Leigh, UK, 1976. Prima oară când am auzit cuvântul „cioroi“ în public. Stăteam cu tata în tribunele unui meci din liga de rugby – lângă alți poate patru mii de oameni înghesuiți în spatele porților. Clubul nostru semnase un jucător negru și ăsta era primul lui mare meci. În anii ’70, fani ai ambelor echipe se amestecau în tribune. Dar în ziua aceea, fanii echipei din deplasare erau nesuferiți.

De fiecare dată când noul nostru jucător primea mingea, câțiva dintre ei începeau să urle ca maimuțele. Unii strigau „cioară proastă“. Mai rău, câțiva dintre fanii noștri s‑au alăturat și ei. Eram stânjenit și lipsit de putere. Apoi noul nostru jucător a luat mingea, a culcat la pământ trei tipi din fața lui și a marcat.

Încă‑l pot vedea pe tata și încă pot auzi tăcerea completă din jurul nostru când s‑a întors spre mulțime, cu mâinile ridicate în aer, strigând din toți bojocii: „Ei, acuma ce mai ziceți de «cioroiul» ăsta?“

De unde anume își trăgea acest om alb, cu educație modestă, autoritatea de a învinge moral rasismul? Tata n‑avea niciun statut special: nu era lider de sindicat sau vreun scandalagiu de crâșmă. Era un membru oarecare al comunității clasei muncitoare pregătit oricând să adere la valorile ei tradiționale.

Leigh nu era un oraș radical. Exista însă o cultură politică intensă și tacită: ură pentru tot ce‑avea de face cu bogații; neîncredere față de exterior; suspectarea oricărei personae al cărei comportament părea să pună logica pieței deasupra decenței umane: oameni din vânzări, rentieri, hoți.

Pentru că atât de mult din capacitatea noastră de opoziție depindea de excluderea străinilor înțelegeam că, dacă rasismul s‑ar înstăpâni printre noi, ne‑ar fi corupt. Când întâlneau negri, minerii din generația tatălui meu încercau să‑I liniștească cu o replică dintr‑un film de Paul Robeson, The Proud Valley: „Nu suntem cu toții negri în mina aia?“ Dar nimeni nu fusese pregătit pentru ziua când mina a dispărut, împreună cu fabricile de inginerie, echipele de fotbal ale întreprinderilor și cluburile sociale.

Când a început recesiunea din anii 1980 și am fost loviți de șomaj în masă, tata, care fusese doar un copil în anii ‘30, mi‑a spus: „Dacă mai are loc o recesiune, atunci o să revină și prejudecățile rasiale.“ În cele din urmă, n‑a fost nevoie de vreo recesiune.

În 2016, oamenii de la mine din oraș au votat în proporție de doi la unu pentru Brexit. Deși laburiștii au câștigat toate alegerile în consiliul local al municipalității în anul acela, partidul de dreapta rasist UKIP a fost pe locul doi în jumătate din circumscripții, eliminându‑i pe conservatori ca principal alternativă pentru laburiști. În alegerile generale din 2015, UKIP a câștigat doar 9000 de voturi din 45.000. În jur de 2700 de oameni votaseră în 2010 pentru Partidul Britanic Național, o organizație fascistă, și acele voturi se numără acum în totalul celor primite de UKIP. În viitorul previzibil, orașul va fi o țintă pentru dreapta xenofobă.

În baruri și cluburi, foști mineri și reprezentanți sindicali încearcă să rămână pe baricade: apără socialismul și anti‑rasismul, aruncând vina pentru sărăcie pe bogați și pe politicile de austeritate. Chiar dacă câștigă, problema este că există un preț de plătit: prețul de a tolera rasismul deschis și xenophobia într‑un loc în care așa ceva era de neconceput în urmă cu 30 de ani.

Cultura rezistenței în fața capitalului s‑a transformat pentru unii într‑o cultură a rezistenței împotriva globalizării, a migrației și drepturilor omului. Ce ne‑a adus aici nu este doar eșecul economic al neoliberalismului, ci și prăbușirea unei narațiuni. În schimb, paralizia stângii nu rezidă în eșecul ei de a avansa o critică a economiei libere de piață, ci în eșecul ei de a se angaja cum trebuie în bătălia narativă cu dreapta extremă. Explorarea acestei lupte narative în detaliu nu are nimic de‑a face cu teza postmodernistă clasică în care semnul precede semnificantul. Ea a devenit o problemă de viață și de moarte pentru democrația socială.

Atacul neoliberal

Neoliberalismul și‑a anunțat prezența prin acte vindicative: Thatcher și Reagan în 1980‑1981 au folosit amândoi economia prociclică pentru a provoca distrugerea industriilor tradiționale, cu scopul precis de a atomiza clasa muncitoare și de a distruge eficiența sindicatelor.

Foucault prevăzuse că o să devenim cu toții „antreprenori  ai sinelui“. Dar generația tatălui meu avea alte idei. Pentru ei, competiția și comportamentele motivate de comerț erau tabu. Au trebuit să fie învățați să se înjunghie unii pe alții pe la spate în timpul unor ani lungi de șomaj și umilire prin sistemele de ajutor social. Sau puși să muncească în fabric care deveniseră dintr‑o dată nesigure și unde sindicatele erau interzise.

Pentru neoliberalism, aceasta a fost lupta prin care a încercat să impună o nouă narațiune în viețile a milioane de oameni. O întreagă generație de muncitori erau forțați să se comporte de parcă logica pieței era mai importantă decât logica locului sau decât identitatea de clasă – chiar dacă nu credeau că ar fi adevărat.

Salariile s‑au prăbușit. Solidaritatea a fost erodată. Străinii arhetipali din comunitățile noastre – hoțul, escrocul, rentierul, spărgătorul de grevă – au devenit eroii populari ai thatcherismului. Au înființat mici companii: firme de curățenie, firme de securitate, saloane de bronzat, firme care să‑i învețe pe muncitorii în fabrici să scrie CV‑uri. Crima organizată a înflorit în jurul acestor firme – așa că pe străzile terasate unde pe vremuri se păstra ordinea socială, vânzătorul de droguri, muncitorul sexual și cămătarul au devenit parte din peisaj.

Ca să fiu sincer: ne‑a distrus. Unii s‑au împotrivit, ca minerii care au făcut grevă timp de 12 luni în 1984‑1985. Dar majoritatea au cedat fără să se opună. În schimb, destul de devreme, comunitățile clasei muncitoare au adoptat o strategie de rezistență culturală pasivă la neoliberalism în afara muncii. La muncă – unde hărțuirea și exploatarea excesivă au început să‑și ia elan – oamenii s‑au conformat noilor ritualuri, limbaje și norme. Dar în spațiile private și semi‑sociale, casa familiei, clubul social, barul –, toată lumea vorbea liber, exprimându‑și nemulțumirile.

În anii ’80, au apărut începuturile unei culturi de clasă muncitoare separată cu forța de munca însăși. Apoi, pe parcursul anilor ‘90, a devenit o clasă muncitoare înstrăinată de muncă, indiferentă la muncă și centrată pe o lume în afara muncii.

La începutul anilor ‘90 a apărut ceva care să pună capăt sărăciei: creditul. Amanetele, care nu mai fuseseră văzute din anii ‘30, au reapărut: puteai să‑ți amanetezi sistemul stereo de plastic, ghitara de fabricație chinezească, căruciorul copilului. Ipotecile erau mereu disponibile – nu doar pentru oamenii care lucrau și economiseau, dar și pentru cei care nu făcuseră nimic. Carduri de credit erau din plin, chiar și pentru idioții care le foloseau peste limită și nu mai puteau returna banii. Apoi au apărut companiile de împrumut, care împrumutau cu dobânzi de mie la sută. Pe deasupra, odată cu intrarea Chinei pe piață, globalizarea a început să reducă prețurile bunurilor de bază.

Dacă oamenilor din clasa muncitoare li s‑a părut mai bună viața din anii ‘90 decât cea din anii ‘80, asta e pentru că atât creditul, cât și bunurile chinezești ieftine au ascuns problema principală: salariile stagnante. Faptul că globalizarea și dereglementarea sunt în mod esențial pozitive pentru clasa muncitoare a devenit un mesaj declarat al democrației sociale.

Efectele morale ale transformării structurale

Neoliberalismul a provocat numeroase transformări structurale. Principalele au fost: externalizarea industriilor productive, restructurarea corporațiilor într‑un „lanț valoric“ de companii mai mici, reducerea taxelor pentru a micșora statul, privatizarea serviciilor publice și financiarizarea vieții cotidiene. Numai înțelegând efectele narative ale acestor schimbări, precum și efectele lor economice directe, putem înțelege colapsul ideologic al centrismului care a început în 2016.

Externalizarea producției era menită să reducă costurile cu salariile și să reducă procentajul pentru salarii din PIB. În Leigh, industria cea mai importantă care a fost mutată în afară a fost Cole Cranes, o mare firmă de inginerie, care s‑a dus în Polonia. Dar efectul narativ mai amplu a fost, cum a spus David Harvey, de a „anihila spațiul“: de a transmite unei întregi clase că locul – o sursă esențială a identității – nu contează.

Restructurarea firmelor în segmente producând diferite rate de profit s‑a făcut pentru a supune toate aspectele vieții corporatiste dictatelor piețelor financiare. Acum nu prea mai avea sens să menții un club social și‑un gazon pentru bowling (ambele existau în fabrica locală la care lucram eu în 1979). Încă mai puteai avea o cantină, oferită acum de o firmă de catering și ea externalizată, dar aceasta trebuia să facă profit. Efectul semnalizat de aceste lucruri era de asemenea clar: că firma nu avea de gând să mai preia obligații sociale informale.

A treia mare reformă structurală a fost eliminarea taxării progresive. Scopul era – ideologic – de a reduce dimensiunea statului. Dar de îndată ce au început bulele speculative, paradisurile fiscale offshore au început să apară ca ciupercile, iar impactul secundar al taxării reduse a fost să crească inegalitățile și să suprime mobilitatea socială. Eroziunea statului bunăstării și a serviciilor publice gratuite le‑a semnalat claselor muncitoare că înțelegerea socială post‑1945 se sfârșise. Urmau să fie reținute doar acele părți ale statului social care erau funcționale pentru capital.

Privatizarea, a patra armă a neoliberalismului, a reînnoit stocul de capital generator de profit și a vindecat criza profiturilor care marcase epoca keynesiană târzie. Taxele de drum, privatizarea căilor ferate, fragmentarea haotică a serviciilor de transport locale, noua putere de a rezilia contractele de furnizare de electricitate și gaz pentru săraci… – aceste lucruri au fost făcute pentru a face serviciile publice să fie cât mai scumpe posibil. Efectul lor narativ a fost să erodeze conceptul unui spațiu economic public: de‑atunci a devenit logic să‑ți plănuiești viața în așa fel de parcă numai tu însuți și familia, nu statul și comunitatea largă, ar mai putea să te susțină dacă eșuezi. Împreună cu renunțarea lui Thatcher la programul public de construcție de locuințe, mesajul pentru familiile din clasele muncitoare era clar: Sunteți pe cont propriu. Statul nu e aici să vă ajute, ci să facă toate serviciile publice să fie cât mai scumpe și mai puțin disponibile cu putință.

În cele din urmă, financiarizarea consumului e doar parte dintr‑o mai largă financiarizare a capitalismului însuși. Tuturor firmelor li se dictau acum prioritățile de către analiștii din băncile de investiții. Managerii sentimentali care voiau să mențină ritualul parteneriatelor sociale pe care‑l învățaseră în anii ‘60 și ‘70 au fost dați afară. Acesta a fost semnalul cultural cel mai mare dintre toate. Pe viitor, statutul cel mai mare nu avea să fie al șefului local, care știe pe nume toți vânzătorii din magazine. În schimb, thatcherismul avea să celebreze egomaniacul din ringul de tranzacționare. Și, spre deosebire de burghezia de la jumătatea secolului, care era impenetrabilă, o persoană ambițioasă, egoistă din clasa muncitoare putea deveni parte a acestei noi elite antreprenoriale.

Celebrând prădătorii financiari ca pe un nou fel de eroi ai clasei muncitoare, neoliberalismul a început să reîmpacheteze „cultura clasei muncitoare“ ca pe o ideologie procapitalistă, preamărind ignoranța și egoismul – adică tocmai opusul a ceea ce fusese. Dacă compari orice episod din serialul Coronation Street din anii ’60 cu rivalul lui, EastEnders, care a început să fie difuzat în epoca Thatcher, poți vedea – deși prin prisma unei scriituri pline de clișee – impactul moral al neoliberalismului. În locul limbii calme și rationale a anilor ‘60, acum auzeai zbierăte, se trânteau uși, vedeai femei amenințate cu pumnii, suicid, depresie – și frica omniprezentă de droguri și de jaf. Adicția, furia și dependent controlau noile arhetipuri dramatice așa cum zeii controlează personajele într‑o dramă grecească. Personajele își pierduseră autoritatea și complexitatea; deveniseră cifruri sociale bidimensionale și obedienți ai sorții.

În vreme ce pentru generația tatălui meu, totul din sistem lucra împotriva rasismului, dar și pentru internationalism și altruismul autoeducat, neoliberalismul nu făcea decât să dea oxigen lucrurilor opuse. Și timp de trei decenii, scopul a fost să perturbe și să dezintegreze rezistența clasei muncitoare la neoliberalism. Problema e că atunci când neoliberalismul însuși s‑a prăbușit, acum nu numai conservatorismul dominant primea oxigen, ci și populismul autoritarist de dreapta.

Eșecul narativ al neoliberalismului

Neoliberalismul a eșuat în etape. La sfârșitul anilor ‘90, promisiunea lui de mobilitate socială era clar șubredă. La începutul anilor 2000, prăbușirea dotcom și scandalurile corporatiste ca Equitable Life începuseră să închidă accesul la sistemul de pensii al companiilor, la care contribuise treimea superioară a forței de muncă.

Cum externalizarea industriilor a creat tot mai multe foste comunități industriale dependente de sectorul public și de serviciile sociale, laburiștii au lăsat să se înțeleagă că nu vor face nimic pentru a reduce ritmul schimbărilor, și că nici n‑aveau să protejeze vechile forme de coeziune socială. La conferința laburiștilor din 2005, Tony Blair avertiza că dezbaterea despre globalizare ar fi ca și cum ai dezbate dacă toamna urmează verii. „Caracterul acestei lumi în schimbare este indiferent la tradiție. Nu iartă fragilitatea. Nu respectă vechile reputații. Nu are obiceiuri și practici. Este plină de oportunități, dar acestea revin acelora care se adaptează repede, care se plâng greu, deschiși, dornici și apți să seschimbe.“

Era ultima și cea mai clară cerință pentru clasele muncitoare să renunțe la vestigiile eviscerate ale culturii lor. În schimb, Blair și Gordon Brown au pariat totul pe financiarizare. Dereglementarea pieței de credite avea să permită până și celor săraci să ia parte la bula prețului de active. Industria financiară înfloritoare avea să genereze mari venituri din taxe, iar acestea aveau să fie redistribuite clasei muncitoare prin plăți de servicii sociale, credite fiscale pentru muncitori, cheltuieli pentru NHS [sănătate] și acces de masă la educația superioară. În ajunul crizei financiare, 7 milioane de oameni, o treime dintre toate gospodăriile, primeau o formă de plată de la stat.

Când sistemul financiar s‑a prăbușit, odată cu el s‑a prăbușit și acest proiect ameliorativ al democrației sociale. A fost înlocuit de austeritate. Austeritatea a limitat cheltuielile sociale și pe cele de sănătate. Prin retrageri punitive de beneficii a forțat atât de multe familii să depindă de băncile de alimente, că organizația de caritate care le coordona a trebuit să ofere 1,1 milioane de pachete alimentare pe an. A retras beneficiile de boală și dizabilitate unui milion de foști muncitori aflați sub vârsta de pensionare, și când plasa de siguranță s‑a rupt, a dispărut și îngăduința pentru imigranți.

Cum s‑a dezintegrat îngăduința pentru imigranți

Marea Britanie, ca și SUA, Germania sau Franța, a absorbit milioane de imigranți în perioada postbelică. Rasismul primitiv al unei minorități de muncitori albi, conservatori a fost temperat de migranții care s‑au integrat în cultura britanică. Puțini muncitori albi s‑au îndreptat spre fascism și într‑o formă atât de violentă, că era ușor de suprimat. Ca urmare, în marile orașe, clasa muncitoare era prin excelență multietnică în anii ‘80: afro‑caraibieni, musulmani, hinduși, somalezi, toți au început prin a fi marginalizați. Toți au cunoscut rasismul. Și toți pot fi acum găsiți în locuri de muncă tipice orașelor: sistemul de transport, spitale, casieria magazinelor și magazinele informatice.

Aderarea la UE a zece țări est‑europene (A10) a schimbat complet această dinamică. În două etape (la început excluzând România și Bulgaria), guvernul britanic a încurajat entuziast oameni din țările A10 să profite de drepturile lor la liberă mișcare înscrise în tratatele Uniunii Europene.

Din anii ‘70, consimțământul pentru migrație fusese menținut controlând puternic valul migratoriu – din Kenya, India sau Bangladesh. Imigranții A10, în schimb, au venit pentru că aveau acest drept, nu pentru că li se dăduse voie. N‑aveau să fie niciodată cetățeni. În vreme ce în 2016 numărul lor era de trei milioane, nu puteau vota în alegerile generale.

În al doilea rând, imigrația din țările A10 a fost gândită în așa fel încât să suprime salarii și condiții [de muncă], chiar dacă rezultatele macroeconomice generale abia dacă au înregistrat asemenea efecte. Forța de muncă est‑europeană s‑a pliat perfect pe noile instituții ale precariatului în muncă. Iar în cazurile „Laval“ și „Viking“ de la Curtea Europeană de Justiție, s‑a stabilit și dreptul angajatorilor de a trimite forță de muncă ieftină dintr‑o țară în alta.

O a treia schimbare a fost că, în vreme ce migrația negrilor și asiaticilor fusese îndreptată înspre orașe, imigranții A10 s‑au așezat în comunitățile din orașele mici, care nu avuseseră aproape deloc experiența unui asemenea fenomen; unde existau puține din rețelele adaptabile care permit orașelor multietnice să funcționeze; și unde presiunea asupra serviciilor publice era deja ridicată. Iar imigrația A10 a trimis un alt semnal narativ clasei muncitoare din Regatul Unit: acesta este genul de muncitor pe care‑l preferăm, flexibil, tăcut, obedient, respectuos, fără drepturi, contribuind puțin la comunitatea largă și fără să aștepte ceva în schimb.

Apărarea neoliberală a libertății de mișcare a fost în primul rând una fatalistă: este un fapt al vieții moderne care nu poate fi controlat sau contramandat. Apoi, când studiile au început să arate diminuarea salariilor la capătul de jos al pieței muncii, s‑a crezut că este un aspect marginal și insignifiant, compensat de câștigurile economice mai mari. Când a văzut cât de mult se neliniștiseră muncitorii englezi nativi din cauza presiunii puse de imigranții A10 asupra serviciilor publice, stânga a presupus că acest efect poate fi contrabalansat prin promisiunea de a trimite bani în locurile afectate, fără să se mai sinchisească să răspundă obiecției că acei bani trebuiau să vină din altă parte.

Neoliberalismul a presupus că poate învinge ostilitatea anti‑imigrație pentru că timp de 30 de ani anihilase spațiul, individualitatea și localul. Globalizarea era un proces natural, de neoprit, iar oamenii aveau să consimtă în cele din urmă, așa cum făcuseră și‑n cazul altor reforme structurale. În schimb, n‑a făcut decât să provoace revoltă printre săracii din clasa muncitoare britanică, ceea ce a provocat prima ruptură în cadrul multilateral al sistemului global: Brexit.

Votul de 52% în favoarea Brexit n‑a fost alimentat doar de muncitorii albi. 27% dintre negri și 33% asiatici au votat pentru ieșire, conform unui sondaj de opinie. Și 59% dintre votanții pentru ieșire erau din clasa mijlocie sau cea de sus. Dar cel mai puternic vot pentru Brexit a avut loc în orașele mici ale Marii Britanii, unde reziduurile culturii clasei muncitoare se transformaseră acum într‑o „identitate“, a cărei trăsătură principală era sfidarea: nu doar împotriva globalizării, ci și împotriva culturii liberale, transnaționale, bazată pe drepturile omului pe care o crease.

În mod uluitor, această falsă revoltă a săracilor a reușit apoi să‑și exercite hegemonia în orașele mici ale clasei mijlocii. Dacă erai profesionist, aveai să votezi pentru rămânere în UE în orașe, dar nu și în fostele orașe mici industriale. După vot, mulți oameni din clasa de mijloc au recunoscut că „deși voiam să votez să rămânem, am înțeles de ce sufereau săracii și de dragul lor am votat să ieșim“.

Numai înțelegând sursa mâniei o poți detensiona. Mânia muncitorilor britanici nativi, albi sau negri, era îndreptată mai degrabă împotriva sistemului imigrației decât a imigranților înșiși. A fost, și continuă să fie, ultimul simbol al dorinței neoliberale de a anihila spațiul, comunitatea și munca non‑abstractă. Economia nu e suficientă pentru a izola și a învinge rasismul muncitorului autoritarist care aderă la dreapta populistă; acesta e un lucru care trebuie făcut printr‑o luptă care să reafirme o identitate plebee social‑democrată, într‑o lume care e deopotrivă individualistă și angrenată în rețea.

Bătălia narativă care urmează

A fost clar încă din 2008 că, dacă nu renunțăm la neoliberalism, globalizarea se va prăbuși. Procesul acesta a început deja odată cu Brexitul și alegerea lui Donald Trump.

Atracția fatală pe care neoliberalismul a exercitat‑o asupra elitelor și asupra a două generații de economiști profesioniști a fost perfecțiunea lui aparentă. Economic, a confirmat noțiunea că, în esență, capitalismul este piața însăși, supraviețuirea celui mai puternic și statul de dimensiuni reduse. Politic, s‑a potrivit perfect asumpției central a democrației liberale: și anume că suntem cu toții numai cetățeni, nu șefi sau muncitori, și că toate drepturile noastre sunt mai ales individuale, nu colective. Chiar și acum, după căderea lui Renzi, după sfârșitul dificil al președinției lui Hollande și după ce Schäuble a cerut și mai multă austeritate în Grecia, elitele sociale și politice ale neoliberalismului abia dacă au început să pună la îndoială această mentalitate esențialistă. În schimb, apare o ruptură în direcția opusă. Populismul autoritarist care mobilizează o minoritate a votanților clasei muncitoare în Europa este, de fapt, o cerere pentru deglobalizare. Natura sa reacționară nu se citește doar în preferința lui pentru rasism, islamofobie și conservatorism social, ci și în faptul că ignoră total complexitatea acestei sarcini [a deglobalizării].

Spre deosebire de anii ‘30, naționalismul economic de azi trebuie să dezmembreze un sistem complex, organic și foarte rezistent. S‑ar putea sparge ușor, printr‑un război valutar, sau printr‑o serie de ștergeri ale unor datorii masive, dar dacă s‑ar întâmpla asta, orașele învinșilor vor arăta ca New Orleans după uraganul Katrina.

Din fericire, demograficele politicii de masă arătă într‑o cu totul altă direcție decât în anii ‘30. Comportamentele și credințele individualiste și emancipate pe care le detestă dreapta extremă xenofobă sunt bine împământenite într‑o întreagă generație. Conform YouGov, în Regatul Unit, deși 19% dintre oameni au convingeri puternice de dreapta și 29% convingeri centriste „autoritar‑populiste“, cel mai mare grup, de 37%, este „stânga internaționalistă pro‑UE“.

Societatea modernă nu e nicicum Republica de la Weimar, unde toleranța și multiculturalismul existau doar ca o pojghiță subțire care acoperea mentalități reacționare, ierarhizante și naționaliste. Noile comportamente, credințe, niveluri de toleranță, atașamentul față de drepturile omului și universalitatea lor, sunt produsul atât al schimbărilor tehnologice, cât și al educației. Ele ar trebui îndepărtate cu forța din mințile, trupurile și microstructurile majorității oamenilor sub 35 de ani.

Am arătat în altă parte că proletariatul industrial nu numai că a eșuat în rezistența lui la neoliberalism în anii ’80, dar ca urmare a revoluției tehnologice, a fost și înlocuit ca agent al schimbării sociale de către un grup mult mai amorf, pe care sociologii ca Manuel Castells îl numesc „individul angrenat în rețea“ [the networked individual]. Acest termen îi înglobează nu numai pe cei din păturile de jos ale claselor profesionale și pe studenți, și o mare parte din forța de muncă obișnuită: asistenta medicală, barmanul, specialistul IT. Chiar și ce‑a mai rămas din forța de muncă industrială care încă mai are siguranța unei slujbe este bine integrat în această cultură globalistă, datorită normelor muncii de producție hi‑tech.

În acest sens, individul angrenat în rețea este „clasa muncitoare asimilată“. Dacă mai există un agent colectiv în istorie care ar putea să alimenteze tranziția dincolo de capitalism, atunci aceștia sunt indivizii tineri, relativ emancipați, conectați la rețea. Aceștia nu sunt o clasă – deși sunt în mare parte lipsiți de un viitor economic din cauza prăbușirii neoliberalismului. Dar dacă îi luăm și‑i inserăm, ca paralelă, în scenariul anilor ‘30, potențialul pentru un rezultat pozitiv devine mai limpede.

Scriind despre ascensiunea fascismului, Erich Fromm considerase că ea fusese motivată nu numai de nemulțumiri economice, dar și de o „frică de libertate“. O mentalitate autoritaristă în rândurile micii burghezii germane și‑a unora dintre muncitori i‑a făcut să reacționeze la propria lor lipsă de putere cu „dorința de a fi dominați“. Fromm scrie că deși exista o rezistență puternică la Nazism din partea muncitorilor organizați, dar și a burgheziei liberale și catolice, această rezistență s‑a prăbușit. Mai întâi, din cauza unei „stări de oboseală interioară și resemnare“. Apoi, din pricina moștenirii materiale pe care muncitorii germani au trăit‑o între 1919 și 1923. În sfârșit, din cauza faptului că ideologiile rezistenței s‑au epuizat începând cu 1930.

Astăzi, confruntați cu Trump, Brexit și dezintegrarea ordinii globale, elita politică centrist‑neoliberală este cea care cunoaște sentimente de resemnare și neîncredere. O sarcină vitală pentru clasa indivizilor angrenați în rețea este de a comunica și a se alia cu internaționaliștii din comunitățile muncitorești ale orașelor mici; trebuie să păstreze ce‑a mai rămas din povestea care i‑a permis generației tatălui meu sărefuze rasismul; și să combine această narațiune cu o poveste a speranței în viitor.

Sarcina democrației sociale nu este să tempereze dorințele conservatoare ale populiștilor autoritari. Ci să proiecteze o alternativă puternică care se potrivește nevoilor și pasiunilor majorității plebee educate și angrenate în rețea a forței de muncă. Asta înseamnă o inversare conștientă a presupunerilor tactice din spatele politicii celei „de‑a Treia Căi“. Blair,Clinton, Schröder, Renzi, toți au crezut că în orașele mici clasa muncitoare va vota mereu stânga și că democrația socială va trebui mereu să atragă centrul clasei de mijloc.

Prăbușirea neoliberalismului și lunga eroziune a nucleului progresist al clasei muncitoare vor trebui să întoarcă aceste presupuneri cu susul în jos. O democrație socială dedicate drepturilor omului, egalității de gen, libertății personale și protecției imigranților și refugiaților trebuie să se gândească la centrul său electoral ca fiind: salariatul din orașele mari; tânărul bine ancorat în rețea; forța de muncă din sectorul public; forța de muncă globalistă și hi‑tech din marile corporații. Alături, desigur, de minoritățile etnice, muncitorii imigranți și femei.

O democrație socială reînnoită și radicalizată nu poate face compromisuri cu mentalitatea reacționară care a posedat în jur de 20% din votanți în orașul în care m‑am născut. Dar le poate oferi speranță economică. Le poate oferi mai ales bani – împrumutați, taxați de la bogați sau create de banca națională – ca să investească în școli, case, slujbe, transport public și sănătate. Se întâmplă des să auzi azi rasiști plebei convinși susținând la telefon printr‑un studio de televiziune că ar pre fera să vadă economia distrusă și creșterea economică prăbușindu‑se decât să rămână în UE și să accepte migranții. De fapt, ei au înțeles bine ce este în joc. Dar ei, familiile și comunitățile lor sunt pe cale să afle că nu poți să mănânci rasism.

Eșecul stângii – și aici includ și stânga radicală, ca Syriza și Podemos, precum și pe social‑democrații eșuați – a fost să subestimeze fragilitatea narațiunii neoliberale. De îndată ce o parte a ei a dispărut, întregul nu mai avea sens. Deși am criticat conținutul economic al neoliberalismului, am tins să ne pliem propria poveste pe o presupusă permanent a formelor sale politice. Acum stânga trebuie să lupte împotriva naționalismului de dreapta din comunitățile clasei muncitoare spunând o altă poveste.

Neoliberalismul a înlocuit vechea poveste a colaborării și coeziunii cu o poveste despre indivizi. Aceștia erau persoane abstracte cu drepturi abstracte: plăcuța cu nume de pe uniforme erau pusă acolo doar în beneficiul clienților sau al șefului, și nu reprezenta expresia propriei identități. Muncitorii comunităților învinse și lăsate în urmă se agățau de ce mai rămăsese din identitatea lor colectivă. Dar din moment ce utopia acestei identități – socialismul – a fost declarată imposibilă de toată lumea, inclusiv de partidele socialiste, au început să‑și centreze această identitate pe ce mai rămăsese: accent, loc, familie și etnie.

Din 2008, deși politicile băncii centrale și intervențiile statului au prevenit depresiunea economică de care se temea generația tatălui meu, ele au creat și o tendință spre stagnare: „creștere mică, inflație mică, dobânzi mici și echilibru valutar“, descrise de Mark Carney, șeful Băncii Angliei, la întâlnirea G20 din martie 2016. Dar nu poate exista echilibru în aceste circumstanțe, mai ales acolo unde pilula austerității cere atacuri continue asupra sistemelor de protecție socială și asupra salariilor de care depind comunitățile cu venituri mici.

Atâta vreme cât neoliberalismul spunea o poveste coerentă, victimele lui cele mai mari – clasa muncitoare slab profesionalizată din fostele orașe industriale – puteau supraviețui, deși cu o identitate puternică, exprimată în privat. Dar în 2008 și 2016, seducția acestei povești neoliberale a încetat, chiar mai repede decât și‑ar fi închipui criticii ei. Vedem aici un moment analog celui care s‑a întâmplat în Rusia în timpul perestroika.

În anii ‘80, sub Gorbaciov, mulți ruși au cunoscut o bruscă „ruptură de conștiință“ [break in consciousness], când și‑au dat seama că prăbușirea e iminentă. Dar până atunci majoritatea oamenilor se comportaseră și vorbiseră, ba chiar gândiseră de parcă sistemul sovietic era etern. Și în ciuda cinismului lor în privința brutalității acelui sistem, mulți mergeau la parade și treceau prin ritualurile cerute de stat. Antropologul rus Alexei Yurchak descrie evenimentele într‑o carte al cărei titlu vorbește de la sine: Toate lucrurile erau veșnice, până n‑au mai fost.

Victoria lui Trump ne face să credem că o prăbușire similară va avea loc în Vest, cu globalizarea, cu valorile sociale liberale, cu drepturile omului și cu domnia legii. În acest caz, forma implicită pe care o va lua capitalismul va fi, de la Moscova la Washington, cea a unui naționalism xenofob și oligarhic. Dacă se întâmplă asta, toate proiectele de justiție socială și emancipare umană vor trebui să fie recalibrate la o scară națională, așa cum s‑a întâmplat în anii ‘30.

Dar acest lucru poate fi evitat. În faza următoare, proiectul stângii ar trebui să fie să salveze globalizarea părăsind neoliberalismul. Anume – așa cum a sugerat și Carney –, avem nevoie de noi mecanisme pentru a suprima inegalitatea și a redistribui profiturile din comerț și progresul tehnologic înspre muncitori și tineri. Pentru a face asta, trebuie să inversăm cele cinci reforme structurale descrise deasupra.

• Să adoptăm politici industriale care aduc locuri de muncă productive înapoi în nordul global, indiferent ce efect au asupra creșterii PIB‑ului în sud.

• Să forțăm corporațiile să accepte datoriile sociale față de comunități reale, concrete, specifice, nu față de o societate civilă abstractă.

• Să renaționalizăm servicii publice cheie pentru a le oferi fie ieftin, fie gratis, ameliorând efectele muncii precare.

• Să eradicăm paradisurile fiscale și sistemul bancar din umbră, pentru a repatria o avere taxabilă de miliarde, ca să putem plăti pentru investiții publice masive, immediate și benefice vieții.

• Se definanciarizăm economia: să creștem salariile, să reducem dependența de credite, să stabilizăm datoriile în sectorul public și‑n cel privat prin reduceri ale datoriei, inflație controlată și, acolo unde e nevoie, control de capital.

Aceste măsuri n‑ar omorî globalizarea. Dar ar inversa‑o parțial. Ar stabiliza și ar salva ceea ce se poate din economia globală interconectată, dar cu prețul de a opri globalizarea și de a o rostogoli înapoi sub anumite condiții controlate, menținând însă deschisă posibilitatea de a relua acest progres de îndată ce dezechilibrele sociale sunt corectate. Dacă creșterea PIB‑ului în lumea în curs de dezvoltare devine mai echitabilă și, ca atare, încetinește, aceasta este o problemă secundară pentru țările din nordul global.

Cu mult înainte ca efectele combinate ale acestor măsuri să devină observabile, ar putea avea un impact imediat fie și numai dacă ar deveni o listă de sarcini coerentă în mintea a milioane de oameni – așa cum a făcut‑o keynesianismul brut din New Deal‑ul lui Roosevelt în anii 1930.

În ce privește migrația, într‑o lume a telefoanelor celulare, a internetului și a crimei organizate, este imposibil să o oprim fără să adoptăm măsurile criminale care bântuie fanteziile dreptei‑alt[ernative]: garduri electrificate, suspendarea dreptului internațional, împușcarea sancționată de stat a oamenilor la graniță. OECD a estimat că SUA și UE trebuie să absoarbă fiecare 50 de milioane de imigranți până în 2060 pentru a evita diminuarea creșterii economice până la pragul zero. Așa că e nevoie să reînviem acordul pentru migrație a. direcționând‑o, monitorizând‑o și alocând resurse în locurile în care are un impact negativ asupra serviciilor publice b. prin reforme ale pieței muncii, care descurajează angajatorii să folosească o populație de imigranți dezrădăcinați, ca pe „muncitori abstracți“ ideali. c. prin reinversarea măsurilor de austeritate. O schimbare de viteze dinspre austeritate spre o creștere bazată pe investiții ar reuși, în câteva luni, nu numai să reducă competiția pentru locuințe, sănătate și școli, ci ar crea un joc cu sumă pozitivă, reîncadrând complet dezbaterea despre imigrație.

Odată cu Trump și cu Brexit, e vremea să înaintăm dincolo de o critică economică a neoliberalismului. Cea mai concretă provocare economică și politică pentru stânga este să construiască o narațiune post‑neoliberală. Toate partidele, toți politicienii, toate structurile, toate teoriile care stau în calea acestui lucru ar trebuie părăsite. Fiindcă timpul lucrează împotriva noastră.

Traducere din engleză de Iulian Bocai


Marea regresie: de ce trăim un moment istoric, editată de Heinrich Geiselberger, traduceri de Ioana Miruna Voiculescu, Iulian Bocai, Bogdan Ghiu și Dorina Ivan, a apărut în Colecția „Cărți cardinale”, la Editura ART, 2017.

Paul Mason este un jurnalist și comentator britanic, de urmărit pe The Guardian.

Articolul a fost preluat de pe scena9.ro