată doar în numele valorilor democratice și ecologice. Ceea ce presupune o alianță dintre Roșii și Verzi. Aceasta nu înseamnă să ne îndepărtăm de istoria stângii, ci mai degrabă să recunoaștem că un ciclu istoric a luat sfârșit și că este necesar să mergem mai departe.

REFERINȚE:

8 https://www.france24.com/en/20190518-salvini-seeks-european-nationalist-unity-milan-rally-italy-france

9 https://www.theguardian.com/world/2019/may/17/europes-far-right-divided-over-russia-as-salvini-stages-pre-election-rally-in-milan

12 Munk Debate: The Rise of Populism

13 Chantal Mouffe, For a left populism

17 https://www.telegraph.co.uk/news/2018/08/11/german-far-right-rebuffs-steve-bannons-effort-forge-europe-wide/

18 https://www.reuters.com/article/us-britain-eu-ukip/ukip-will-not-join-steve-bannons-anti-eu-movement-says-leader-idUSKCN1M10Q8/

20 https://www.ft.com/content/48c4bfa6-7ca2-11e9-81d2-f785092ab560

21 https://www.ft.com/content/2d19f912-41a4-11e9-9bee-efab61506f44

22 https://www.power-technology.com/projects/paks-ii-nuclear-power-plant/

32 https://www.opendemocracy.net/en/5050/revealed-dozens-of-european-politicians-linked-to-us-incubator-for-extremism/

34 The Civic Foundations of Fascism in Europe (Dylan Riley)

35 idem.

36 The New Faces of Fascism (Enzo Traverso)

37 For a Left Populism (Chantal Mouffe)

38 idem.

39 idem.

Acest articol face parte din proiectul Congresului Mondial al Familiilor Verona 2019”. Proiectul este realizat cu suportul financiar al Fundației Soros-Moldova, prin intermediul Departamentului Justiție și Drepturile Omului.