Digresiune lirică

În „Faust”, Goethe îl pune pe Mefistofel să i se înfățișeze doctorului (Faust) în momentul în care acesta găsește binevenită substituirea „cuvîntului” cu „fapta” în propoziția „La început a fost Cuvîntul”, cu care debutează unul dintre textele evanghelice. Printre multe altele, tragedia lui Faust, așa cum ne-o descrie Goethe, pare să ne spună un lucru decisiv pentru condiția noastră umană: a înlocui cuvîntul cu fapta comportă o inspirație mefistofelică. Efortul lui Goethe e îndreptat spre a ne arata, pe seama dramei trăite de Faust, că nu putem opune, în mod adecvat, decît fapta bună celei rele, și cuvîntul ziditor celui distrugător, dar nicidecum nu sîntem îndreptățiți, potrivit condiției pe care o deținem, să opunem fapta în sine cuvîntului ca atare. Goethe ne ajută astfel să înțelegem că o contrapunerea dintre fapte și cuvinte poate fi concepută doar într-o logică mefistofelică, în cuprinsul căreia își găsește justificare și privilegierea făptuirii în detrimentul vorbirii.

Recurs la antici

Înaintea Faustului lui Goethe, și a metafizicii pe care o ilustrează, vechii greci sînt cei care ne descoperă o sferă concretă a preocupărilor umane în care nu doar că se arată imposibilă disocierea dintre cele făptuite și cele vorbite, dar anume intima corelare dintre faptă și vorbă, dintre acțiune și cuvînt, e cea care îi posibilizează însăși existența. Acestei sfere a existenței umane i s-a spus politică.

Așa cum o atestă însășă originea cuvîntului, politica nu se naște decît odată cu transformarea cetății în polis. Cînd are loc acest proces? Atunci cînd centrul puterii încetează a mai fi palatul basileului (cum era în perioada miceniană) și devine piața publică, numită, grecește, agora. Agora se constituie ca spațiu al confruntării și deciziilor politice datorită integrării în sine a agon-ului, ceea ce numește, în greaca veche, competiție oratorică, adică întrecere în vorbe. În acest fel, polis-ul fixează centrul puterii într-un spațiu care desemnează, potrivit numelui său, competiție a vorbelor. Cu alte civinte, dacă politica înseamnă luptă pentru putere, atunci ea, cum ne învață grecii antici, nu poate fi concepută altfel decît ca luptă a vorbelor.

Astfel, politica se naște exact în momentul în care lupta pentru putere începe a fi purtată cu ajutorul vorbelor și a cărei arenă devine piața publică, agora. Dintotdeauna puterea era asociată cu fapta, ținea, într-un fel sau altul, de ordinea faptelor. În mod determinat, orice putere e putere de făptuire. Dar noutatea puterii care va fi recunoscută, odată cu apariția polis-ului, ca putere politică e rolul hotărîtor care revin vorbelor în economia faptelor. Politica devine astfel un mod de făptuire pe suportul vorbelor.

În sens determinat, polis-ului grec reprezintă forma de organizare a vieții comunitare care recunoaște vorbirii prim planul în configurarea puterii. Și numai sub această condiție puterea poate pretinde a fi politică. Respectiv, în absența conjuncției dintre faptă și vorbă, puterea încetează, pur și simplu, a mai fi o putere politică. În mentalul omului grec, această corelație însemna un lucru precis: pentru a acționa, trebuie să convingi cetățenii, cei care hotărăsc în ultimă instanță. În mod contrar, faptele fără vorbe devin însemnul celor ce desconsideră opinia publică și manifestă dispreț față de voința cetățenească. Privilegierea faptelor în detrimentul vorbelor înseamnă, în consecință, depolitizarea puterii, ceea ce echivalează, în termeni grecești, cu ostracizarea puterii din agora.

O minimă morală

Lecția acestor „părinți” ai politicii, cum îi recunoaștem pe grecii antici, e cît se poate de clară. Potrivit genezei și naturii sale, politica implică, înainte de toate, o extraordinară preeminență a cuvîntului, a discursului, asupra tuturor celorlalte instrumente ale puterii. Nu te afli în spațiul politicii decît în măsura în care subscrii acestei preeminențe a cuvîntului, a vorbirii. Arta politică este, în mod primar, o artă discursivă; eficiența politică constînd, în ultimă instanță, în eficacitatea argumentelor care țin de ordinea vorbelor. În definitiv, arta politică, așa cum ne-o predau vechii greci, e arta de a face fapte cu ajutorul vorbelor.

Prin urmare, o putere care înțelege să privilegieze faptele în detrimentul vorbelor e una care se sabotează pe ea însăși ca putere politică. Contrapunerea faptelor vorbelor e anti-politică prin excelență. Puterea rămîne una politică atît timp cît operează în cadrul persuasiunii, adică atît timp cît se servește de vorbe pentru a argumenta și convinge. O putere doar a faptelor, o putere care își face titlu de gloria din desconsiderarea vorbelor, e, în esență, o putere naricisistă, autosuficientă, nutrind dispreț, mai mult sau mai puțin afișat, față de argument, opinie, dialog și, în cele din urmă, față de tot ce-i constituie exterioritate, mai mult sau mai puțin, ostilă.

Politica nicidecum nu poate fi prejudiciată de vorbe și vorbire. Politica e vorbire și vorbă prin propria-i natură și manifestare. E adevărat, politica poate să sufere, și suferă deobicei, din cauza proastei calități a vorbelor, atunci cînd se argumentează fără temeinicie, cînd se opinează fără rezonabilitate, cînd contradicțicțiile și inconsistențele logice nu deranjează, cînd se minte și se duce în eroare cu rea-credință, cînd nu se ține cont de exigențele minimale, logice și etice, ale opinării și dialogului. Nu vorbele în sine, ci vorbele prost rînduite sînt cele care fac politica proastă. Tot ele, vorbele, sînt cele care, fiind bine articulate, pot face politica să-și sporească calitatea, valoarea și eficiența.

Simplu spus: vorbele proaste fac politica proastă, în schimb o politică fără vorbe, doar din fapte, încetează a mai fi politică.