de cincizeci de ani
ultima fabrică de textile 
ne-privatizată 
ultima fabrică 
de stat
taie coasă calcă 
cămăși pentru bărbați

la ultima fabrică 
ne-privatizată 
vreo trei sute patruzeci de femei 
cusătorese și 
vreo șase bărbați 
director
mini-director
doi ingineri și 
trei hamali
lucrează

vreo trei sute patruzeci 
lucrează pe salariu minim
la ultima fabrică de textile
vreo trei sute patruzeci de muncitori
lucrează pe salariul minim

în 1991-1995
pe timp de război
programul de muncă în fabrică era ca pe timp de pace

femeile veneau la muncă 
dimineața
ocoleau jumătate de oraș 
de fiecare dată inventau itinerare noi
niciodată nu veneau toate pe același drum

seara 
ocoleau jumătate de oraș 
de fiecare dată inventau itinerare noi
niciodată nu veneau toate pe același drum

ziua
toate ferestrele din fabrică 
erau acoperite cu pînză neagră
în fabrică
femeile coseau cămăși pentru bărbați germani

cîteodată erau zile bune
în zilele bune alarma de război suna doar o dată
cînd suna alarma
mașinile din fabrică se opreau 
femeile se opreau și ele

cîteodată 
cînd uitau că războiul e totuși 
o chestiune ne-obișnuită
se speriau

cînd se speriau
acele de la mașini sîngerau

oare pe cîte cămăși de bărbați
a curs sînge de femei?!
erau oare camășile pătate de sînge
considerate „defect de producție”?!

cînd auzeau alarma
femeile lăsau cămășile necusute
și fugeau să se adăpostească în 
închisoarea pentru femei.

În Pozega, 
închisoarea pentru femei și 
fabrica de textile sunt vecine.

(fotografii din noiembrie 2018, Croația)