Alexis Spire

Mobilizarea ”vestelor galbene” contra creșterii taxelor pe carburanți surprinde prin caracterul său spontan. Această mișcare a apărut la periferia organizațiilor politice și sindicale, cu susținători mai ales în zonele rurale și periurbane. Ea a scos dintr-o dată la iveală sentimentul de injustiție fiscală care mocnea de mai mulți ani printre micii salariați și antreprenori. Într-o țară în care impozitul rămîne o importantă pîrghie pentru redistribuire, cum ne putem explica faptul că acesta este contestat mai ales de cei și cele care se găsesc la capătul de jos al scării sociale?

”Să oprim taxele”, ”Macron Scrooge McDuck”, ”Să mergi la serviciu devine un lux”, ”Dreapta, stînga=taxe”, ”Încetați racketul, revolta poporului poate duce la revoluție”… Varietatea sloganelor care au apărut la protestele populare care au ajuns, de exemplu, să blocheze, cu începere din 17 noiembrie, axele de circulație rutieră pentru a protesta contra creșterii accizelor la carburanți, evocă deopotrivă o mișcare politică proteică dar și o furie țintită spre un obiect precis: impozitele, fundamentul Statului Social.

Pe durata întregului secol XX clasele populare au menținut o distanță relativă față de chestiunea fiscală. Instituirea impozitării progresive asupra veniturilor imediat după Primul Război Mondial a trezit, înainte de toate, nemulțumirea reprezentanților profesiilor liberale, a antreprenorilor independenți și a țăranilor organizați în asociații de contribuabili. Ulterior, cu excepția perioadei Frontului Popular (1936-1938), tema injustiției fiscale nu a ocupat decît un loc marginal în mișcarea muncitorească – aceasta preferînd să se concentreze pe revendicări salariale și pe protecția muncii, mai ales. Chiar măsuri nedrepte precum taxele indirecte pe consum (cum e de exemplu TVA), care reprezintă aproximativ jumătate din veniturile fiscale ale statului (în comparație cu impozitul pe venit, care nu reprezintă decît o pătrime), nu au reușit să mobilizeze sindicatele și partidele de stînga.

De cîțiva ani, însă, situația se schimbă, iar contestarea impozitelor devine o chestiune centrală în luptele contra austerității. În Portugalia, în mai 2010, zeci de mii de persoane au manifestat contra creșterii impozitelor și reducerilor bugetare. Doi ani mai tîrziu, sute de mii de spanioli se mobilizau contra politicilor de ”rigorism bugetar”, privatizări și creșterea TVA (care urma să crească de la 4 % la 21 % pentru rechizitele școlare). În Grecia, salariații din sectorul public și cel privat au ieșit în stradă pentru a protesta contra reducerii de salarii și injustițiilor fiscale. Cîteva luni mai tîrziu, muncitorii francezi de la uzinele agroalimentare amenințați cu concedierea se alăturau la mișcarea ”bonetelor roșii” (lansată de agricultori și de micii patroni) pentru a stopa un impozit ecologic (ecotaxa).

Răsturnarea termenilor dezbaterii fiscale (și apariția ei pe agenda publică) este o consecință a unor politici publice. În condițiile agravării șomajului și intensificării concurenței internaționale guvernele au renunțat treptat să mai intervină asupra distribuției primare a veniturilor între salarii și profit. În cîțiva ani, chestiunea socială, formulată în termenii partajării beneficiilor, a fost înlocuită de chestiunea fiscală, instrumentalizată pentru a ralia electoratul popular. Nicolas Sarkozy a atras, în 2007, numeroși angajați și muncitori cu sloganul ”Să muncim mai mult pentru a cîștiga mai mult” (fr. «Travailler plus pour gagner plus»), dar și cu proiectul său de scutire de la impozitare a orelor suplimentare. Cinci ani mai tîrziu promisiunea de a instaura o taxă de 75 % pe partea de venituri care depășește 1 milion de euro pe an i-a permis lui François Hollande să dea o coloratură populară programului său electoral. Măsura a fost implementată și formulată în așa fel încît Consiliul Constituțional să nu o poată bloca. În 2017 Emmanuel Macron a utilizat la rîndul său eliminarea unor taxe pe proprietate (fr. taxe d’habitation) pentru a contrabalansa imaginea sa de candidat al elitelor. Ulterior acesta a anunțat că va extinde experimentul pentru o perioadă de 3 ani.

Această politizare a chestiunii fiscale are la bază un paradox: membrii claselor populare sînt acum cei care se declară critici față de nivelul de impozitare actual chiar dacă ei sînt cei care beneficiază cel mai mult din urma redistribuției fondurilor colectate din impozite. Distribuția teritorială accentuează aceste critici. Cu cît mai mult de îndepărtăm de marile orașe cu atît mai mult crește sentimentul de a fi impozitat injust, iar locuitorii zonelor urbane și periurbane se arată a fi criticii cei mai mari ai sistemului fiscal, în opoziție cu parizienii.

După mai mulți ani de politici orientate spre favorizarea accesului la proprietate, mai multe gospodării cu venituri modeste care s-au îndatorat pentru a achiziționa domiciliul, suferă acum efectele supracreșterii taxelor pe proprietate care, în teorie, ar trebui să suplimenteze diminuarea transferurilor de la bugetul de stat la bugetele locale.

În unele zone acest sentiment de injustiție apare ca rezultat al degradării serviciilor publice și al dificultăților de mobilitate care se amplifică drept urmare a închiderii unor stații și linii de cale ferată (2). Rezidenții acelor zone, care fac cea mai mare parte a călătoriilor lor în automobile personale (și deci au de suferit din plin în urma creșterii prețurilor la carburanți) văd cum sub ochii lor dispar instituții precum biroul poștal, școala, gara, adică acele instituții care reprezintă concretizarea locală a banilor socializați de către ”impozite”.

Statul distant, aflat la cheremul celor puternici.

O asemenea atitudine critică (neîncredere chiar) în privința politicilor fiscale se înscrie într-o conjunctură specifică marcată de o succesiune de scandaluri. În 2011 s-a descoperit că Liliane Bettencourt, femeia cea mai bogată din Franța, a ascuns de fisc peste 100 milioane de euro și că aceasta a contribuit cu cheltuieli pentru campania electorală a lui Sarkozy.
După acesta lumea a aflat de scandalul legat de Jérôme Cahuzac, după numele ministrului de finanțe al lui Hollande care avea misiunea de a lupta contra fraudei fiscale și care a dezvăluit, în 2013, că ar avea un cont bancar secret în Elveția cue o sumă de peste 600 000 euro (după ce anterior a negat cu vehemență în plenul Parlamentului, acest lucru). Dezvăluirea a generat un scandal imens. Ulterior au urmat epizoadele LuxLeaks, SwissLeaks, Offshore Leaks, «Panama Papers» și «Paradise Papers», care au scos la iveală adevăratele dimensiuni ale evaziunii fiscale practicată de corporațiile transnaționale, politicieni, celebrități ale sportului și ale industriilor de distracție. Aceste dezvăluiri au făcut ca egalitatea în privința taxării să apară ca o poveste naivă bună de scris în manualele de drept iar realitatea reală să împartă cetățenii francezi în doua categorii: pe de o parte cetățenii onești care își onorează obligațiile fiscale și contribuie onest la finanțele publice, iar de partea cealaltă puternicii lumii care pot să se eschiveze ușor de la obligațiile legale fără a suferi vreo consecință (nicio plîngere penală nu a fost depusă contra doamnei Bettencourt, moartă în 2017, iar Jérôme Cahuzac e încă la libertate deși a fost condamnat la patru ani de pușcărie).

Experiențele practice cotidiene acumulate de către clasele populare în relațiile lor cu administrația au contribuit la consolidarea percepției că ar fi vorba de ”standarde duble”. Contribuabilii cei mai săraci recurg deseori la agenții fiscali pentru a naviga prin limbajul fiscal abstract și pentru a-și evalua corect impozitele și taxele (3). În același timp diminuarea numărului de funcționari a deteriorat relațiile la ghișeu: din 2005 pînă în 2017 guvernele succesive au redus mai bine de 35 mii locuri de muncă în sectorul administrării finanțelor publice, mai ales în rîndul agenților însărcinați cu colectarea impozitelor. În mediul rural, orarul de funcționare a oficiilor fiscale se reduce iar în zonele urbane au crescut cozile de așteptare, ceea ce penalizează mai ales contribuabilii cu un nivel scăzut de studii, care preferă contactul uman sau nu se descurcă în tehnologiile digitale. Aceasta se întîmplă mai ales în cazurile cînd este vorba de solicitări de reduceri și scutiri – adică de solicitări privind anularea plăților taxei imobiliare, taxei funciare sau drepturile de autor. Odată cu creșterea șomajului și precarității, numărul solicitărilor de acest gen a trecut de la 695 mii în 2003 la 1.4 milioane în 2015. Dar șansele de a îndulci perceptorul fiscal variază în funcție de apartenența socială: conform unei anchete realizate de noi în 2017, printre contribuabilii care au avut unul sau mai multe conflicte cu administrația, 69 % dintre cetățenii cu studii superioare au soluționat cazul în favoarea lor, spre deosebire de doar 51 % dintre cetățenii din clasele populare.

Tensiunilor birocratice li se adaugă și efectele crizei. Pentru salariați și micii antreprenori a căror putere de cumpărare stagnează sau chiar descrește, impozitele și taxele apar mai puțin ca o contrapartidă de servicii publice și mai mult ca o cheltuială suplimentară. Sentimentul lor de injustiție se amplifică și el: la incapacitatea de a plăti sumele cuvenite se adaugă și convingerea că acești bani servesc pentru a-i îmbogăți ”pe cei de sus”. După criza din 2008, dezagregarea bazei industriale și suprimarea locurilor de muncă pun într-o lumină proastă clasa politică ce nu poate opri procesele de delocalizare și relocalizare a producției. Cîndva considerat ca un garant al protecției, statul apare acum ca o instanță îndepărtată, aflată în serviciul celor puternici. În plus, în micile întreprinderi, expuse într-o măsură mai mare concurenței internaționale, impozitul apare uneori ca o amenințare pentru stabilitatea locurilor de muncă.

Această percepție, amplificată și de vorbăraia jurnalistică despre ”bariere care apasă asupra costului muncii” deschid calea apropierii dintre salariați și patroni, mai ales cînd e vorba de a contesta contribuțiile și excesul de reglementări. Într-o lume a abundenței forței de muncă în care angajatorii nu se sinchisesc să practice subcontractarea, contestarea impozitului poate să se exprime deopotrivă prin vocea tinerilor fără studii – muncitori și salariați -, grupurile cele mai afectate de șomaj și precaritate. Pentru mulți individualizarea muncii este însoțită de o eroziune a solidarităților colective, lucru care favorizează dezvoltarea unor procese de dezafiliere: fiind foarte departe de stabilitatea pe care o oferă funcția de funcționar public, aceste grupuri de muncitori nutresc un resentiment față de stat și față de agenții acestuia care beneficiază de o protecție inaccesibilă lor. Pentru grupurile cele mai afectate de criză, statutul de antreprenor independent reprezintă o soluție posibilă. Această perspectivă este însoțită de cele mai multe ori de discursuri care denunță ”excesul de reglementări”. Imaginea micii întreprinderi, sufocată de povara socială și fiscală corelează puternic cu imaginea unui stat distant și indiferent la problemele locale. Valorificarea muncii ca sursă de demnitate și de remunerare meritată merge pas în pas cu stigmatizarea asistenței finanțată din impozite.

Destabilizarea unor părți importante ale salariatului subaltern a contribuit la întreținerea, în sînul claselor populate, o rezistență în creștere față de impozite, în numele salvării cu orice preț a locurilor de muncă.
Această încredere deteriorată a claselor populare față de sursele de finanțare a statului social a fost ignorată mult timp în dezbaterile cu privire la fiscalitate. Cu excepția campaniilor electorale, guvernele se arată foarte interesate să păstreze acceptarea impozitului de către clasa mijlocie – un grup social cu care se identifică majoritatea alegătorilor – și clasele superioare. De la începutul anilor 1980 se poate vedea cum se multiplică nișele fiscale care permit reducerea impozitului pe venit, în timp ce TVA rămîne același pentru toți consumatorii iar accizele pentru carburanți cresc fără a cunoaște vreo derogare sau tratament preferențial (nici măcar pentru industriile transportului).
Contribuabilii înstăriți dispun de mai multe posibilități de a reduce factura lor fiscală (și de a agonisi într-o măsură mai mare pentru cei bogați): donații la partide și asociații, muncă la domiciliu sau investiții locative, munci de eficientizare energetică etc.

Cadou pentru proprietarii de întreprinderi.

Aceste scutiri influențează asupra aprecierii nivelului de colectare a impozitelor. Ancheta noastră a descoperit că contribuabilii care beneficiază (și utilizează) cel puțin o nișă fiscală estimează de 1,4 ori mai des decît ceilalți ”că Franța este o țară în care oamenii plătesc prea multe impozite și taxe”.

Dramaturgia mediatică desfășurată în toamnă în jurul chestiunii cu privire la colectarea impozitului la sursă a arătat un guvern gata să se mobilizeze pentru a garanta eficiența unui mecanism care îi avantajează pe cei mai bogați. Majoritatea parlamentară a decis de exemplu să lărgească ”pactul Dutreil” (4) care autorizează proprietarii de întreprinderi să transmită părțile lor, prin donații anticipate sau cu ocazia morții, fiind exonerați de drepturile de succesiune. Acest cadou a trecut aproape neobservat și nimeni nu i-a măsurat încă impactul precis: această nișă fiscală costă deja bugetul public peste 500 milioane euro anual, reprezentînd un cîștig esențial pentru beneficiari.
În tot acest timp jurnaliștii și responsabilii politici își țin ochii fixați pe ”vestele galbene” și se întreabă dacă trebuie să păstrăm mediul ambiant ori să asfixiem automobiliștii.

Chiar dacă este prea devreme să evaluăm posteritatea acestei mișcări, unul dintre meritele sale principale este cel de a scoate la iveală acest sentiment de injustiție fiscală care mocnește de mai mulți ani în sînul claselor populare.

Bibliografie:

(1) Nicolas Delalande, Les Batailles de l’impôt. Consentement et résistances de 1789 à nos jours,

Seuil, coll. « L’Univers historique », Paris, 2011.

(2) Lire Jean-Michel Dumay, «La France abandonneses villes moyennes », Le Monde diplomatique,

mai 2018.

(3) Yasmine Siblot, Faire valoir ses droits au quotidien. Les services publics dans les quartiers

populaires, Presses de Sciences Po, coll. «Sociétés en mouvement», Paris, 2006.

(4) Pacte instauré par la loi Dutreil (du nom de M. Renaud Dutreil, alors secrétaire d’État aux petites

et moyennes entreprises), ou «loi pour l’initiative économique», du 1er août 2003.

Alexis Spire este sociolog, director de cercetare la Centrul Național de Cercetare Științifică (CNRS). Autor al ”Rezistența la impozite, atașamentul față de stat. Anchetă asupra contribuabililor francezi” ( Seuil, Paris, 2018). Acest studiu se bazează pe un chestionar implementat în 2017 și care studiază un eșantion reprezentativ de 2700 persoane și un studiu calitativ (interviuri) cu contribuabilii întîlniți la ghișeurile administrației fiscale.

Articolul a apărut în numărul din decembrie, 2018, al revistei Le Monde Dimplomatique. 

Traducere din limba franceză: Vitalie Sprînceană 

Imagine de fundal: Pieter Bruegel cel Tînăr. ”Plata dijmei” (1618). © De Jonckheere, Genève.