Un grup stîngist din România a distribuit săptămînile trecute un sondaj în care își întreba membrii cam ce teme cred ei că ar fi importante pentru stînga în anul 2019. M-a pus și pe mine pe gînduri acel sondaj – m-am prins că, dincolo de faptul că un asemenea exercițiu realizează un inventar al temelor relevante pentru stînga locală el mai are și meritul de a construi un fel de plan de acțiuni, o agendă care ar putea da coerență unor lupte care se desfășoară concomitent sau paralel sau aparte.
De aici s-a născut și ideea de a avansa un fel de agendă de acțiuni (și practici) pentru stînga progresistă din Republica Moldova.

Din start ar trebui să menționez că un termen precum ”stînga independentă” ar putea trezi nedumeriri (or, în forma asta, el nu prea apare nicăieri în discursul public). Țin deci să precizez că mă refer la stînga nepartinică, împrăștiată în mediul artistic, în sectorul civic și în alte sfere. Dintre partide și mișcări, doar grupul ”Rezistența Populară” și partidul ”Casa Noastră – Moldova” au agende explicit marxiste și anti-imperialiste (mai ales primul), dar prezența lor în discursul public este destul de modestă (ceea ce nu diminuează în nici un fel impresionanta muncă de organizare politică și sprijin desfășurată de partidul ”Rezistența Populară” printre muncitori, de exemplu). Celelalte partide de ”stînga” –  PSRM sau PCRM – nu mă interesează pentru că au agende conservatoare, practică discurs identitar, iar pe plan economic sînt partide neoliberale ce implementează politici neoliberale și sînt aliații sistemului oligarhic din Moldova.

Exercițiul ce urmează este unul profund subiectiv care, departe de a se vrea a fi un plan de acțiuni, tinde mai degrabă să funcționeze ca un început de discuție despre ce este, ce vrea și ce poate stînga progresistă moldovenească.

O altă clarificare inițială pe care vreau să o fac ține de o dialectică a luptelor pe care le purtăm.

Avem două feluri de lupte (și această distincție este, în mod evident, convențională și nu trebuie reificată): o luptă în ariergardă (munca de apărare a lucrurilor, normelor, instituțiilor pe care le-am cucerit) și o luptă de avangardă (ce presupune deschiderea de noi posibilități, noi practici, inventarea a noi instituții).

Prima presupune să apărăm chestiuni precum dreptul la muncă, solidaritatea, protecția socială, egalitatea, accesul la justiție, democrația de schimbările provocate de implementarea agendei neoliberale, de cuantificarea vieții și activităților umane care vine laolaltă cu această agendă, de logica profitului care colonizează toate sferele vieții comune, inclusiv cele care ar trebui scoase principial în afara profitului (transportul, comunicarea, educația, sănătatea etc).

A doua luptă presupune gîndirea unor practici și politici noi: participarea la discuțiile privind dezvoltarea tehnologiei, instituirea, inclusiv prin lege, a unei sfere a bunurilor comune, lărgirea democrației directe și a practicilor participative etc.

Aceste dimensiuni (putem folosi termeni precum ”agende reactive” și ”agende proactive”) sînt prezente deopotrivă în toate luptele și acțiunile noastre.

În cele ce urmează încerc să alcătuiesc un scurt compendiu de ”fronturi” pe care ar trebui să fim activi în 2019.

  1. Spații alternative.

Trebuie să creăm noi spații fizice care să fie incluzive (în contrast cu spațiile fizice excluzive ale muzeelor, de exemplu) și democratice, care să funcționeze după alte logici decît cea a profitului – să fie platforme de creație, discuție, muncă politică și culturală, ateliere, schimb de cunoaștere etc. Zpațiu, un spațiu independent de pe lîngă Muzeul Zemstvei, gestionat de Asociația Oberliht, este un astfel de spațiu în care accesul pentru grupuri și inițiative este gratuit. Acest spațiu depinde însă de bunăstarea financiară a asociației (care plătește o chirie și cheltuieli de întreținere), dar și de un fel de deschidere a Ministerului Culturii (care dă în chirie acel spațiu). Oricare din aceste variabile însă se poate schimba (iar ultimele noutăți sînt că Ministerul Culturii a prelungit contractul pentru acest spațiu doar pentru primele două luni ale anului 2019).

Apartamentul Deschis, un alt spațiu organizat de Asociația Oberliht și alte cîteva inițiative, este un altfel de spațiu deschis (fiind un spațiu public), incluziv, democratic, accesibil și multifuncțional (cinematograf în aer liber, bibliotecă gratuită, spațiu expozițional etc)…

Efectele pierderii unor spații independente precum Teatrul Spălătorie de pe str. Eminescu (închis în 2017) sînt dramatice pe termen lung – s-a pierdut nu doar un spațiu, nu doar un loc de acțiune culturală și politică, nu doar o comunitate de oameni care se adunau în jurul acelui spațiu ci și, potențial, s-au pierdut posibilitățile de creație, discuție și schimb de idei și practici pe care le alimenta acel spațiu. Altfel spus, spațiile alternative nu doar mențin lupta vie în prezent, ci sînt importante și pentru că pot contribui la prefigurarea viitorului.

Dacă nu ne ajung resurse (și oameni) pentru inițierea unor spații fizice noi, putem folosi deocamdată (și lupta ca situația să rămînă așa e una dintre luptele noastre cele mai importante) bogata (încă!) infrastructură culturală publică gratuită: biblioteci publice, săli de teatru și galerii, piețe, străzi și parcuri.

2. Zone eliberate.

Avem nevoie de ceea ce Boaventura de Sousa Santos numește ”zone eliberate”, adică spații fizice sau moduri de organizare politică, economică sau culturală constituite conform unor principii și reguli radical opuse celor după care funcționează dominația capitalistă și patriarhală. Adică, să construim zone de practici non-capitaliste, democratice, participative și incluzive.

Astfel avem nevoie de moduri noi, non-verticale și democratice de organizare politică. #OccupyGuguță, comunitatea de protest permanent constituită în jurul chestiunii Cafenelei Guguță, dar și ca reacție la anularea rezultatelor alegerilor locale din Chișinău, încearcă să fie, în pofida diversității sale ideologice și de viziuni, un nou fel de comunitate politică constituită pe orizontală, fără lideri, cu principii de rotație a responsabilității între membri, avînd consensul și discuția ca mecanisme de adoptare a deciziilor. Comunitatea funcționează deopotrivă ca mișcare politică, ca universitate civico-politică în care membrii transmit și primesc cunoștințe de acțiune politică colectivă, ca laborator de tehnici de protest democratic, ca spațiu de discuție politică… Pe aceeași linie, comunități ca Grupul de Inițiative Feministe sau unele grupuri de activiști urbani duc o muncă militantă orientată atît spre combaterea sexismului, machismului și a violenței de gen, cît și spre deschiderea unor noi orizonturi de acțiune politică prin introducerea unor teme noi în discursul și practica publică: participarea cetățenilor, incluziune, transparența procesului decizional, deschiderea spațiilor publice etc. E o muncă foarte importantă ce trebuie continuată.

Acțiunea nu ar trebui să se limiteze doar la menținerea spațiilor și practicilor existente (ceea ce este, fără îndoială, extrem de important), dar trebuie, de asemenea, să deschidem drum și unor inovații ce ar promova modele de organizare politică, economică și culturală ce ar respecta principiile echității, solidarității, justiției sociale, incluziunii, democrației și participării.

Astfel, putem reinventa moduri de organizare economică precum sînt cooperativele, băncile etice, monedele locale, diverse forme de ajutor reciproc și economie participativă. Ele ar crea spații de practici economice construite pe solidaritate (în loc de exploatare), pe respect reciproc și colaborare (în locul structurilor ierarhice), pe retribuția justă (în locul tiraniei productivității). Ele ar avea și efectul colateral foarte benefic de a scoate zona culturii independente de sub dependența quasi-totală de fonduri și finanțări străine…

Această muncă este importantă nu doar pentru faptul că, fiecare asemenea zonă eliberată reprezintă o critică a sistemului dominant și a instituțiilor și practicilor sale, dar și, mai ales, pentru că creează mici insulițe de practici alternative, mici laboratoare creative, mici locuri care arată, aici și acum, chiar dacă la o scară destul de redusă, că un altfel de viitor este posibil. O asemenea zonă eliberată nu poate, de una singură, să răstoarne prezentul, dar este perfect în stare să contribuie la construirea unui alt viitor.

3. Solidaritate cu alte lupte de emancipare socială.

Unul dintre lucrurile care a contribuit cel mai mult la consolidarea statului oligarhic în Moldova a fost demantelarea diverselor ”structuri intermediare” ce i s-ar fi putut opune: presă, mass-media, biserică și, nu în ultimul rînd, sindicatele. Apoi, celelalte instituții – familie, lumea rurală, educația, cariera profesională – au fost afectate la rîndul lor și au contribuit atît la slăbirea lor în fața lumii neoliberale ce a venit cît și la erodarea potențialului de solidaritate și rezistență ce-l conțineau.

Am numit undeva în altă parte acest fenomen ca fiind un ”deficit de solidaritate” în societatea moldovenească: ”fenomenul a făcut ca grupurile să fie antrenate într-o competiție a suferinței și victimelor în care fiecare grup a crezut că revendicările sale sînt cele mai legitime și justificate, iar celelalte sînt exagerate. Politicienii de toate culorile au știut să exploateze această competiție a suferinței, manipulînd cu abilitate revendicările grupurilor și pornindu-le unul asupra altuia: de exemplu tinerii ”progresiști” contra ”pensionarilor retrograzi”.

Acest deficit de solidaritate trebuie depășit prin construirea activă a unor solidarități cu diverse grupuri și cauze protestatare cînd acestea împărtășesc valorile unei agende progresiste  (n-o să ne solidarizăm cu fasciștii!). Solidarizarea cu alte grupuri nu trebuie să fie doar declarativă ci și activă, realizată prin eforturi de sprijin și ajutor reciproc. Astfel, trebuie să ne solidarizăm cu muncitorii și muncitoarele din diverse sectoare ale industriei ușoare (mai ales sectorul textil și cel de fabricare a cablajelor auto, unde condițiile de muncă sînt grele și lefurile mici), cu muncitorii sezonieri din agricultură, cu cei din servicii, cu femeile care fac muncă domestică, cu victimele abuzurilor și hărțuirii, cu victimele discursurilor de ură.

Solidarizarea nu face parte doar dintr-o practică politică necesară (și în cadrul căreia ar avea drept justificare necesitatea de a crește frontul rezistențelor), ci face parte și dintr-o practică analitică: construirea solidarităților contribuie la înțelegerea rădăcinilor comune ale unor opresiuni cu care ne confruntăm. Solidarizîndu-ne cu mișcările feministe, cu grupurile ce militează pentru drepturile comunității LGBT, cu grupurile ce luptă împotriva violenței în familie, ajungem să înțelegem că luptăm de fapt cu varii efecte ale opresiunii patriarhale. Solidarizarea cu diverse grupuri de muncitori și muncitoare ne ajută să înțelegem că luptăm de fapt cu varii efecte ale dominației capitaliste.

Efortul de solidarizare ar trebui prelungit și în sensul construcției unor ”poduri” de solidaritate între grupuri care altfel nu-și vorbesc sau nu protestează împreună, dar luptă, în realitate, cu același sistem. E păcat că protestele muncitorilor nu adună ecologiști (și ambele grupuri se confruntă cu efectele unei dezvoltări capitaliste în care forța de muncă și mediul ambiant sînt lucruri ce pot fi ”sacrificate” în numele creșterii economice), și nici oameni din mediul academic (care au în comun, cu alți muncitori, faptul că sînt angajați precar, cu contracte limitate, și sînt exploatați). E păcat că multe din organizațiile care luptă contra violenței în familie nu fac cauză comună cu feministele din motiv că ultimele ar fi ”prea radicale”. Fenomenul care motivează ambele lupte – dominația masculină – este unul comun, iar lipsa de solidaritate între aceste două mișcări nu face decît să reducă eficiența luptei.
Nu ar trebui să ne fie frică să încercăm să legăm protestele acestor grupuri, să le conectăm, să mediem discuțiile și întîlnirile lor, să facem și munca de traducere care ar clarifica faptul că, procesele cu care variile grupuri progresiste se luptă au de fapt origini comune, iar fragmentarea luptelor nu face decît să slăbească frontul progresist.

(va urma)

Imagine de fundal: solidarizarea comunității #OccupyGuguță cu pedagogii pentru salarii decente în sectorul educației (octombrie 2018).