Alexei Tulbure a aruncat în spațiul public moldovenesc o idee care, inițial, părea radicală: cea a unei coaliții între ACUM (Partidul Demnitate și Adevăr + Partidul Acțiune și Solidaritate) și PSRM (Partidul Socialiștilor) pentru demontarea statului oligarhic din Republica Moldova.
Această nouă coaliție (care urma să fie de foarte scurtă durată, de unde și mulțimea vioaie de epitete care au însoțit vorbăraia despre ea – ad-hoc, situativă, oportunistă, pragmatică) ar fi avut rolul să voteze mai multe măsuri radicale printre care ”crearea unei noi CEC, alegerea unui nou procuror general, schimbarea CSM și a componenței Curții Constituționale (CC).” În acest fel se asigura, potrivit autorului, ”revenirea la norme democratice elementare care va fi începutul unei munci de reabilitare a democrației în Moldova.”

Ideea părea radicală prin îndrăzneala autorului de a avansa propunerea ca foștii prieteni-dușmani politici Igor Dodon-Maia Sandu-Andrei Năstase să treacă peste ranchiunele personale și diferențele ideologice ce îi separă în numele unui interes comun (care e ”comun” nu atît pentru cele două partide, dar mai ales pentru alegătorii ce le-au dat mandatul): restabilirea democrației în Republica Moldova, compromisă iremediabil de ascensiunea intereselor oligarhilor dintre care Vlad Plahotniuc este cel mai cunoscut. Dacă ținem cont că de la nefericitul vot al lui Iurie Roșca pentru Voronin în 2005 încoace orice transgresiune politică radicală este interpretată, nici mai mult nici mai puțin, decît ca fiind trădare, înțelegem de ce o idee ca asta a părut ca trăsnită din senin.

În incertitudinea creată după alegeri, cînd mandatele deputaților noi-aleși încă nu au fost validate (și cînd în unele circumscripții alegerile sînt contestate), ideea ”votului moral” a părut întîi stranie, apoi nebună, apoi demnă de luat în seamă, apoi…o idee rezonabilă tocmai bună de discutat. Majoritatea vocilor publice, atît din tabăra pro-europeană cît și dintre euro-sceptici (și cîțiva filoruși) au găsit de cuviință să se raporteze în vreun fel la ea: să o critice, să o laude ori să o discute pur și simplu.

Odată tăvălită prin mass-media și profilurile de facebook ale analiștilor ideea a început să-și piardă puțin din aura de radicalitate. Întîi că, în esență, dincolo de pretențiile înalt moraliste ea nu propunea nimic mai mult decît un vot tactic, din care au fost sute și sute pînă acum, al unor foști parteneri împotriva altor foști parteneri (iar lui Igor Dodon și partidului său nu-i propunea ceva radical nou decît ceea ce partidul a făcut pînă acum – să mai facă un vot de conjunctură). Adică, un fel de vot comun a doi aliați pentru a-l debarca pe un al treilea fost aliat. Apoi, justificările propuse de adepții ideii votului comun PSRM+ACUM se cam băteau cap în cap. Pe de o parte, ei propuneau oarecum patetic și solemn ca PSRM și ACUM să pună interesul național mai presus decît interesul îngust de partid. Pe de altă parte, pentru că această coaliție urma să fie doar temporară și doar de moment (”situativ” înseamnă exact asta), ideea votului comun sugera cinic că e în avantajul lor să folosească situația pentru a scăpa de Partidul Democrat. În fine, ideea votului comun nu cerea nimic (în materie de schimbare a platformei politice, a tacticilor și discursului politic) de la parteneri, lăsînd  cumva să se înțeleagă că esența profund democratică a ambilor parteneri și devotamentul lor pentru valorile statului de drept și a democrației sînt ca și cum dovedite și nici nu merită interogate. 
…În altă parte am scris despre ”meritele” democratice ale PSRM, care trebuie lăsate acolo unde e oligarhia, adică în neant: ”Și asta e vorba de un partid care a utilizat un discurs semi-fascist (hoarde de migranți ne invadează – patria e în pericol, gayii amush amush ne freaca pe toti, ortodoxia e in pericol, gayii și feministele is vinovați de toate, drepturile și libertățile îs capricii etc etc).
Și e un partid care a cam legiferat toți pilonii sistemului oligarhic – sistemul electoral mixt, fragilizarea drepturilor muncii, reforma fiscală, reforma administrației centrale, vînzarea de către Șor a combustibilului în duty-free.” Se poate vorbi și despre derapaje la celelalte partide, deși nu atît de grave. Numeam acest fenomen de ”înălbire” involuntară a deputaților PSRM (dar și cei din ACUM). Ca să fiu mai concret, inși care au participat la furtul miliardului prin credite frauduloase de la BEM (ca Zinaida Grecianîi) sau alții legați cu tot felul de oligarhi dubioși din Germania (Andrei Năstase) sau care practică evaziuni și tranzacții prin off-shore (Corneliu Furculiță) au apărut deodată ca fiind capabili să ia oligarhul ”de coarne” și să întoarcă democrația în Moldova pe drumul ei firesc. Cum ar zice englezii: wishful thinking! Adică hai să nu confundăm dorințele cu realitatea!

Într-un final ideea ”votului moral” a ajuns să însemne doar o idee a unei coaliții de o zi…

Chiar dacă ideea în sine a părut bună pentru o clipă (și apoi nu a mai fost!) ea a produs un mic moment de glorie pentru o parte din societatea moldovenească care, prin cîteva voci publice a articulat, în tăcerea de după alegeri a viitorilor deputați, și a reușit să impună o nouă temă pe agenda politică a țării, una care a făcut forțele politice să se poziționeze în vreun fel față de ea: față de ea, să o ignore ori să o comenteze, dar cumva totuși să țină cont de ea. (Ne putem lăsa pe o clipă prinși de euforia momentului și să ne întrebăm ce ar fi fost dacă societatea civilă moldovenească, aia care încă mai ține la democrație și nu e afiliată democraților, ar fi reușit să impună acest subiect…chiar în campania electorală…)
E o putere nouă (și nebănuită) a societății civile moldovenești care, iată, arată că poate fi nu doar un jucător aflat veșnic în defensivă în fața politicienilor (reacționînd la derapajele lor, criticînd, monitorizînd) ci și un actor activ care poate depăși diviziunile de limbă și credință în vectori și poate impune teme și agende politice.
Societatea civilă locală ar trebui să aibă mai multă încredere în sine și să discute în interiorul ei nu doar în pauzele dintre traininguri.

Și cum rămîne cu ideea unui vot moral în parlament și abolirea oligarhiei în Moldova? Trebuie abandonată cu totul?

Evident că nu, dar ideea aceasta trebuie să se ridice la înălțimea  potențialul de radicalitate pe care îl pretinde.
Resetarea democrației în Moldova ar include nu doar o coaliție ”situativă” (tusovkă de moment) a celor de la PSRM și ACUM pentru înlocuirea unor oameni puși de oligarhat ci, după ce au loc modificările cu pricina (sînt scoși judecătorii de la CC, este înlocuit procurorul general, judecătorii scot pedeapsa ce i se cuvine lui Ilan Șor etc), președintele Igor Dodon își dă demisia…
Și astfel, în toamnă au loc simultan alegeri locale, parlamentare și prezidențiale…
Și se repornește de la zero sistemul politic…Și începem democrația de la un moment inițial, din nou.

Logica acestui gest radical e simplă: dacă parlamentul actual e nelegitim (datorită fraudelor care au însoțit alegerile, modului în care au fost desenate circumscripțiile ca să iasă cine trebuie) la fel de nelegitim este și președintele Igor Dodon (care a fost pus în fotoliu după niște alegeri prezidențiale inventate de Curtea Constituțională care…l-a scos din joc pe Renato Usatîi). La fel de nelegitim a fost și președintele Nicolae Timofti (votat de Dodon)…Și tot așa…
Istoria cu nelegitimitatea e cam lungă. Și coincide aproape cu istoria acestei țări.

Iar șirul acesta de nelegitimități poate fi abolit doar printr-un gest radical.

Revendicările care cer mai puțin…sînt inutile.