Jennifer R. Cash

Acest articol[1] studiază economia gospodăriilor rurale în Moldova ca zonă cenușie. Măsurătorile statistice standard obișnuiesc să califice Moldova drept “cea mai săracă țară din Europa”[1]. Conform studiilor la nivel național, gospodăriile din mediul rural suferă de nivelul cel mai ridicat al sărăciei, în raport veniturilor cu valoarea „coșului minim de consum”. Asemenea niveluri înalte ale sărăciei sunt folosite frecvent pentru a explica ratele ridicate ale migrației forței de muncă din țară. Cu toate acestea, alte statistici indică faptul că Moldova este o țară „sigură” din perspectivă alimentară,[2] în timp ce studiile empirice ale economiștilor agricoli sugerează că terenurile exploatate sunt suficiente pentru asigurarea  necesarului alimentar al gospodăriilor rurale. Cum ar trebui percepute aceste date—suferă oare gospodăriile rurale din Republica Moldova de înfometare sau sunt sigure din perspectivă alimentară?

În acest capitol voi rezuma gama de date ambigue și incerte care stau la baza evaluării sărăciei rurale și bunăstării gospodăriei. Aspectul „cenușiu” învăluie problematicile legate de proprietate și utilizare a terenurilor, de producție și consum casnic, de valori culturale și rețele sociale. Această trăsătură este extinsă și persistentă, chiar la nivel local. Chiar și atunci când este pusă sub semnul întrebării și sub observație, informatorii insistă că nici chiar ei nu știu cum să „facă față”, neagă participarea la numeroase practici economice (cum ar fi acordarea și luarea de împrumuturi) și nu reușesc să recunoască contribuțiile materiale substanțiale prin care sătenii contribuie la bunăstarea reciprocă. Această atmosferă cenușie îmi temperează optimismul privind rolul etnografiei în dezvăluirea unei imagini cuprinzătoare a informalității, cel puțin în cazul Moldovei rurale (a se vedea suplimentar Abel și Polese 2014).

Cu toate acestea, o investigație etnografică a acestei situații cenușii poate să dezvăluie narațiunile morale și agendele inerente programelor de dezvoltare naționale și internaționale care insistă asupra identificării inechivoce a populației rurale din țară ca fiind „săracă”[3]. Nici un grad de rafinare a colectării datelor economice nu poate schimba faptul că astfel de programe funcționează în mare măsură independent de realitățile vieții rurale cotidiene. Și mai important, o anchetă în ceea ce privește persistența aspectului cenușiu în economia gospodăriilor rurale ar ajuta la elucidarea modului în care narațiunile morale care apar dindărătul paravanului sărăciei s-au schimbat rapid în perioada post-socialistă.

 

Sărăcia în Moldova post-socialistă

Când Moldova și-a dobândit independența în 1991, atenția locală și internațională a fost inițial antrenată de volatilitatea relațiilor etnice, problemele de construcție a națiunii și stabilitatea politică a noului stat. O atenție redusă a fost acordată slăbiciunilor economice ale țării, dar până la sfârșitul anilor 1990 a devenit evident că acestea erau substanțiale. Moldova sovietică a furnizat în mod primar produse agricole pentru alte republici; a avut puține industrii grele și puține resurse naturale altele decât terenurile agricole bogate. După independență economia Moldovei a fost profund afectată iar decolectivizarea a provocat mai multe probleme decât a rezolvat pentru noii „fermieri” ai țării, care au fost privați de salarii și cărora li s-au dat pământuri pe care nu le puteau nici lucra eficient sau profitabil și nici vinde. De la începutul anilor 2000, Moldova a fost identificată ca „cea mai săracă țară din Europa” această etichetă rămânând fără examinare critică, chiar și când natura precisă a problemelor economice a țării s-a schimbat și a evoluat.

În paginile următoare folosesc date extrase din cercetări etnografice efectuate în Moldova pentru a cerceta narațiunile predominante care au apărut privind sărăcia în zonele rurale ale țării.[4] În perioada 2009-2010 am efectuat zece luni de muncă pe teren în satul Răscăieți, în partea de sud-est al țării. Mi-am ales această locație pentru multe din caracteristicile sale reprezentative, inclusiv cele referitoare la sărăcia pre-sovietică[5];  distrugere aproape totală în timpul celui de-al doilea război mondial; modernizare rapidă și îmbunătățire a nivelului de trai în perioada sovietică; precum și resărăcirea drastică și ratele ridicate de migrație a forței de muncă în perioada post-sovietică. Răscăieți este de mărime medie pentru un sat moldovenesc, cu o populație oficială de aproximativ 2.500 de persoane care trăiesc în circa 1200 de gospodării.

Numărul locuitorilor prezenți la moment este mult mai mic pentru că migranții de muncă își schimbă rar statutul de înregistrare; puțin peste jumătate dintre copiii de vârstă școlară au cel puțin un părinte în străinătate. Comparativ cu perioada sovietică, când două ferme din sat (una specializată în cultivarea legumelor pentru semințe și celălalt în struguri) au oferit locuri de muncă aproape universale, astăzi există puține opțiuni de angajare. După estimările mele aproximativ trei sute de persoane au un loc de muncă stabil în sat și încă aproximativ treizeci lucrează în centrul raional sau localitățile învecinate.

În opinia majorității sătenilor, lipsa muncii plătite în sat este un semn sigur al sărăciei recente a țării. Cu toate acestea, în timpul lucrărilor în teren din 2009 și în anii anteriori, m-am confruntat adesea cu afirmații potrivit cărora gospodăriile „au (suficient)” și că nu „mor de foame”. Asemenea afirmații, combinate cu altele despre „bogăția” și „belșugul” afișate în timp de sărbătoare și în stilul cotidian de îmbrăcăminte și comportament, m-au dus la o examinare mai îndeaproape a sărăciei atribuite Moldovei și în special a regiunilor sale rurale. Este important faptul că rapoartele privind sărăcia Republicii Moldova combină frecvent date despre „coșul minim de consum” (adică sărăcia națională absolută), ratele ridicate de migrație ale țării și modelele de cheltuieli de remitențe în moduri care generează o imagine a populației rurale din țară ca fiind în pragul înfometării. Nu numai că o astfel de imagine diferă de cea care pe care o au locuitorii rurali despre ei înșiși, ea este, de asemenea, în contradicție cu alte date care confirmă că deținerea în general a unor terenuri agricole este suficientă pentru ca locuitorii să își satisfacă necesitățile alimentare. Nu este deloc surprinzător faptul că formele existente de date statistice despre (in)securitatea alimentară provoacă și mai multe întrebări pe măsură ce ei răspund privind economia gospodăriei și bunăstare. Cu toate acestea, am constatat că și sătenii își descriu activitățile economice ca fiind „gri” – obscure, necunoscute și inexplicabile, chiar și pentru ei înșiși și etnografii care îi vizitează. Examinarea mai minuțioasă a unei asemenea zone gri impenetrabile în jurul economiei de gospodărie ilustrează rapiditatea cu care un discurs global în schimbare privind sărăcia a încercat să obscurizeze atât condițiile reale de viață din Moldova rurală cât și standardele anterioare (sovietice) de bunăstare care rămân importante în imaginea de sine a locuitorilor din mediul rural (vezi de asemenea Kaneff și Pine 2011, 4-6).

 

Economiile gri ale gospodăriei și narativele morale ale sărăciei

În antropologie și domeniile conexe conceptul de zonă gri este cel mai ades legat de temele violenței și corupției politice, în special cu referire la ambiguitatea morală și juridică. Aceste utilizări ale conceptului sunt extinderi logice ale aspectului extrem de influent al conceptului prezent într-un eseu reflectiv de Primo Levi (2008) despre lagărele de concentrare din Germania[6]. Din acest context, ideea de „zonă gri” a fost deosebit de utilă pentru identificarea lacunelor în codurile juridice și furnizarea drepturilor de bază și valorilor mobiliare și în definirea gamei și continuității ambiguității și incertitudinii în viața umană, în care sunt vizate dorințele de supraviețuire, demnitate și prestigiu (de ex. Scheper-Hughes 2007). După cum explică editorii acestei cărți în introducere, conceptul poate fi extins productiv pentru a studia ambiguitățile percepute și incertitudinile societăților postsocialiste din Europa de Est, fără a sacrifica preocupările mai specifice pentru reglementarea violenței, stabilirea moralității și asigurarea drepturilor omului cu care a fost asociat anterior.

În acest capitol am revenit la afirmațiile lui Primo Levi despre normalitatea atât a zonelor gri (incertitudine) cât și a celor negre și albe (certitudine) în viața omenească. În deschiderea eseului său, Primo Levi întreabă: „Oare noi – noi cei care ne-am întors [din lagăre] – am fost capabili să înțelegem și să-i facem pe alții să ne înțeleagă experiențele? „(2008, 88), modificându-și imediat propria întrebare, menționând că „înțelegerea” trebuie să însemne” simplificare”. Fără simplificare, el scrie că „lumea din jurul nostru ar fi o încurcătură infinită și nemărginită” (Levi 2008, 88) speculând că filozofia umană de bază necesită diferențierea dihotomiilor care implică în mod necesar și distincții morale: noi/ei, inamic/prieten, învingător/învins. Pe scurt, implicarea analizei lui Levi este clară: viața este gri, dar reușim (de cele mai multe ori) să o facem să pară alb-negru, atât pentru noi, cât și pentru alții. Mult mai târziu în eseul său, Levi sugerează că numai prin exerciții de putere anormale, cum ar fi cele reprezentate de lagărele de concentrare, oamenii rămân pe termen nedefinit într-o „zonă cenușie”, incapabili să-și formuleze, adopte sau să explice comportamentul lor conform principiilor coerente (2008, 199).

Dacă analiza lui Levi este extinsă dincolo de contextul său imediat, atunci ne-am putea aștepta ca zonele gri persistente, fie identificate în termeni geografici (cum ar fi Europa de Est) fie domenii specifice ale vieții sociale (ex. economia), apar pentru că o anumită formă de putere operează întru prevenirea apariției narațiunilor morale (albe și negre). Și totuși, în același sens trebuie să ne amintim că apariția narațiunilor alb-negru semnalează, de asemenea, funcționarea unei forme de putere, care aduce cognitiv și ordinea morală într-o stare, de altfel „normală”, de gri. Zonele gri persistente oferă astfel o ocazie de a explora modul în care atât siguranța, cât și incertitudinea sunt create, însă o astfel de explorare necesită o atenție mai specială la genurile și formele de putere decât cea articulată chiar de Levi (a se vedea suplimentar Petropoulous și Roth 2006).[7] Economia gospodăriei în mediul rural din Republica Moldova constituie o zonă gri distinctă. Eforturile statistice pentru stabilirea nivelelor de sărăcie și bunăstare se bazează pe o varietate de forme de date incomplete și ambigue. Însă locuitorii din mediul rural pretind, de asemenea, că nu știu cum reușesc să facă față, și nu reușesc de obicei să observe sau raporteze asupra numeroaselor valori, relații și practici care contribuie la redistribuirea alimentelor între casele care au mai mult și cele care au mai puțin. O parte din această situație gri reprezintă o reflectare normală a vieții de zi cu zi; unele dintre ele indicând funcționarea ideologiilor locale de autosuficiență, egalitate și lipsă a claselor; iar unele din ele sunt legate de incertitudinile foarte reale produse în ultimii ani de dezintegrarea economiei sovietice, privatizare, decolectivizare și apariția capitalismului global de piață. În mijlocul acestor „nuanțe de gri”, fiecare dintre care indică atât normalitatea, cât și funcționarea diferitelor tipuri de putere în viața rurală, apariția unui portret clar și lipsit de ambiguitate, alb-negru al sărăciei rurale, demonstrează crearea unui nou narativ moral sub forma unor indicatori științifici.

 

Noi narative ale sărăciei

Limita oficială a sărăciei în Moldova este calculată în termeni absoluți, conform unui „coș minim de consum”. Costul „coșului”, care conține produse alimentare corespunzând nevoilor nutriționale stratificate în funcție de vârstă și sex, alte elemente necesare pentru viața cotidiană și utilități de bază, se calculează pe baza nivelurilor individuale de venituri (Laur 2005). Această formă de calcul al sărăciei este cel mai bine concepută pentru a urmări condițiile extreme, dar nu este potrivită pentru înțelegerea standardelor de viață reale sau a nivelurilor relative ale inegalității (vezi Betti et al., 2012, 129, 133). În ultimele decenii, specialiștii politici din întreaga Europă au favorizat, în general, utilizarea indicatorilor de sărăcie relativă pentru măsurarea nivelului sărăciei la nivel național și a unor indicatori compuși pentru comparații internaționale. Moldova, ca și SUA, reprezintă, prin urmare, un caz în care specialiștii în sărăcie continuă să fie preocupați nu cu forme relative de inegalitate, ci cu o lipsă absolută. Datele privind sărăcia în Moldova sugerează astfel o imagine deosebit de clară a primilor 15 ani de post-socialism. Din 1993 până în 2004, veniturile au rămas cu mult sub nivelul coșului minim de consum (Laur 2005, 6-7). Situația s-a deteriorat între mijlocul anilor 1990 și 1999-2000 – când 90% din populație a ajuns sub pragul sărăciei. Începând cu anul 2004, salariile au fost, în general, adecvate pentru aducerea peste pragul de sărăcie a indivizilor care le dețin, dar lipsa veniturilor în mediul rural continuă să fie o problemă majoră (Laur 2005, Biroul Național de Statistică 2011).

Atunci când este combinat cu alte statistici, acest lucru sugerează că moldovenii din mediul rural sunt la limita înfometării. De exemplu, Studiul național al bugetelor gospodăriilor populației arată că gospodăriile din mediul rural achiziționează 51% din produsele alimentare și că acest procent a crescut în ultimii ani (Biroul Național de Statistică 2010). Rapoartele privind nivelurile ridicate ale migrației sunt, de asemenea, adesea cuplate cu informația că Republica Moldova are cea de-a patra cea mai mare economie de remitențe din lume comparativ cu PIB-ul (Banca Mondială 2011, 14). După ce am întâlnit astfel de statistici combinate în rapoartele de dezvoltare și în știrile internaționale de mai multe ori, am început să mă întreb ce înseamnă cu adevărat. La suprafață, aceste statistici par să spună o poveste morală familiară despre migrație: adică faptul că ratele ridicate ale migrației ilegale din Republica Moldova reflectă o decizie dificilă de a părăsi confortul casei în urma călătoriei în străinătate, o decizie luată într-un moment de nesiguranță alimentară sau necesități de familie extreme. Astfel de povești au fost deja investigate de alți antropologi care au analizat modul în care femeile migrante folosesc asemenea narațiuni pentru a-și stabili și menține reputația morală „la domiciliu” (de exemplu, Keough 2006) și de economiști care au stabilit că majoritatea migranților au tratat migrația, în special alegerea destinației și, prin urmare, problema legalității, ca una din multele opțiuni în susținerea sau îmbunătățirea moderată a stilului lor de viață existent, care aparțin de mijloace și statut medii (Goerlich și Luecke 2011). Aceste abordări au acceptat pretențiile respondenților precum că migrația era necesară. În acest capitol, totuși, abordez povestea dintr-o direcție diferită, întrebându-mă dacă statisticile privind sărăcia descriu cu exactitate scenarii de nesiguranță alimentară extremă în mediul rural. Răspunsul, pe scurt, este că nu au; răspunsul mai extins este că o astfel de investigație servește drept reamintire a faptului că toate abordările științifice sociale sunt limitate în capacitatea lor de a înțelege pe deplin interacțiunea dintre valorile și practicile care înconjoară producția și consumul de alimente în comunitățile rurale și care conduc atât la securitate alimentară cât și la foamete.

 

Suferă oare gospodăriile rurale de foame?

La începutul anilor 2000, cele mai multe gospodării din mediul rural au primit terenuri în timpul decolectivizării fostelor gospodării de tip colhoz (colective) și sovhoz (de stat). Legislația care facilitează decolectivizarea în Moldova a fost adoptată în 1991 și 1992, dar cea mai mare parte a redistribuirii în Răscăieți, ca și în întreaga țară, a avut loc prin Programul național de terenuri 1998-2000 (Gorton și White 2003; Csaki și Lerman 2001; Lerman și Cimpoieș 2006). Terenurile Agricole deținute individual în Răscăieți sunt mai mici decât media națională de 1,56-2,0 ha, iar terenurile combinate ale gospodăriilor casnice sunt, de asemenea, semnificativ mai mici.[8] La etapa inițială de distribuire a terenurilor, lucrătorii agricoli curenți și cei pensionari (inclusiv cei care au fost angajați în serviciile sociale ale fermelor, cum ar fi grădinițele acestora) au primit integral cote de pământ, iar persoanele care au lucrat pentru stat (de exemplu, ca profesori de școală) cote parțiale. Terenul mediu pentru o gospodărie cu două cote agricole și o grădină de casă în Moldova este de 4,21 ha; în acest sat, este de numai 2,56 ha.[9] Nimeni născut după 1976 nu a primit pământ în distribuția inițială a terenurilor agricole, dar în 2009 majoritatea familiilor tinere ale satului (conduse de adulți cu vârste între 20 și 30 de ani) au moștenit, cumpărat sau au planificat să cumpere cote parțiale.

Privatizarea terenurilor în Moldova a fost concepută pentru a proteja gospodăriile țărănești de pe piețele funciare. Noii proprietari au primit terenuri arabile, livezi și vii în proporții similare cu vecinii lor, iar restricțiile legale privind vânzările de terenuri au împiedicat achizițiile la scară largă. Privatizarea terenurilor a produs, de asemenea, configurații de proprietate asupra terenurilor de uz casnic, care garantau majorității proprietarilor posibilitatea de auto-aprovizionare de bază. Cifrele producției Pre-Sovietice indică faptul că 3 ha au fost cantitatea minimă de teren care putea hrăni o gospodărie de aproximativ patru persoane (a se vedea Hitchins 1994, 341). Ar putea fi de așteptat ca alocările post-sovietice puțin mai mici să poată hrăni gospodăriile mai mici de astăzi, chiar și cu puține contribuții de numerar pentru utilaje, îngrășăminte, pesticide sau semințe cu randament ridicat.

Într-adevăr, un studiu realizat de Martin Petrick, economist agricol, indică faptul că este posibil ca o gospodărie agricolă medie să producă cea mai mare parte a hranei de care are nevoie și chiar să dețină ceva de vânzare. Petrick (2000) calculează că gospodăria agricolă medie alocă 19% din recolta de pe proprietățile sale private pentru hrana animalelor, 55% pentru a-și hrăni membrii, și încă 26% (mai ales mere, struguri și ceva lapte) pentru vânzare (2000, 19).[10] În urma propriilor cercetări am constatat că gospodăriile din Răscăieți, chiar și cu alocații de terenuri mai mici decât cele medii, au fost capabile să producă suficiente cereale, carne și lapte pentru propriile lor nevoi auto-raportate. Gospodăriile care reușesc să-și auto-asigure aceste bunuri variază în funcție de mărime, compoziție, vârstă și acces la alte forme de venit; ele au variat și în privința cultivării propriului teren sau a închirierii parcelelor arabile către cooperativele locale. Lipsa de teren nu era neapărat o barieră în calea auto-aprovizionării; printre familiile mai tinere pe care le-am studiat,[11] mai multe „care nu aveau pământuri” erau incorporate parțial într-o gospodărie comună cu părinții unui membru al cuplului. Ei s-au perceput ca fiind două gospodării, deoarece cuplul mai tânăr deținea controlul asupra propriilor venituri; dar agricultura comună a terenurilor generației mai în vârstă și alte strategii comune de achiziții alimentare au produs suficientă mâncare pentru cel puțin patru adulți și câțiva copii mici. Unele gospodării au produs chiar mai multă mâncare decât aveau nevoie. O gospodărie, de exemplu, a produs un excedent de grâu de 26 kg/persoană (aproape 23% din media regională pentru consumul anual).

Cu toate acestea, în urma cercetărilor mele, doar aproximativ un sfert din gospodării au reușit să se auto-aprovizioneze cu resursele de bază. În unele cazuri, calitatea precară terenurilor a fost de vină, însă sumele pe care gospodăriile le-au estimat ca fiind necesare pe o perioadă de un an au variat în moduri care contraziceau corelarea ușoară. De exemplu, o gospodărie care a produs mai mult decât dublul mediei regionale la consum de grâu (240 kg/persoană) a raportat că grâul le-a ajuns pe doar 6-8 luni. Gospodăria avea nevoie de aproape patru ori mai mult decât aveau nevoie altele, dar nu au existat factori evidenți (de exemplu, un număr mai mare de animale) care să poată explica diferența. În urma discuțiilor, capul gospodăriei a afirmat că nici ea nu putea explica de ce păreau că au nevoie de mult mai mult grâu decât alte familii. Răspunsul probabil, sugerat mai jos, este că nu a luat în calcul cantitățile substanțiale de grâu și pâine pe care le-a dat celor cinci copii și vecini.

La nivel național, gospodăriile rurale par, în general, incapabile să se auto-aprovizioneze. Datele colectate în Studiul național al bugetelor gospodăriilor populației arată că, în medie, gospodăriile din mediul rural produc doar 35,8% din cerealele pe care le consumă, 37,6% din lapte, 50,5% din carne, 74,5% din ouă, 40,3% din cartofi, 51,1% din legume și 72,1% din fructe (Biroul Național de Statistică 2010, 128). Cum putem înțelege decalajul dintre ce ar trebui să fie posibil și ce se întâmplă de fapt? Dacă gospodăriile din mediul rural pot să se auto-aprovizioneze, de ce nu o fac?

 

Zona gri dintre a avea și a da

După cum s-a arătat mai sus, datele existente privind deciziile economice ale gospodăriilor populației din mediul rural al Moldovei sunt în cel mai bun caz nejustificate. Valorile medii ale terenurilor „private” sunt deseori calculate fără a se face distincție între exploatațiile corporative și cele ale proprietarilor individuali; loturile de grădini mici ale locuitorilor urbani sunt adesea incluse în diverse parcele produse prin decolectivizare. Puține statistici urmăresc vârsta medie a proprietarilor de terenuri rurale; modelele specifice de proprietate asupra terenurilor asociate cu indivizii născuți după 1976 nu sunt cercetate; iar problemelor de moștenire le-a fost acordată puțină atenție. Colectarea datelor statistice pare să fi înghețat în momentul imediat al decolectivizării, când doar chestiunile legate de proprietate și distribuție mai contau. În mod similar, datele privind sărăcia sunt capturate de metodologii care indică faptul că sărăcia absolută eclipsează sărăcia relativă și care se concentrează pe calcularea necesităților de bază (din punct de vedere nutrițional) prin venit. Datele privind bugetele din sectorul bugetar asupra cheltuielilor legate de alimente suferă în continuare de probleme mai subtile, deoarece nu disting produsele alimentare care au fost cumpărate din comoditate sau preferință de cele procurate din nevoi absolute. Nici produsele alimentare nu sunt cumpărate pentru dăruire, festivități sau ocazii speciale studiate separat de produsele achiziționate pentru consum zilnic. Acumulate, datele statistice disponibile generează mai multe întrebări decât răspunsuri privind modul în care supraviețuiesc gospodăriile din mediul rural și cât de importantă este deținerea terenurilor pentru bunăstarea gospodăriei.

În această secțiune mă  voi referi la o schiță etnografică a economiei gospodăriei în zona gri. Elucidarea sensului activităților pe care le desfășoară gospodăriile necesită, cel puțin, atenția asupra contextului mai larg al relațiilor sociale și al valorilor asupra cărora gospodăriile din mediul rural iau decizii economice. Poate că prima concluzie este că, în pofida unei ideologii puternice de autosuficiență (vezi Cash, ediție în curs de publicare), puțini indivizi se așteaptă de fapt să conducă o gospodărie fără acces la venituri în numerar. Astfel, formularea inițială a întrebării despre sărăcia rurală- De ce proprietarii de pământ cumpără alimente atunci când ar putea să le producă? – indică imediat practica foarte normală de a cumpăra alimente. Observația etnografică a relevat, de exemplu, că achiziționarea de pâine este obișnuită, chiar și pentru gospodăriile în care se coace de obicei. Până și gospodăriile care își produc majoritatea hranei proprii cumpărau în mod regulat și alimente (inclusiv pâine, brânzeturi, cărnuri, maioneză, ouă și dulciuri) pentru pregătirea ospețelor. Ospețele sunt numeroase și se țin cu diverse ocazii (vezi Cash 2011) – orice gospodărie din sat găzduiește ușor cincisprezece sau mai multe ospețe pe an, iar cheltuielile medii per ospăț sunt raportate la 100 de dolari sau euro; cheltuielile minime suportate de către bucătărese casnice cu experiență și beciuri bine organizate costă și acestea până la 30 de euro per sărbătoare. În majoritatea anilor, cu excepția proeminentă a sfârșitului anilor 1990 și începutul anilor 2000, majoritatea oamenilor au avut acces la numerar, subliniind în continuare normalizarea achizițiilor la scară mică a alimentelor și altor obiecte care, teoretic, puteau fi produse la domiciliu. În practică, puțini oameni încearcă să evite astfel de achiziții și găsesc satisfacție în pretextul de a intra într-un magazin și de a discuta cu vânzătorii și alți clienți.

Proeminența sărbătorii atrage, de asemenea, atenția asupra relației dintre a avea și a da. În mediul rural din Moldova, ca și în multe alte părți ale lumii, se așteaptă ca gospodăriile care dispun de mai multe resurse să se descurce mai bine, însă practicile prin care se fac asemenea daruri sunt rareori observate sau urmărite prin forme de topografie standard (vezi Guyer 2004). În urma cercetărilor mele, informatorii au negat, în general, importanța cadourilor și oferirea acestora în contextul gestionării gospodăriei. Aproape jumătate dintre cei intervievați au negat că ar împrumuta vreodată obiecte de la alții, în timp ce alții au raportat prea puțin la acest subiect. După calculele mele, gospodăria în care am trăit a împrumutat cel puțin un obiect pe zi și era în relații regulate de împrumut (în mare parte reciproce) cu alte șapte gospodării. Nu numai că majoritatea informatorilor nu au reușit să calculeze ceea ce au dat, dar a fost inacceptabil din punct de vedere social să-și amintească când s-au dăruit anumite produse, în special pâinea. Cantități substanțiale de alimente – cum ar fi cartofii, vinul, făina și uleiul – pe care gospodăriile le-au dat sau le-au primit de la rude, prieteni sau vecini în timpul pregătirilor funerare, nu au fost raportate vreodată în sondaje și aproape niciodată nu au fost menționate în conversație. În mod asemănător, oamenii „săraci” nu au apărut vreodată în timpul procesiunilor funerare pentru a revendica cotele-parte de pâine la care erau îndreptățiți ritualic (Cash 2013), iar în cele câteva ocazii când oamenii au venit să ceară pâine, aceștia au venit după lăsarea nopții.

Tăcerea din jurul acestor practici de dăruire, de împrumut și de primire fac invizibilă mecanica socială a aprovizionării gospodăriilor. Am fost deosebit de intrigat de modul în care o gospodărie a scăpat în mod miraculos, de eticheta de săracă. Gospodăria are puțin, dar oferă multe din ceea ce are în termeni materiali și simbolici, câștigând o reputație pentru generozitate. Vera, văduvă la vârsta de cincizeci de ani, trăiește singură pentru o bună parte a anului, în timp ce fiul ei adult, Petrică lucrează neregulat la Moscova. Înainte de decolectivizare, Vera a avut o varietate de locuri de muncă, printre care și lider de brigadă și cosmetician. Acum primește o singură pensie medicală, închiriază pământul și ocazional prestează servicii de frizerie la domiciliu. Deși gospodăria se auto-raportează ca fiind auto-aprovizionată cu succes și refuză să primească daruri, mâncare sau ajutor de la alții, acesta nu este cazul. Gospodăria primește suficient grâu și ulei (semințe de floarea-soarelui) de pe terenul închiriat, însă grădina de lângă casă a Verei este abia întreținută, aceasta nu crește animale și trăiește în mare parte pe credit rotativ de la magazin între perioadele când primește pensia. În schimb, gospodăria primește un sprijin material substanțial de la vecini, dar printr-un schimb și flux de bunuri și servicii care este urmărit la minim. Deși am studiat această gospodărie împreună cu altele câteva pe care se bazează semnificativ, nimic din ce am documentat că a fost dăruit aproape zilnic nu a fost raportat de vreuna din gospodării. În schimb, atenția publicului s-a concentrat pe ajutorul pe care Vera și fiul ei „l-au dat” în mod liber și nesolicitat ca „vecini”.

După cum arată situația gospodăriei Verei, fluxurile inegale de hrană dintre casa unui vecin în alta, în mod normal, nu sunt marcate în viața socială zilnică și e chiar și mai puțin probabil să fie înregistrate în vreun chestionar. Observarea etnografică a dezvăluit, de asemenea, o varietate de situații în care gospodăriile și-au asumat în mod regulat costuri sociale „inevitabile” ridicate (cum ar fi participarea la nunți) și datorii în numele altora (ca în cazul nășitului). Deși mi s-a spus că astfel de „riscuri” erau asumate ca parte integrantă a responsabilităților de a conduce o gospodărie, aceste costuri erau rareori incluse când respondenții și-au detaliat cheltuielile obișnuite ale gospodăriei. Respondenții au relatat cu ușurință costurile lunare ale serviciilor de combustibil, electricitate, telefon și televiziune prin satelit, asigurări și tratamente medicale, dar au pretins că nu cunosc costurile regulate sau anuale ale sociabilității, ospitalității sau participării la ritualuri și s-au obosit repede de eforturile mele de a obține asemenea informații. Redistribuirea necalculabilă a alimentelor, „darurile” muncii, împrumuturile de echipament mic, cheltuielile pentru ritualuri și sărbători, și datoriile sociale sunt cu totul obișnuite. Ele sunt importante pentru menținerea respectului social între gospodării cu mijloace inegale, dar creează, de asemenea, o zonă gri în jurul producției și consumului de alimente, ceea ce face foarte dificilă identificarea sau urmărirea sărăciei pentru oricine, chiar și pentru locuitorii de la sate.

 

De la  „Gură de rai” la cea mai săracă țară a Europei: informalitate, zone cenușii și narativele morale ale sărăciei

Statisticile privind sărăcia în Moldova, calculate în primul rând prin prisma capacității de acces la alimente în termeni de piață, nu ascund doar zona gri a economiei gospodăriei care este structurată pe valori sociale, relații și practici legate de producția, consumul și schimbul de alimente. Aceste statistici sunt, de asemenea, implicate în disjuncția dintre această zonă gri și narațiunea morală a sărăciei care domină programele și politicile naționale și internaționale de dezvoltare economică.

În zonele rurale și urbane ale Moldovei, oamenii discriminează negativ povestea despre „sărăcie” care se spune prin statistici naționale și internaționale. Ei nu neagă valabilitatea indicatorilor economici, dar subliniază că cifrele oficiale produc paradoxuri care sfidează explicațiile logice. În ciuda veniturilor insuficiente și instabile, oamenii par totuși „bogați”. Femeile, în special, sunt bine îmbrăcate; automobilele urbane sunt modele noi de lux; iar ospețele generoase sunt proeminente și omniprezente, chiar și în mediul rural. Cum pot oamenii să trăiască atât de bine într-o țară atât de săracă? Localnicii insistă că nici ei nu pot răspunde la această întrebare.

Nici experiența și observația empirică, nici datele statistice nu par a fi capabile să ducă la rezolvarea și claritatea definitivă a mecanismelor economiei gospodăriei în Moldova rurală. Sunt oare toate gospodăriile sau doar câteva capabile să facă față fără a recurge la migrație prin diferitele lor combinații de terenuri, venituri și rețele sociale? Migrația este determinată de nevoi sau de creșterea aspirațiilor? În timp ce o astfel de situație gri este persistentă, agențiile de dezvoltare, oamenii de știință și mass-media caută evaluări mai definitive ale sărăciei. Pot oare etnografii să contribuie doar la răspunsul la aceste întrebări prin rafinarea metodologiilor disponibile pentru a clarifica realitățile economice locale? Interogarea elementelor situației gri permite o intervenție mai complexă.

O mare parte din materialele pe care le-am prezentat aici ar putea fi incluse într-un studiu al informalității economice. Cercetările mele etnografice arată că majoritatea oamenilor din mediul rural nu urmăresc exclusiv vreuna din căile formale imaginate pentru aceștia de către politicile de stat: agricultura de subzistență, agricultura orientată spre piață sau munca plătită (combinată cu grădinăritul limitat). În schimb, împărțirea, luarea și darea de împrumuturi, facerea și redistribuirea cadourilor sunt omniprezente, dar adesea negate de strategiile informale. După cum menționează Pine (în acest volum) în discuția ei de scară, practicile similare acestora, care fac parte din relațiile sociale cu vecinii, prietenii și rudele, par să nu merite luate în considerare în aceeași categorie cu practicile dubioase și ilicite din perspectivă legală care au fost atât de des discutate în domeniul postsocialist. Totuși, aceste practici fac acum parte din sectoarele formale și informale ale economiei moldovenești, constituite reciproc. S-ar putea să ne imaginăm că metodologiile de cercetare îmbunătățite care presupun niveluri ridicate de informalitate ar permite să stabilirea a ceea consumă efectiv indivizii și gospodăriile din mediul rural și cum o fac. Cu metode mai bune am putea ajunge la o evaluare mai corectă a sărăciei locale, în special în termeni alimentari.

Totuși, concentrarea exclusivă pe capturarea dinamicii informalității este un exercițiu care face ca zonele gri să fie transparente fără a captura gri-ul propriu-zis. Zonele gri sunt așa datorită funcționării puterii și moralității. Astfel putem întreba și ce este posibil din cauza griului? Ce s-ar întâmpla dacă griul ar fi fost rezolvat către modele mai clare de alb sau negru? În sate, griul economiei gospodăriei este important pentru mascarea și echilibrarea diferențelor de statut între gospodării. Chiar și gospodăriile care nu reușesc să producă sau să cumpere suficiente alimente pentru consumul propriu, se pare că au „destule” – și poate chiar la fel de mult ca și vecinii lor cu succese mai mari – pentru că nimeni nu contabilizează sau urmărește prea mult mișcarea resurselor. Într-un astfel de context, numai gospodăriile înstrăinate social se află într-un pericol real de înfometare. În același timp, lipsa unei contabilizări atente a tot ceea ce este luat și dat, înseamnă că gospodăriile care ar putea fi mai „bogate” de fapt par a fi – și posibil ajung – într-o poziție mai echilibrată cu vecinii lor.

Direcțiile actuale în studiul informalității par să se îndrepte către exact un astfel de interes în gri de dragul său. De exemplu, Morris și Polese (2014) critică teleologiile moderniste, prejudecățile democratice anglo-americane și centrismul occidental/american inerent în majoritatea discursurilor despre informalitate, care continuă să mențină bariera instituirii tematice în calea tranziției reușite și/sau că informalitatea va dispărea odată cu instaurarea cu succes a instituțiilor democratice/capitaliste politice, juridice și de piață. Recent, Yalçın-Heckmann (2014) a sugerat de asemenea că exemplele de informalitate din spațiul post-sovietic ar putea fi abordate productiv ca puncte de intrare pentru înțelegerea economiilor morale locale. Poate că nu este un accident că unul dintre editorii acestui volum (Harboe Knudsen) și Yalçın-Heckmann au contribuit la volumul Morris și Polese.

Eforturile recente de clarificare a nivelului sărăciei în Moldova au creat, de fapt, noi narațiuni morale care nu se potrivesc vreodată cu realitățile vieții cotidiene. În Moldova disjuncția este recunoscută de sătenii înșiși, care folosesc narațiunea sovietică a „bogăției” și dezvoltării progresiste pentru a contesta noua narațiune a sărăciei legate de alimentație. În mediul rural, informatorii subliniază faptul că terenul este fertil, clima este favorabilă și alimentele sunt ușor abundente. „Nu murim de foame”, insistă ei, provocând un contrast implicit cu foametea care a însoțit războiul și colectivizarea sovietică, precum și cu imaginea de sine pe care o dețin din rolul sovietic al Moldovei ca principal producător agricol. În timpul perioadei sovietice, îndeosebi sub Brejnev, Moldova era cunoscută ca o „gură de rai”, tărâm al belșugului și o destinație favorabilă pentru personalul militar și alții care puteau alege unde să trăiască sau să se retragă. În acest context, sătenii se întreabă retoric de ce fug dintr-un asemenea loc favorabil. Singurul răspuns pe care-l dau impune responsabilitatea asupra statului. Țara, spun ei, nu funcționează prea bine: dacă ar exista doar salarii regulate în numerar și alte facilități de infrastructură (de exemplu, instalații sanitare interioare și colectări de gunoi), mediul rural ar fi din nou un loc bun de trăit.

În acest capitol, totuși, am folosit conceptul de zonă gri pentru a ilustra modul în care se reunesc mai multe tipuri de informații pentru a produce o imagine a sărăciei în Moldova rurală care sfidează explicația, contestația și soluția. Povestea despre modul în care Moldova sa schimbat atât de rapid dintr-o „gură de rai” în anii ’80 la „cea mai săracă țară a Europei” la începutul anilor 2000 este, astfel, numai parțial o poveste a declinului economic real. Este în egală măsură o poveste a schimbării discursurilor despre economie și sărăcie, relații politice internaționale și forme de măsurare statistică. Cu o explorare mai aprofundată a acestei a doua povestiri, ne apropiem de înțelegerea modului în care narațiunile morale ale sărăciei funcționează independent de constrângerile și realitățile vieții cotidiene, dar în cele din urmă ajung să contureze evaluările oamenilor despre circumstanțele, opțiunile și acțiunile lor de viață necesare.

 

Note:

[1] Prezentul text este traducerea capitolului 3 al volumului: Jennifer R. Cash, “Between Starvation and Security: Poverty and Food in Rural Moldova,” In Ida H. Knudsen & Martin D. Frederiksen, eds., Ethnographies of Grey Zones in Eastern Europe. Relations, Borders, and Invisibilities (London: Anthem Press, 2015), 41-56. Dreptul pentru traducerea și republicarea acestui capitol ne-a fost acordat cu bunăvoința autoarei și cu permisiunea editurii.

[1]    De exemplu, introducerea raportului privind sărăcia în Moldova elaborat de Elena Laur începe astfel: „Moldova rămâne cea mai săracă țară din Europa Centrală și de Est și una dintre cele mai sărace din lume (conform Indicelui Dezvoltării Umane, Moldova era pe locul 104 în 1999 și 108 în 2003) „(2005, 1). Folosirea indicelui de dezvoltare umană (HDI) de către Laur reprezintă o alegere interesantă, deoarece indicele este unul compus care nu măsoară sărăcia propriu-zisă; în plus, Moldova are o poziție medie în clasamentul dezvoltării umane. Citit cu atenție, totuși, argumentul ei este că Moldova se înscrie pe listă în perioada 1999-2003; într-adevăr, a continuat să scadă în deceniul următor, clasându-se pe locul 114 în 2014 și rămânând într-o măsură semnificativă țara cu cea mai mică clasificare din Europa continentală (Albania, următoarea din clasament este pe locul 95) (PNUD 2014, 159) . Moldova este, într-adevăr, cea mai săracă țară din Europa, conform indicelui multidimensional al sărăciei al ONU, dar rezultatele nu sunt atât de stricte: 0,2% din populație se consideră a suferi de „sărăcie profundă” și 5,2% se apropie de acest nivel. Ratele din alte țări ale Europei de Sud-Est sunt mult mai mari în termenii HDI, de exemplu Albania (0,1/7,2%), Bosnia-Herțegovina (0/3,2%) și Muntenegru (0,5/1,3%). Indicele sărăciei multinaționale a Moldovei este, de asemenea, cu mult mai puțin drastic decât țările situate chiar deasupra acesteia în HDI, de ex. Bolivia (7,8 / 17,3%) și Gabon (4,4 / 19,9%). Consultați http://hdr.undp.org/en/content/table-6-multidimensional-poverty-index-mpi (accesat la 30 noiembrie 2014).

[2] Nesiguranța alimentară „poate fi definită pe larg ca incapacitatea de a accesa, din punct de vedere fizic sau economic, alimentele care răspund nevoilor și preferințelor dietetice. A se vedea explicația conceptului furnizat de Organizația Mondială a Sănătății, convenit la Summitul Mondial al Alimentației din 1996 – disponibil la: http://www.who.int/trade/glossary/story028/en/ (accesat la 27 octombrie 2013).

[3] Exemple de rapoarte oficiale care subliniază statutul de „cea mai săracă țară din Europa” le includ, de exemplu, pe cele ale Ministerului Economiei (2012) și ale Băncii Mondiale (2004); raportul Fondului Monetar Internațional modifică în mod interesant statutul de țară la „una dintre cele mai sărace din Europa” (2013, 3). După cum s-a arătat mai sus, această stare nu este atribuită incorect. Mai degrabă, ce vreau să subliniez este gradul în care sărăcia țării este dramatizată la niveluri șocant „non-europene” în Europa. Ar fi necesară o lucrare separată pentru a elabora asupra acestui argument.

[4]  Cercetarea din perioada 2009-2010 a fost efectuată în contextul Grupului de cercetare privind Economia și Ritualul de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Socială. Primele perioade de cercetare relevante pe teren au fost finanțate de International Research and Exchanges Board (IREX) and National Endowment for the Humanities (NEH) prin intermediul American Council of Teachers of Russian/American Council for Collaboration in Education and Language Study (ACTR/ACCELS, denumite la moment, colectiv, Consiliile Americane pentru Educație Internațională). Recunosc pe deplin sprijinul fiecăreia dintre aceste instituții; responsabilitatea pentru datele și interpretările prezentate aici rămâne exclusiv a mea.

[5] Pentru descrierea principalelor trăsături ale sărăciei pre-sovietice din Basarabia, inclusiv deficitul de terenuri, deficitul alimentar, bolile și ratele ridicate de analfabetism, vezi Kaba (1919), Livezeanu (1995) și Hitchins (1994).

[6] Eseul a fost publicat inițial de Levi în The Drowned and the Saved (New York: Vintage Books, 1988)

[7] Analiza mea este ghidată de delimitarea lui Eric Wolf (1999) a patru modalități de putere. În lectura mea, Levi abordează implicit primele trei (adică capacitățile înnăscute ale unui individ, abilitatea unui individ sau a unui grup de a-și susține voința față de altul și forțele care delimitează comportamentul în orice situație dată), dar nu se adresează celui de-al patrulea mod (puterea „structurală”), în care ideile sunt operaționalizate în și prin intermediul structurilor. Cu toate acestea, această a patra modalitate este crucială pentru înțelegerea relației subtile dintre zonele gri și schema cognitivă și morală alb-negru, deoarece permite înțelegerea modului în care „interacționează relațiile care comandă economia și politica și cele care sculptează ideile pentru a face lumea înțeleasă și gestionabilă.” (Wolf 1999, 5–6)

[8] Cifra redusă de 1,56 ha este menționată de o lucrare publicată de experți cadastrali din cadrul Ministerului Agriculturii (Guțu, Gorgan și Guțu 2009, 2), care susțin un nou program de redistribuire a terenurilor care ar putea depăși procesul fragmentării excesive a parcelelor în multe localități. Un raport al ONU (2012, 7) calculează media ca fiind de 1,8 ha, însă constată că un procent de 25% din proprietarii privați dețin mai puțin de 1 ha. Acest raport înregistrează o alocare medie a grădinii de 0,21 ha, care este puțin mai mică decât alocările realizate în Răscăieți în anii ’80, dar aproape dublu față de cele 0,12 ha disponibile în prezent gospodăriilor noi. Un alt studiu (Petrick 2000, 12) indică faptul că dimensiunea medie a unei parcele private este de 2 ha. Deși toate cele trei surse utilizează date oficiale, diferențele apar deoarece nu există o diferențiere formală a statisticilor oficiale între exploatările private ale marilor firme agricole, agricultorii comerciali individuali, alocațiile pentru lucrătorii agricoli și exploatațiile persoanelor care dețin terenuri dar nu au primit acțiuni în timpul decolectivizării. Petrick (2000, 12) oferă cea mai bună discuție în acest sens.

[9] Până în 2007, familiile nou-formate au fost eligibile pentru alocări de 0,15 ha pentru locuințe și grădini, însă mărimea alocării a scăzut până la 0,12 ha în conformitate cu legislația națională. În anii ’80, parcelele erau chiar mai mari – 0,25 ha, ceea ce poate explica într-o oarecare măsură de ce familiile tinere consideră că este atrăgător să cumpere case existente, mai degrabă decât să accepte alocațiile gratuite din partea primăriei. În unii ani, familiile au primit și alocații suplimentare pentru fiecare copil.

[10] Cercetările lui Petrick au prezentat un nivel diferit de inconsecvență: veniturile generate de agricultură nu au fost suficiente pentru a acoperi costurile legate de utilizarea mașinilor sau pesticidelor. În astfel de condiții, ar fi de așteptat ca mai puține gospodării să practice agricultura decât o practică la moment. Ca și informatorii mei, el a susținut că nu este în măsură să explice cum și de ce își pot permite aceștia să practice agricultura..

[11] În plus față de observația extinsă a participanților, am efectuat un studiu de gospodărie cu implicarea a 25 de case. Deși eșantionul a fost mic, acesta a fost reprezentativ (a se vedea Cash pentru detalii); mai mult, a oferit informații cuantificate pentru tendințele și modelele care au apărut în alte forme calitative.

 

Bibliografie:

  • Betti, G., F. Gagliardi, A. Lemmi and V. Verma. 2012. ‘Subnational indicators of poverty and deprivation in Europe: Methodology and applications’. Cambridge Journal of Regions, Economy and Society 5: 129–47.
  • Cash, J. R. 2011. ‘Capitalism, nationalism, and religious revival: Transformations of the ritual cycle in postsocialist Moldova’. Anthropology of East Europe Review 29(2): 181–203.
  •                               . 2013. ‘Charity or Remembrance? Practices of Pomană in Rural Moldova’. Max Planck Institute for Social Anthropology Occasional Paper no.
  •                               . Forthcoming. ‘How much is enough? Household provisioning, self-sufficiency and social status in  rural Moldova’. In S. Gudeman and  M. Hann (eds), Oikos  and Market: Explorations in Self-Sufficiency after Socialism. New York and Oxford: Berghahn Books.
  • Csaki, C. and Z. Lerman. 2001. ‘Land Reform and Farm Restructuring in Moldova: A Real Breakthrough?’ The Hebrew University of Jerusalem, Department of Agricultural Economics and Management Discussion Paper 5.01. Available at: http://departments.huji.ac.il/economics/en/publications/discussion_papers/2001/index.htm (accesat la 28 februarie 2013).
  • Goerlich, D. and M. Luecke. 2011. ‘International labour migration, remittances and economic development in Moldova’. In Kaneff and F. Pine (eds), Global Connections and Emerging Inequalities in Europe: Perspectives on Poverty and Transnational Migration, 57–78. London: Anthem Press.
  • Gorton, M. and J. White. 2003. ‘The politics of agrarian collapse: Decollectivisation in Moldova’. East European Politics and Societies 17(2): 305–31.
  • Guţu, V. G., M. Gorgan and D. Guţu. 2009. ‘Privatizarea – Premisă obiectivă a creării sistemului cadastral’ (Privatisation – The objective premise for creating a cadastral system). Studia Universitatis 28(8): 50–67.
  • Guyer, J. 2004. Marginal Gains: Monetary Transactions in Atlantic Africa. Chicago: University of Chicago Press.
  • Hitchins, K. 1994. Rumania 1866–1947. Oxford: Clarendon Press.
  • International Monetary Fund (IMF). 2013. ‘Republic of Moldova: Poverty Reduction Strategy Paper – Joint Staff Advisory Note’. IMF Country Report 13/270. Available at: http://www.imf.org/external/pubs/ft/scr/2013/cr13270.pdf (accesat la 11 noiembrie 2014).
  • Kaba, 1919. Politico-economic Review of Basarabia. Hoover Commission for Roumania. Kaneff, D. and F. Pine (eds). 2011. Global Connections and Emerging Inequalities in Europe: Perspectives on Poverty and Transnational Migration. London: Anthem Press.
  • Keough, L. 2006. ‘Globalizing “postsocialism”: Mobile mothers and neoliberalism on the margins of Europe’. Anthropological Quarterly 79(3): 431–61.
  • Laur, 2005. ‘The Brief Characteristic of Creating and Developing the Poverty Monitoring and Analysis System in the Republic of Moldova’. Paper prepared for the International Seminar on Poverty Measurement at the National Institute of Statistics and Economic Studies, Paris, 30 noiembrie–2 December. Available at: http://www.insee.fr/en/insee- statistique-publique/default.asp?page=colloques/pauvrete/pauvrete.htm (accesat la 11 octombrie 2012).
  • Lerman, Z. and D. Cimpoieş. 2006. ‘Land consolidation as a factor for rural development in Moldova’. Europe-Asia Studies 58(3): 439–55.
  • Levi, P. 2008. ‘The Gray Zone’. In A. Jones (ed.), Genocide, vol. 3, 188–206. London: Sage.
  • Livezeanu, I. 1995. Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918–1930. Ithaca, NY: Cornell University Press.
  • Ministry of Economy of the Republic of Moldova. 2012. ‘Poverty Report: Republic of Moldova, 2010–2011’. Available at: http://www.mec.gov.md/sites/default/files/ poverty-report-republic-of-moldova-2010-2011.pdf (accesat la 11 noiembrie 2014).
  • Morris, and A. Polese. 2014. The Informal Post-socialist Economy: Embedded Practices and Livelihoods. London: Routledge.
  • National Bureau of Statistics of the Republic of Moldova. 2010. Household Budget Available at: http://www.statistica.md/pageview.php?l=en&idc=263&id=2206 (accesat la 28 februarie 2013).
  •                               . 2011. ‘Minimul de existenţă în anul 2010’. Press release, 6 April. Available   at: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=3367 (accesat la 11 octombrie 2012).
  • Petrick, M. 2000. ‘Land Reform in Moldova: How Viable are Emerging Peasant Farms?’ Institute of Agricultural Development in Central and Eastern Europe (IAMO) Discussion Paper no. 28. Available at: http://www.iamo.de/dok/dp28.pdf (accesat la 28 februarie 2013).
  • Petropoulous, and J. K. Roth (eds). 2006. Gray Zones: Ambiguity and Compromise in the Holocaust and its Aftermath. New York: Berghahn Books.
  • Scheper-Hughes, N. 2007. ‘The gray zone: Small wars, peacetime crimes, and invisible genocides’. In A. McLean and A. Leibing (eds), The Shadow Side of Fieldwork: Exploring the Blurred Borders between Ethnography and Life, 159–84. Malden, MA: Blackwell.
  • United Nations. 2012. ‘Rapid Food Security and Vulnerability Assessment – Moldova’. Available at: http://www2.un.md/drought/2012/RapidAssessmentMoldova2012Final. pdf (accesat la 28 februarie 2013).
  • United Nations Development Programme (UNDP). The Human Development Report 2014 – Sustaining Human Progress: Reducing Vulnerabilities and Building Resilience. New York: UNDP. Available at: http://hdr.undp.org/en/2014-report (accesat la 11 noiembrie 2014).
  • Wolf, E. R. 1999. Envisioning Power: Ideologies of Dominance and Crisis. Berkeley: University of California Press.
  • World Bank. 2004. ‘Recession, Recovery and Poverty in Moldova’. Europe and Central Asia Region, Human Development Sector Unit, report no. 28024-MD. Available at: http://www-wds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2006/02/09/000160016_20060209172255/Rendered/PDF/280240ENGLISH0Recession0P Aen01PUBLIC1.pdf (accesat la 11 noiembrie 2014).
  •                               . 2011. Migration and Remittances Factbook 2011. Washington DC: World Available at: http://data.worldbank.org/data-catalog/migration-and-remittances (accesat la 4 noiembrie 2014).
  • Yalçın-Heckmann, L. 2014. ‘Is Informal Economy a Euphemism for Moral Economy? Thoughts on Azerbaijan’s Moral Society and Informal State’. Talk given at the ‘Ethnology Workshop’ at the Max Planck Institute for Social Anthropology, Halle, 21 January.

 

Traducere de Valeriu Turea.

Imagine de fundal de Jaime de Lorenzo.

 

 Această traducere a fost făcută în cadrul proiectului „Acțiune socială 2018” în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert Moldova. Acest text nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.