Jennifer R. Cash

Acest text[*] studiază economia gospodăriilor rurale din Republica Moldova ca zonă cenușie. Măsurătorile statistice standard obișnuiesc să califice Moldova drept “cea mai săracă țară din Europa”[1]. Conform studiilor realizate la nivel național, gospodăriile din mediul rural suferă de nivelul cel mai ridicat de sărăcie, din perspectiva raportului dintre venituri și valoarea „coșului minim de consum”. Asemenea niveluri înalte de sărăcie sunt adesea luate în considerație pentru a explica ratele ridicate ale migrației forței de muncă din țară. Cu toate acestea, alte estimări indică faptul că Moldova este o țară „sigură” din perspectivă alimentară[2], în timp ce studiile empirice ale economiștilor agricoli sugerează că terenurile exploatate sunt suficiente pentru a asigura necesarul alimentar al gospodăriilor rurale. Cum ar trebui percepute aceste date—suferă oare gospodăriile rurale din Republica Moldova de înfometare sau sunt sigure din perspectivă alimentară?

În acest studiu voi explora o serie de date ambigue și incerte care stau la baza evaluării sărăciei rurale și bunăstării gospodăriilor. Caracterul „cenușiu” ce învăluie problematicile legate de proprietatea și utilizarea terenurilor, de producție și consum casnic, de valori culturale și rețele sociale este extensiv și persistent, chiar și la nivel local. Chiar și atunci când sunt chestionați și supuși observației, informatorii insistă că nici ei nu știu cum „fac față”, neagă participarea la numeroase practici economice (cum ar fi darea și luarea de împrumuturi) și nu reușesc să recunoască contribuțiile materiale substanțiale prin care sătenii contribuie la bunăstarea reciprocă. Acest aspect cenușiu îmi temperează optimismul privind rolul etnografiei în dezvăluirea unei analize cuprinzătoare a informalității, cel puțin în cazul Moldovei rurale (cf. Abel și Polese 2014). Cu toate acestea, o cercetare etnografică a acestui aspect cenușiu poate să dezvăluie narațiunile morale și agendele inerente programelor de dezvoltare naționale și internaționale care insistă asupra identificării fără echivoc a populației rurale din țară drept „săracă”[3]. Niciun grad de rafinare în colectarea datelor economice nu poate pune la îndoială faptul că astfel de programe funcționează în mare măsură independent de realitățile vieții rurale de zi cu zi. Mai mult, o cercetare a persistenței caracterului cenușiu al economiei gospodăriilor rurale ar contribui la elucidarea modului în care narațiunile morale care apar sub chipul evaluărilor sărăciei s-au schimbat rapid în perioada post-socialistă.

Sărăcia în Moldova post-socialistă

Când Republica Moldova și-a dobândit independența în 1991, atenția locală și internațională a fost inițial atrasă de problematica relațiilor interetnice, de dificultățile procesului de construcție națională și de stabilitatea politică a noului stat. O atenție redusă a fost acordată slăbiciunilor economice ale țării, dar până la sfârșitul anilor 1990 a devenit evident că acestea erau substanțiale. Moldova sovietică a furnizat în special produse agricole pentru alte republici, a avut puțină industrie grea și puține resurse naturale altele decât terenurile agricole bogate. După independență, economia Republicii Moldova a fost afectată profund, iar decolectivizarea a provocat mai multe probleme decât a rezolvat pentru noii „fermieri” ai țării, care au fost lipsiți de salarii, dar cărora li s-au dat pământuri pe care nici nu le puteau lucra eficient și nici vinde profitabil. De la începutul anilor 2000, Republica Moldova a fost calificată drept „cea mai săracă țară din Europa”, această etichetă persitând de-a lungul anilor fără o analiză critică suficientă, chiar dacă natura precisă a problemelor economice ale țării s-au schimbat și au evoluat.

În paginile următoare folosesc date extrase din cercetări etnografice efectuate în Republica Moldova pentru a analiza narațiunile dominante care au apărut despre sărăcie în zonele rurale ale țării.[4] În perioada 2009-2010 am efectuat zece luni de muncă pe teren în satul Răscăieți, în partea de sud-est a țării. Mi-am ales acest teren de cercetare pentru multe din caracteristicile sale reprezentative, inclusiv cele referitoare la sărăcia pre-sovietică[5]; distrugerea aproape totală în timpul celui de-al doilea război mondial; modernizarea rapidă și îmbunătățirea nivelului de trai în perioada sovietică; precum și sărăcirea drastică și ratele ridicate de migrație a forței de muncă în perioada post-sovietică. Răscăieți este o localitate de mărime medie pentru un sat moldovenesc, cu o populație estimată oficial de aproximativ 2.500 de persoane care trăiesc în circa 1200 de gospodării. Numărul locuitorilor prezenți la moment este mult mai mic pentru că migranții de muncă își schimbă rar statutul de înregistrare; puțin peste jumătate dintre copiii de vârstă școlară au cel puțin un părinte în străinătate. Comparativ cu perioada sovietică, când două ferme din sat (una specializată în cultivarea legumelor pentru semințe și cealaltă în struguri de vin) au oferit locuri de muncă aproape pentru toată lumea, astăzi există puține opțiuni de angajare. După estimările mele, aproximativ trei sute de persoane au un loc de muncă stabil în sat și încă aproximativ treizeci lucrează în centrul raional sau localitățile învecinate.

După părerea majorității sătenilor, lipsa locurilor de muncă plătite în sat este un semn sigur al sărăcirii recente a țării. Cu toate acestea, în timpul cercetării de teren din 2009 și înainte, m-am confruntat adesea cu afirmații potrivit cărora gospodăriile „au (destul)” și că acestea nu „mor de foame”. Asemenea afirmații, combinate cu altele despre „bogăția” și „belșugul” afișate în vreme de sărbătoare și în stilul vestimentar și comportamentul de zi cu zi, m-au condus la o examinare mai atentă a presupusei sărăcii atribuite Republicii Moldova și în special regiunilor sale rurale. Este semnificativ faptul că rapoartele privind sărăcia în Moldova combină frecvent date despre „coșul minim de consum” (ce marchează pragul național al sărăciei absolute), ratele ridicate ale migrației ale țării și modelele de cheltuire ale remiterilor în moduri care produc o imagine a populației rurale din țară care ar fi la limita înfometării. Nu numai că o astfel de imagine diferă de cea pe care sătenii o au despre ei înșiși, dar ea este, de asemenea, în contradicție cu alte date care confirmă că deținerea unor terenuri agricole de dimensiuni medii este suficientă pentru ca proprietarii acestora să își satisfacă necesitățile alimentare. Nu este prin urmare deloc surprinzător faptul că datele statistice existente privind (in)securitatea alimentară provoacă tot atâtea întrebări cât și răspunsuri pe care acestea le oferă privind economia și bunăstarea gospodărilor rurale. Cu toate acestea, am constatat că și sătenii își prezintă activitățile lor economice în termeni „cenușii” – acestea devin obscure, necunoscute și inexplicabile, chiar și pentru ei înșiși și pentru etnografii care îi vizitează. Examinarea mai atentă a unei asemenea zone cenușii impenetrabile în jurul economiei gospodăriei ilustrează viteza cu care un discurs global în schimbare privind sărăcia a contribuit la distorisionarea înțelegerii condițiilor reale de viață din Moldova rurală și a standardelor anterioare (sovietice) de bunăstare care rămân importante în percepția de sine a locuitorilor din mediul rural (vezi de asemenea Kaneff și Pine 2011, 4-6).

Economiile cenușii ale gospodăriilor și narațiunile morale ale sărăciei

În antropologie și domeniile conexe, conceptul de zonă gri (zonă cenușie) este cel mai adesea legat de temele violenței și corupției politice, în special cu referire la ambiguitatea morală și juridică. Aceste utilizări ale conceptului sunt extinderi logice ale prezenței extrem de influente a conceptului într-un eseu reflexiv de Primo Levi (2008) despre lagărele de concentrare naziste [6]. Pornind de la această lectură, ideea de „zonă gri” a fost deosebit de utilă pentru identificarea lacunelor în codurile juridice și acordarea drepturilor de bază și protecțiilor pentru a scoate în evidență șirul și continuitatea ambiguității și incertitudinii în viața umană, în care sunt vizate năzuințele de supraviețuire, demnitate și prestigiu (de ex. Scheper-Hughes 2007). După cum explică coordonatorii acestei cărți în introducere (Knudsen & Frederiksen 2015), conceptul poate fi extins cu folos pentru a studia ambiguitățile percepute și incertitudinile societăților postsocialiste din Europa de Est, fără a sacrifica preocupările mai specifice pentru reglementarea violenței, stabilirea moralității și asigurarea drepturilor omului cu care a fost asociat anterior.

În acest capitol am revenit la afirmațiile lui Primo Levi despre normalitatea zonelor gri (incertitudine) și a celor în negru-alb (certitudine) în viața omenească. În deschiderea eseului său, Primo Levi se întreabă: „Oare noi – noi cei care ne-am întors [din lagăre de concentrare] – am fost capabili să înțelegem și să-i facem pe alții să ne înțeleagă experiențele?” (2008, 88), modificându-și imediat propria întrebare, menționând că „înțelegerea” trebuie să însemne” simplificare”. Fără simplificare, Levi scrie că „lumea din jurul nostru ar fi o încurcătură nesfârșită și nedefinită” (Levi 2008, 88), speculând că cunoașterea umană de bază necesită diferențierea dihotomiilor care implică în mod necesar și distincții morale: noi/ei, inamic/prieten, învingător/învins. Pe scurt, subînțelesul analizei lui Levi este clar: viața este cenușie, dar noi reușim (de cele mai multe ori) să o facem să pară alb-negru, atât pentru noi înșine, cât și pentru ceilalți. Mult mai târziu în eseul său, Levi sugerează că numai prin exerciții anormale ale puterii, cum ar fi cele reprezentate de lagărele de concentrare, oamenii rămân pe un termen nedefinit într-o „zonă cenușie”, incapabili să verbalizeze, să joace sau să explice comportamentul lor conform unor principii coerente (2008, 199).

Dacă extindem analiza lui Levi dincolo de contextul său imediat, atunci ne-am putea aștepta ca zonele gri persistente, fie identificate în termeni geografici (cum ar fi Europa de Est), fie pe domenii specifice ale vieții sociale (de exemplu, economia), apar pentru că o anumită formă de putere operează pentru a preveni apariția narațiunilor morale (în alb-negru). În același sens, trebuie să ne amintim că apariția narațiunilor în alb-negru semnalează, de asemenea, operarea unei forme de putere, care aduce ordinea cognitivă și morală într-o stare, altminteri „normală”, de gri. Zonele gri persistente oferă astfel o oportunitate de a explora modul în care atât certitudinea, cât și incertitudinea sunt create, însă o astfel de explorare necesită o atenție mai specială la tipurile și formele de putere decât cea articulată chiar de Levi (a se vedea suplimentar Petropoulous și Roth 2006).[7]

Economia gospodăriilor rurale din Republica Moldova constituie o zonă gri distinctă. Eforturile statistice pentru a stabili nivelele de sărăcie și bunăstare se bazează pe o varietate de date incomplete și ambigue. Însă locuitorii din mediul rural pretind, de asemenea, că nu știu cum reușesc să facă față, și nu reușesc în viața lor de zi cu zi să observe sau să raporteze numeroasele valori, relații și practici care contribuie la redistribuirea alimentelor între gospodăriile mai avute și cele mai puțin avute. O parte a acestei situații cenușii reprezintă o reflectare normală a vieții de zi cu zi; unele manifestări ale acesteia indică asupra prezenței ideologiilor locale privind autosuficiența, egalitatea și lipsa claselor; altele sunt legate de incertitudinile foarte reale produse în ultimii ani de dezintegrarea economiei sovietice, de privatizare, decolectivizare și apariția capitalismului global de piață. În mijlocul acestor „nuanțe de gri”, fiecare dintre care indică atât normalitatea, cât și operarea unor tipuri diverse de putere în viața rurală, apariția unui portret clar și lipsit de ambiguitate, alb-negru, al sărăciei rurale, scoate în evidență crearea unei noi narațiuni morale dindărătul unor indicatori științifici.

Noile narațiuni ale sărăciei

Limita oficială a sărăciei în Moldova este calculată în termeni absoluți, conform unui „coș minim de consum”. Costul „coșului”, care conține produse alimentare ce corespund nevoilor nutriționale stratificate în funcție de vârstă și sex, alte elemente necesare pentru viața de zi cu zi și utilitățile de bază, se calculează pe baza nivelurilor individuale de venit (Laur 2005). Această formă de calcul al sărăciei este cel mai bine concepută pentru a urmări condițiile extreme, dar nu este potrivită pentru înțelegerea nivelelor de viață reale sau a nivelelor de inegalitate (vezi Betti et al., 2012, 129, 133). În ultimele decenii, specialiștii pe politici publice din întreaga Europă au favorizat, în general, utilizarea indicatorilor de sărăcie relativă pentru măsurarea nivelului sărăciei la nivel național și a unor indicatori compuși pentru comparații internaționale. Moldova, ca și SUA, reprezintă, prin urmare, un caz în care specialiștii în sărăcie continuă să fie preocupați nu cu forme relative de inegalitate, ci cu deprivarea absolută. Datele privind sărăcia în Moldova sugerează astfel o imagine deosebit de clară a primilor 15 ani de post-socialism. Din 1993 până în 2004, veniturile au rămas cu mult sub nivelul coșului minim de consum (Laur 2005, 6-7). Situația s-a deteriorat între mijlocul anilor 1990 și 1999-2000 – când 90% din populație a ajuns sub pragul sărăciei. Începând cu anul 2004, salariile au fost, în general, adecvate pentru ridicarea persoanelor care le dețin de-asupra pragului de sărăcie, dar lipsa veniturilor în mediul rural continuă să fie o problemă majoră (Laur 2005, Biroul Național de Statistică 2011).

Atunci când este combinat cu alte statistici, acest lucru sugerează că moldovenii din mediul rural sunt la limita înfometării. De exemplu, Studiul național al bugetelor gospodăriilor populației arată că gospodăriile din mediul rural achiziționează 51% din produsele alimentare și că acest procent a crescut în ultimii ani (Biroul Național de Statistică 2010). Rapoartele privind nivelurile ridicate ale migrației sunt, de asemenea, adesea cuplate cu informația potrivit căreia Republica Moldova are cea de-a patra cea mai mare economie a remiterilor din lume comparativ cu PIB-ul (Banca Mondială 2011, 14). După ce am întâlnit astfel de statistici combinate în rapoartele de dezvoltare și în știrile internaționale de mai multe ori, am început să mă întreb ce înseamnă ele cu adevărat. La suprafață, aceste statistici par să spună o narațiune morală familiară despre migrație: mai exact faptul că ratele ridicate ale migrației ilegale din Republica Moldova reflectă o decizie dificilă de a părăsi confortul casei în căutarea unui loc de lucru în străinătate, o decizie luată într-un moment de nesiguranță alimentară sau în urma unor necesități familiale extreme. Astfel de istorisiri au fost deja chestionate de alți antropologi care au analizat modul în care femeile migrante folosesc asemenea narațiuni pentru a-și stabili și menține reputația morală „acasă” (de exemplu, Keough 2006) și de economiști care au stabilit că majoritatea migranților au tratat migrația, în special alegerea destinației și, prin urmare, problema legalității, ca pe una din opțiuni în susținerea sau îmbunătățirea moderată a stilului lor de viață existent, în funcție de mijloace și statut (Goerlich și Luecke 2011). Aceste abordări au acceptat pretențiile respondenților precum că migrația era necesară. În acest capitol, totuși, abordez această chestiune dintr-o perspectivă diferită, întrebându-mă dacă statisticile privind sărăcia descriu cu acuratețe scenariile de nesiguranță alimentară extremă în mediul rural. Răspunsul, scurt, este nu; răspunsul mai lung este că o astfel de cercetare servește drept reamintire a faptului că toate abordările științifice sociale sunt limitate în capacitatea lor de a înțelege pe deplin interacțiunea dintre valorile și practicile care cuprind producția și consumul de alimente în comunitățile rurale și care conduc atât la securitate alimentară cât și la înfometare.

Suferă oare gospodăriile rurale de foame?

La începutul anilor 2000, cele mai multe gospodării din mediul rural au primit terenuri în contextul decolectivizării fostelor gospodării de tip colhoz (colective) și sovhoz (de stat). Legislația ce a reglementat decolectivizarea în Republica Moldova a fost adoptată în 1991 și 1992, dar cea mai mare parte a redistribuirii terenurilor în Răscăieți, ca și în întreaga țară, a avut loc prin Programul național „Pământ” 1998-2000 (Gorton și White 2003; Csaki și Lerman 2001; Lerman și Cimpoieș 2006). Terenurile agricole deținute individual în Răscăieți sunt mai mici decât media națională de 1,56-2,0 ha, iar terenurile combinate ale gospodăriilor casnice sunt, de asemenea, semnificativ mai mici.[8] La etapa inițială de distribuire a terenurilor, lucrătorii agricoli curenți și cei pensionari (inclusiv cei care au fost angajați în serviciile sociale ale fermelor, cum ar fi grădinițele) au primit cote de pământ integrale, pe când persoanele care au lucrat pentru stat (de exemplu, în calitate de profesori de școală) au primit cote parțiale. Terenul mediu pentru o gospodărie cu două cote agricole și o grădină de casă în Moldova este de 4,21 ha; în acest sat, este de numai 2,56 ha.[9] Nicio persoană născută după 1976 nu a primit teren de pământ în distribuția inițială a terenurilor agricole, dar în 2009 majoritatea familiilor tinere ale satului (formate de adulți cu vârste între 20 și 30 de ani) au moștenit, cumpărat sau au planificat să cumpere cote parțiale.

Privatizarea terenurilor în Moldova a fost concepută pentru a proteja gospodăriile țărănești de rapacitatea piețelor funciare. Noii proprietari au primit terenuri arabile, livezi și vii în proporții similare cu cele ale vecinilor lor, iar restricțiile legale privind vânzările de terenuri au împiedicat achizițiile la scară largă. Privatizarea terenurilor a produs, de asemenea, configurații ale proprietăților terenurilor gospodărești care garantau majorității proprietarilor posibilitatea de auto-aprovizionare de bază. Cifrele privind producția pre-sovietică indică faptul că 3 ha au constituit cantitatea minimă de teren care putea hrăni o gospodărie de aproximativ patru persoane (a se vedea Hitchins 1994, 341). Ar fi de așteptat ca distribuirea în perioada post-sovietică a unor loturi puțin mai mici să poată hrăni gospodăriile mai mici de astăzi, chiar și cu puține contribuții bănești pentru utilaje, îngrășăminte, pesticide sau semințe cu randament ridicat.

Într-adevăr, un studiu realizat de Martin Petrick, economist agricol, indică faptul că este posibil ca o gospodărie agricolă medie să producă cea mai mare parte a hranei de care are nevoie și chiar să rețină ceva pentru vânzare. Petrick (2000) calculează că gospodăria agricolă medie alocă 19% din recolta de pe proprietățile sale private pentru hrana animalelor, 55% pentru a-și hrăni membrii și alte 26% (mai ales mere, struguri și ceva lapte) pentru vânzare (2000, 19).[10] În urma propriilor cercetări, am constatat că gospodăriile din Răscăieți, chiar și cu loturi de teren mai mici decât cele medii, au fost capabile să producă suficiente cereale, carne și lapte pentru propriile lor nevoi autodeclarate (Cash 2015). Gospodăriile care reușesc să-și asigure aceste bunuri variază în funcție de mărime, compoziție, vârstă și acces la alte forme de venit; ele au variat și în privința cultivării propriului teren sau a închirierii parcelelor arabile cooperativelor locale. Lipsa de teren nu era neapărat o barieră în calea auto-aprovizionării; printre familiile mai tinere pe care le-am studiat,[11] mai multe „care nu aveau pământ” erau incorporate parțial într-o gospodărie comună cu părinții unui membru al cuplului. Ele s-au perceput ca fiind două gospodării, deoarece cuplul mai tânăr deținea controlul asupra propriilor venituri; dar agricultura comună a terenurilor generației mai în vârstă și alte strategii comune de achiziții alimentare au produs suficientă hrană pentru cel puțin patru adulți și câțiva copii mici. Unele gospodării au produs chiar mai multă mâncare decât aveau nevoie. O gospodărie, de exemplu, a produs un excedent de grâu de 26 kg/persoană (aproape 23% din media regională pentru consumul anual).

Cu toate acestea, în urma cercetărilor mele, doar aproximativ un sfert din gospodării au reușit să se auto-aprovizioneze cu alimentele de bază. În unele cazuri, calitatea precară a terenurilor a fost de vină, însă cantitatea pe care gospodăriile le-au estimat ca fiind necesare pentru o perioadă de un an au variat în moduri care contraziceau o estimare grăbită. De exemplu, o gospodărie care a produs mai mult decât dublul mediei regionale la consumul de grâu (240 kg/persoană) a raportat că grâul le-a ajuns pe doar 6-8 luni. Gospodăria avea nevoie de aproape patru ori mai mult decât aveau nevoie altele, dar nu au existat factori evidenți (de exemplu, un număr mai mare de animale) care să poată explica diferența. În urma discuțiilor, capul gospodăriei a afirmat că nici el nu putea explica de ce părea că au nevoie de mult mai mult grâu decât alte familii. Răspunsul probabil, sugerat mai jos, este că nu a luat în calcul cantitățile substanțiale de grâu și pâine pe care le-a dat celor cinci copii și vecini.

La nivel național, gospodăriile rurale par, în general, incapabile să se auto-aprovizioneze. Datele colectate în Studiul național al bugetelor gospodăriilor populației arată că, în medie, gospodăriile din mediul rural produc doar 35,8% din cerealele pe care le consumă, 37,6% din lapte, 50,5% din carne, 74,5% din ouă, 40,3% din cartofi, 51,1% din legume și 72,1% din fructe (Biroul Național de Statistică 2010, 128). Cum putem înțelege decalajul dintre ce ar trebui să fie posibil și ce se întâmplă de fapt? Dacă gospodăriile din mediul rural pot să se auto-aprovizioneze, de ce nu o fac?

Zona gri între a avea și a da

După cum s-a arătat mai sus, datele existente privind deciziile economice ale gospodăriilor populației din mediul rural în Moldova sunt în cel mai bun caz incosecvente. Valorile medii ale terenurilor „private” sunt deseori calculate fără a se face distincție între proprietățile corporative și cele ale proprietarilor individuali; loturile mici de grădină ale locuitorilor urbani sunt adesea incluse în categoria terenurilor apărute în urma decolectivizării. Puține date statistice urmăresc vârsta medie a proprietarilor de terenuri rurale; modelele specifice de proprietate asupra terenurilor asociate cu persoanele născute după 1976 nu sunt cercetate, iar problemelor de moștenire le-a fost acordată puțină atenție. Colectarea datelor statistice pare să fi înghețat în momentul imediat după decolectivizare, când doar chestiunile legate de proprietate și distribuție păreau să conteze. La fel, datele privind sărăcia sunt colectate în baza unor metodologii care eclipsează sărăcia relativă în spatele sărăciei absolute și care se concentrează să calculeze dacă necesitățile de bază (din punct de vedere nutrițional) pot fi satisfăcute cu ajutorul venitului. Datele privind bugetele gospodăriilor asupra cheltuielilor de alimentație suferă în continuare de probleme mai subtile, deoarece nu disting produsele alimentare cumpărate din comoditate sau preferință de cele procurate din nevoi absolute. Nici produsele alimentare cumpărate pentru a fi dăruite, folosite în festivități sau cu ocazii speciale nu sunt studiate separat de produsele procurate pentru consum zilnic. Luate împreună, datele statistice disponibile generează mai multe întrebări decât răspunsuri privind modul în care supraviețuiesc gospodăriile din mediul rural și cât de importantă este deținerea terenurilor pentru bunăstarea gospodăriei.

În această secțiune mă voi referi la o schiță etnografică a economiei gospodărești din perspectiva zonei gri. Elucidarea sensului activităților pe care le desfășoară gospodăriile necesită, cel puțin, să se acorde o atenție aparte contextului mai larg al relațiilor sociale și al valorilor în baza cărora gospodăriile din mediul rural iau decizii economice. Poate că prima observație ar fi că, în ciuda unei ideologii difuzate cu insistență privind autosuficiența (vezi Cash 2015), puțini oameni se așteaptă de fapt să administreze o gospodărie fără acces la venituri în numerar. Astfel, formularea inițială a întrebării despre sărăcia rurală – De ce proprietarii de pământ cumpără alimente atunci când ar putea să le producă? – indică imediat asupra unei practici cât se poate de normale de a cumpăra alimente. Observația etnografică a relevat, de exemplu, că achiziționarea de pâine este obișnuită, chiar și pentru gospodăriile în care se obișnuiește să se coacă pâine. Până și gospodăriile care produc în mod curent cea mai pare parte a hranei cumpără alimente (inclusiv pâine, brânzeturi, cărnuri, maioneză, ouă și dulciuri) pentru pregătirea ospețelor. Ospețele sunt numeroase și se țin cu diverse ocazii (vezi Cash 2011) – orice gospodărie din sat oferă cincisprezece sau mai multe ospețe pe an, iar cheltuielile medii pentru fiecare ospăț sunt raportate la 100 de dolari sau euro; cheltuielile minime suportate de către bucătăresele casnice cu experiență și beciuri bine aprovizionate se ridică și acestea până la 30 de euro pentru fiecare sărbătoare. În majoritatea anilor, cu excepția notabilă a sfârșitului anilor 1990 și a începutului anilor 2000, majoritatea oamenilor au avut acces la numerar, subliniind în continuare normalizarea achizițiilor la scară mică a alimentelor și altor bunuri care, teoretic, puteau fi produse în condiții de casă. În practică, puțini oameni încearcă să evite astfel de cumpărături și găsesc o anumită satisfacție în pretextul de a intra într-un magazin și de a discuta cu vânzătorii și alți clienți.

Proeminența sărbătorilor atrage, de asemenea, atenția asupra relației dintre a avea și a da. În mediul rural din Moldova, ca și în multe alte părți ale lumii, se așteaptă ca gospodăriile care dispun de mai multe resurse să dăruiască mai mult, însă practicile prin care se fac asemenea daruri sunt rareori urmărite sau pot fi urmărite prin tipuri obișnuite de cercetare (vezi Guyer 2004). În cercetările mele, informatorii au negat, în general, importanța cadourilor și oferirea acestora în contextul gestionării gospodăriei. Aproape jumătate dintre persoanele intervievate au negat că ar împrumuta vreodată obiecte de la alții, în timp ce alții au raportat prea puțin la acest subiect. După calculele mele, gospodăria în care am trăit a împrumutat cel puțin un obiect pe zi și se afla în relații regulate de împrumut (în mare parte reciproce) cu alte șapte gospodării. Nu numai că majoritatea informatorilor nu au reușit să ducă socoteală celor dăruite, dar a părut inacceptabil din punct de vedere social să-și amintească când au fost dăruite anumite produse, în special pâinea. Cantități substanțiale de alimente – cum ar fi cartofii, vinul, făina și uleiul – pe care gospodăriile le-au dat sau le-au primit de la rude, prieteni sau vecini în timpul pregătirilor funerare, nu au fost raportate vreodată în cercetări și aproape niciodată nu au fost menționate în conversație. În mod asemănător, persoanele „sărace” nu au apărut vreodată în timpul procesiunilor funerare pentru a revendica cotele-parte de pâine la care acestea sunt îndreptățite ritualic (Cash 2013), iar în cele câteva ocazii când oamenii au venit să ceară pâine, au făcut-o după lăsarea nopții.

Tăcerea din jurul acestor practici de dăruire, de împrumut și de primire a darurilor fac invizibilă mecanica socială a aprovizionării gospodăriilor. Am fost deosebit de intrigată de modul în care o gospodărie a scăpat în mod miraculos, de eticheta de săracă. Gospodăria nu este avută, dar oferă multe din ceea ce are în plan material și simbolic, câștigând reputație pentru generozitate. Vera, văduvă la vârsta de cincizeci de ani, trăiește singură o bună parte a anului, în timp ce fiul ei adult, Petrică, lucrează cu intermitențe la Moscova. Înainte de decolectivizare, Vera a lucrat într-o varietate de locuri de muncă, printre care lider de brigadă și stilistă. Acum primește o singură pensie medicală, închiriază pământul și ocazional prestează servicii de frizerie la domiciliu. Deși gospodăria se declară auto-aprovizionată cu succes și refuză să primească daruri, mâncare sau ajutor de la alții, acesta nu este cazul. Gospodăria primește suficient grâu și ulei (semințe de floarea-soarelui) de pe terenul închiriat, însă grădina de lângă casă a Verei nu este foarte bine îngrijită, aceasta nu crește animale și trăiește în mare parte pe credit rotativ de la magazin între perioadele în care primește pensia. În schimb, gospodăria primește un sprijin material substanțial de la vecini, printr-un schimb și flux de bunuri și servicii care este însă puțin urmărit. Deși am studiat această gospodărie împreună cu altele câteva pe care se bazează în mod semnificativ, nimic din ce am documentat că a fost dăruit aproape zilnic nu a fost raportat de vreuna din gospodării. În schimb, atenția publicului s-a concentrat pe ajutorul pe care Vera și fiul ei „l-au dat” în mod deliberat și nesolicitat, ca „vecini”.

După cum arată situația gospodăriei Verei, în mod normal, fluxurile inegale de hrană de la casa unui vecin la alta trec neobservate în viața socială de zi cu zi și e chiar și mai puțin probabil să fie înregistrate în vreun chestionar. Observația etnografică a dezvăluit, de asemenea, o varietate de situații în care gospodăriile și-au asumat în mod regulat costuri sociale „inevitabile” ridicate (cum ar fi participarea la nunți) și datorii în numele altora (ca în cazul nășitului). Deși mi s-a spus că astfel de „riscuri” erau asumate ca parte integrantă a responsabilităților de a conduce o gospodărie, aceste costuri erau rareori luate în calcul când respondenții și-au detaliat cheltuielile obișnuite ale gospodăriei. Respondenții au relatat cu ușurință costurile lunare ale serviciilor de combustibil, electricitate, telefon și televiziune prin satelit, asigurări și tratamente medicale, dar au pretins că nu cunosc costurile regulate sau anuale ale sociabilității, ospitalității sau participării la ritualuri și au obosit repede de eforturile mele de a obține asemenea informații. Redistribuirea necalculabilă a alimentelor, „darurile” muncii, împrumuturile unor utilaje mici, cheltuielile pentru ritualuri și sărbători și datoriile sociale sunt cu totul obișnuite. Ele sunt importante pentru menținerea respectului social între gospodării cu mijloace inegale, dar și creează o zonă gri în jurul producției și consumului de alimente, ceea ce face foarte dificilă pentru oricine identificarea sau urmărirea sărăciei, chiar și pentru sătenii înșiși.

De la  „gură de rai” la cea mai săracă țară a Europei: informalitate, zone cenușii și narațiunile morale ale sărăciei

Datele statistice privind sărăcia în Moldova, calculate în primul rând din perspectiva capacității de acces la alimente în condiții de piață, nu ascund doar zona gri a economiei gospodărești care este structurată de valori sociale, relații și practici legate de producția, consumul și schimbul de alimente. Aceste date statistice sunt, de asemenea, implicate în delimitarea dintre această zonă gri și narațiunea morală a sărăciei care domină programele și politicile naționale și internaționale de dezvoltare economică.

În zonele rurale și urbane ale Moldovei, oamenii neagă narațiunea despre „sărăcie” articulată prin intermediul datelor statistice naționale și internaționale. Ei nu neagă valabilitatea indicatorilor economici, dar subliniază că cifrele oficiale produc paradoxuri care sfidează explicațiile logice. În ciuda veniturilor insuficiente și instabile, oamenii par totuși „bogați”. Femeile, în special, sunt bine îmbrăcate; automobilele din orașe sunt modele noi de lux; iar ospețele generoase sunt proeminente și omniprezente, chiar și în mediul rural. Cum pot oamenii să trăiască atât de bine într-o țară atât de săracă? Localnicii insistă că nici ei nu pot răspunde la această întrebare.

Nici experiența sau observația empirică, nici datele statistice nu par a fi capabile să ducă la rezolvarea și clarificarea definitivă a mecanismelor economiei gospodărești în Moldova rurală. Sunt oare toate gospodăriile sau doar câteva capabile să facă față greutăților fără a recurge la migrație, prin diferite combinații de terenuri, venituri și rețele sociale? Migrația este determinată de nevoi sau de aspirații în creștere? În timp ce o astfel de situație cenușie este persistentă, agențiile de dezvoltare, oamenii de știință și mass-media caută evaluări mai definitive ale sărăciei. Pot oare etnografii să contribuie la răspunsul la aceste întrebări doar prin rafinarea metodologiilor disponibile pentru a clarifica realitățile economice locale? Interogarea situației gri permite o intervenție mai complexă.

O mare parte din materialele pe care le-am prezentat aici ar putea fi incluse într-un studiu al informalității economice. Cercetările mele etnografice arată că majoritatea oamenilor din mediul rural nu urmăresc exclusiv vreuna din căile formale imaginate pentru aceștia de către politicile de stat: agricultura de subzistență, agricultura orientată spre piață sau munca plătită (combinată cu grădinăritul limitat). În schimb, împărțirea, luarea și darea de împrumuturi, oferirea și redistribuirea cadourilor sunt strategii informale omniprezente, deși adesea negate. După cum menționează Pine (în acest volum) în analiza ei, practicile similare celor discutate aici, ce fac parte integrantă din relațiile sociale cu vecinii, prietenii și rudele, par să nu merite a fi luate în considerare în aceeași categorie cu practicile dubioase din perspectivă legală sau de-a dreptul ilicite care au fost atât de des discutate în contextul societăților postsocialiste. Totuși, aceste practici fac acum parte din sectoarele formale și informale, ce s-au constituit reciproc, ale economiei moldovenești. S-ar putea să ne imaginăm că metodologiile de cercetare îmbunătățite, capabile să urmărească niveluri ridicate de informalitate, ar permite stabilirea a ceea consumă efectiv oamenii și gospodăriile din mediul rural și cum o fac. Cu metode mai bune am putea ajunge la o evaluare mai corectă a sărăciei locale, în special în termeni alimentari.

Totuși, concentrarea exclusivă pe captarea dinamicii informalității este un exercițiu care face ca zonele cenușii să devină transparente fără a se lua în seamă cenușiul propriu-zis. Zonele gri sunt astfel din cauza operării puterii și moralității. Astfel, ne putem de asemenea întreba ce este posibil din cauza cenușiului? Ce s-ar întâmpla dacă cenușiul ar fi fost eliminat în folosul unor modele mai clare de tip alb-negru? În sate, cenușiul economiei gospodărești este important pentru mascarea și echilibrarea diferențelor de statut dintre gospodării. Chiar și gospodăriile ce nu reușesc să producă sau să cumpere suficiente alimente pentru consumul propriu par că fie destul de avute – și poate chiar la fel de avute ca și vecinii lor mai prosperi – pentru că nimeni nu contabilizează și nu urmărește prea mult mișcarea resurselor. Într-un astfel de context, numai gospodăriile izolate din punct de vedere social se află într-un pericol real de înfometare. În același timp, lipsa unei contabilizări atente a tot ceea ce este luat și dat înseamnă că gospodăriile care ar putea fi mai „bogate” de fapt par să fie – și poate că ajung – într-o poziție mai echilibrată față de vecinii lor.

Direcțiile actuale în studiul informalității par să se îndrepte către exact un astfel de interes pentru cenușiul în sine. De exemplu, Morris și Polese (2014) critică teleologiile moderniste, prejudecățile democratice anglo-americane și centrismul occidental/american inerent în majoritatea discursurilor despre informalitate, care continuă să insiste că aceasta este o barieră în calea tranziției reușite și/sau că informalitatea va dispărea odată cu instaurarea cu succes a instituțiilor democratice/capitaliste politice, juridice și de piață. Recent, Yalçın-Heckmann (2014) a sugerat de asemenea că exemplele de informalitate din spațiul post-sovietic ar putea fi abordate productiv ca punți de acces pentru înțelegerea economiilor morale locale. Poate că nu este un accident că unul dintre editorii acestui volum (Harboe Knudsen) și Yalçın-Heckmann au contribuit de asemenea la volumul coordonat de Morris și Polese.

Eforturile recente de clarificare a nivelului sărăciei în Republica Moldova au creat, de fapt, noi narațiuni morale care nu se potrivesc niciodată cu realitățile vieții cotidiene. În Moldova, această contradicție este recunoscută de sătenii înșiși, care adoptă narațiunea sovietică a „bogăției” și dezvoltării progresiste pentru a contesta noua narațiune a sărăciei din perspectiva alimentației. În mediul rural, informatorii subliniază faptul că terenul este fertil, clima este favorabilă și hrana este din belșug. „Nu murim de foame”, insistă ei, provocând un contrast implicit cu foametea care a însoțit războiul și colectivizarea sovietică, precum și cu imaginea de sine pe care o dețin în virtutea rolului Moldovei sovietice de principal producător agricol. În perioada sovietică, în special în timpului guvernării Brejnev, Moldova era cunoscută ca o „gură de rai”, un tărâm al belșugului și o destinație favorabilă pentru personalul militar și alții care puteau alege unde să locuiască sau să-și petreacă anii de pensie. În acest context, sătenii se întreabă retoric de ce acum ei fug dintr-un loc atât de favorabil. Singurul răspuns pe care-l dau pune responsabilitatea pe seama statului. Țara, spun ei, este guvernată prost: doar dacă ar exista salarii normale și facilități de infrastructură (de exemplu, instalații sanitare interioare și colectări de gunoi), mediul rural ar fi din nou un loc bun de trăit.

În acest capitol, am folosit conceptul de zonă gri pentru a arăta modul în care mai multe tipuri de informații se intersectează pentru a produce o imagine a sărăciei în Moldova rurală care sfidează explicația, contestația și soluția. Povestea despre modul în care Moldova s-a schimbat atât de rapid dintr-o „gură de rai” în anii ’80 la „cea mai săracă țară a Europei” la începutul anilor 2000 este, astfel, doar parțial o poveste a declinului economic real. Aceasta este în egală măsură o poveste a schimbării discursurilor despre economie și sărăcie, relații politice internaționale și forme de măsurare statistică. În urma explorării mai aprofundate a celei de-a doua povestiri, ne apropiem de înțelegerea modului în care narațiunile morale ale sărăciei funcționează independent de constrângerile și realitățile vieții cotidiene, dar în cele din urmă ajung să dea formă evaluărilor oamenilor privind circumstanțele, opțiunile de viață și acțiunile lor necesare.

 

Note:

[*] Prezentul text este traducerea capitolului 3 al volumului: Jennifer R. Cash, “Between Starvation and Security: Poverty and Food in Rural Moldova,” In Ida H. Knudsen & Martin D. Frederiksen, eds., Ethnographies of Grey Zones in Eastern Europe. Relations, Borders, and Invisibilities (London: Anthem Press, 2015), 41-56. Dreptul pentru traducerea și republicarea acestui capitol ne-a fost acordat cu bunăvoința autoarei și cu permisiunea editurii.

[1]  De exemplu, introducerea raportului privind sărăcia în Moldova elaborat de Elena Laur începe astfel: „Moldova rămâne cea mai săracă țară din Europa Centrală și de Est și una dintre cele mai sărace din lume (conform Indicelui Dezvoltării Umane, Moldova era pe locul 104 în 1999 și 108 în 2003) „(2005, 1). Folosirea indicelui de dezvoltare umană (HDI) de către Laur reprezintă o alegere interesantă, deoarece indicele este unul compozit care nu măsoară sărăcia propriu-zisă; în plus, Moldova are o poziție medie în clasamentul dezvoltării umane. Citit cu atenție, totuși, argumentul ei este că Moldova coboară în listă în perioada 1999-2003; într-adevăr, a continuat să coboare în deceniul următor, clasându-se pe locul 114 în 2014 și rămânând într-o măsură semnificativă țara poziționată cel mai jos în calasament din Europa continentală (Albania, următoarea din clasament este pe locul 95) (PNUD 2014, 159). Moldova este, într-adevăr, cea mai săracă țară din Europa, conform indicelui multidimensional al sărăciei al ONU, dar rezultatele nu sunt atât de stricte: 0,2% din populație se consideră a suferi de „sărăcie profundă” și 5,2% se apropie de acest nivel. Ratele din alte țări ale Europei de Sud-Est sunt mult mai mari în termenii HDI, de exemplu Albania (0,1/7,2%), Bosnia-Herțegovina (0/3,2%) și Muntenegru (0,5/1,3%). Indicele Sărăciei Multinaționale a Moldovei este, de asemenea, mult mai puțin drastic decât țările situate chiar deasupra acesteia în HDI, de ex. Bolivia (7,8 / 17,3%) și Gabon (4,4 / 19,9%). Consultați http://hdr.undp.org/en/content/table-6-multidimensional-poverty-index-mpi (accesat la 30 noiembrie 2014).

[2] Nesiguranța alimentară „poate fi definită pe larg ca incapacitatea de a accesa, din punct de vedere fizic sau economic, alimentele care răspund nevoilor și preferințelor dietetice. A se vedea explicația conceptului furnizat de Organizația Mondială a Sănătății, întrunită la Summitul Mondial al Alimentației din 1996 – disponibil la: http://www.who.int/trade/glossary/story028/en/ (accesat la 27 octombrie 2013).

[3] Exemple de rapoarte oficiale care subliniază statutul de „cea mai săracă țară din Europa” le includ, de exemplu, pe cele ale Ministerului Economiei (2012) și ale Băncii Mondiale (2004); raportul Fondului Monetar Internațional modifică în mod interesant statutul de țară la „una dintre cele mai sărace din Europa” (2013, 3). După cum s-a arătat mai sus, această stare nu este atribuită incorect. Mai degrabă, ce vreau să subliniez este gradul în care sărăcia țării este dramatizată la niveluri șocant „non-europene” în Europa. Ar fi necesară o lucrare separată pentru a elabora acest argument.

[4]  Cercetarea din perioada 2009-2010 a fost efectuată în contextul Grupului de cercetare „Economie și ritual” de la Institutul Max Planck de Antropologie Socială. Primele perioade de cercetare relevante pe teren au fost finanțate de International Research and Exchanges Board (IREX) and National Endowment for the Humanities (NEH) prin intermediul American Council of Teachers of Russian/American Council for Collaboration in Education and Language Study (ACTR/ACCELS, denumite la moment, în mod colectiv, Consiliile Americane pentru Educație Internațională). Recunosc pe deplin sprijinul fiecăreia dintre aceste instituții; responsabilitatea pentru datele și interpretările prezentate aici rămâne exclusiv a mea.

[5] Pentru descrierea principalelor trăsături ale sărăciei pre-sovietice din Basarabia, inclusiv deficitul de terenuri, deficitul alimentar, bolile și ratele ridicate de analfabetism, vezi Kaba (1919), Livezeanu (1995) și Hitchins (1994).

[6] Eseul a fost publicat inițial de Levi în The Drowned and the Saved (New York: Vintage Books, 1988)

[7] Analiza mea este ghidată de delimitarea lui Eric Wolf (1999) a patru tipuri de putere. În lectura mea, Levi abordează implicit primele trei (adică capacitățile înnăscute ale unui individ, abilitatea unui individ sau a unui grup de a-și susține voința față de altul și forțele care delimitează comportamentul în orice situație dată), dar nu se adresează celui de-al patrulea mod (puterea „structurală”), în care ideile sunt operaționalizate în și prin intermediul structurilor. Cu toate acestea, această a patra modalitate este crucială pentru înțelegerea relației subtile dintre zonele gri și schema cognitivă și morală alb-negru, deoarece permite înțelegerea modului în care „interacționează relațiile care comandă economia și politica și cele care sculptează ideile pentru a face lumea înțeleasă și gestionabilă.” (Wolf 1999, 5–6)

[8] Cifra redusă de 1,56 ha este menționată de o lucrare publicată de experți cadastrali din cadrul Ministerului Agriculturii (Guțu, Gorgan și Guțu 2009, 2), care susțin un nou program de redistribuire a terenurilor care ar putea depăși procesul fragmentării excesive a parcelelor în multe localități. Un raport al ONU (2012, 7) calculează media la 1,8 ha, însă constată că 25% din proprietarii privați dețin mai puțin de 1 ha. Acest raport înregistrează lotul mediu al grădinii la 0,21 ha, care este puțin mai mic decât loturile acordate în Răscăieți în anii ’80, dar constituie aproape dublul față de cele 0,12 ha disponibile în prezent gospodăriilor noi. Un alt studiu (Petrick 2000, 12) indică faptul că dimensiunea mediană a unei parcele particulare este de 2 ha. Deși toate cele trei surse utilizează date oficiale, diferențe apar deoarece nu există o diferențiere formală a statisticilor oficiale între exploatările private ale marilor firme agricole, agricultorii comerciali individuali, alocațiile pentru lucrătorii agricoli și exploatațiile persoanelor care dețin terenuri, dar nu au primit acțiuni în timpul decolectivizării. Petrick (2000, 12) oferă cea mai bună analiză în acest sens.

[9] Până în 2007, familiile nou formate au fost eligibile pentru loturi de 0,15 ha pentru locuințe și grădini, însă mărimea loturilor a scăzut până la 0,12 ha în conformitate cu legislația națională. În anii ’80, parcelele erau chiar mai mari – 0,25 ha, ceea ce poate explica într-o oarecare măsură de ce familiile tinere consideră că este atrăgător să cumpere case existente, mai degrabă decât să accepte alocațiile gratuite din partea primăriei. În unii ani, familiile au primit și alocații suplimentare pentru fiecare copil.

[10] Cercetările lui Petrick au arătat un nivel diferit de inconsecvență: veniturile generate de agricultură nu au fost suficiente pentru a acoperi costurile legate de utilizarea mașinilor sau pesticidelor. În astfel de condiții, el s-ar fi așteptat ca mai puține gospodării să practice agricultura decât o practică la moment. Ca și informatorii mei, el s-a arătat incapabil să explice cum și de ce își pot permite aceștia să practice agricultura.

[11] În plus față de observația extinsă a participanților, am efectuat un studiu de gospodărie cu implicarea a 25 de case. Deși eșantionul a fost mic, acesta a fost reprezentativ (pentru detalii, a se vedea Cash 2015); mai mult, acesta a oferit informații cuantificate pentru tendințele și modelele care au apărut în alte forme calitative.

 

Bibliografie:

Betti, G., F. Gagliardi, A. Lemmi and V. Verma. 2012. ‘Subnational indicators of poverty and deprivation in Europe: Methodology and applications’. Cambridge Journal of Regions, Economy and Society 5: 129–47.

Cash, J. R. 2011. ‘Capitalism, nationalism, and religious revival: Transformations of the ritual cycle in postsocialist Moldova’. Anthropology of East Europe Review 29(2): 181–203.

                              . 2013. ‘Charity or Remembrance? Practices of Pomană in Rural Moldova’. Max Planck Institute for Social Anthropology Occasional Paper no. 144.

                              . 2015. ‘How much is enough? Household provisioning, self-sufficiency and social status in rural Moldova’. In S. Gudeman and  M. Hann (eds), Oikos and Market: Explorations in Self-Sufficiency after Socialism. New York and Oxford: Berghahn Books.

Csaki, C. and Z. Lerman. 2001. ‘Land Reform and Farm Restructuring in Moldova: A Real Breakthrough?’ The Hebrew University of Jerusalem, Department of Agricultural Economics and Management Discussion Paper 5.01. Disponibil la: http://departments.huji.ac.il/economics/en/publications/discussion_papers/2001/index.htm (accesat la 28 februarie 2013).

Goerlich, D. and M. Luecke. 2011. ‘International labour migration, remittances and economic development in Moldova’. In Kaneff and F. Pine (eds), Global Connections and Emerging Inequalities in Europe: Perspectives on Poverty and Transnational Migration, 57–78. London: Anthem Press.

Gorton, M. and J. White. 2003. ‘The politics of agrarian collapse: Decollectivisation in Moldova’. East European Politics and Societies 17(2): 305–31.

Guţu, V. G., M. Gorgan and D. Guţu. 2009. ‘Privatizarea – premisă obiectivă a creării sistemului cadastral’ (Privatisation – The objective premise for creating a cadastral system). Studia Universitatis 28(8): 50–67.

Guyer, J. 2004. Marginal Gains: Monetary Transactions in Atlantic Africa. Chicago: University of Chicago Press.

Hitchins, K. 1994. Rumania 1866–1947. Oxford: Clarendon Press.

International Monetary Fund (IMF). 2013. ‘Republic of Moldova: Poverty Reduction Strategy Paper – Joint Staff Advisory Note’. IMF Country Report 13/270. Disponibil la: http://www.imf.org/external/pubs/ft/scr/2013/cr13270.pdf (accesat la 11 noiembrie 2014).

Kaba, 1919. Politico-economic Review of Basarabia. Hoover Commission for Roumania.

Kaneff, D. and F. Pine (eds). 2011. Global Connections and Emerging Inequalities in Europe: Perspectives on Poverty and Transnational Migration. London: Anthem Press.

Keough, L. 2006. ‘Globalizing “postsocialism”: Mobile mothers and neoliberalism on the margins of Europe’. Anthropological Quarterly 79(3): 431–61.

Laur, 2005. ‘The Brief Characteristic of Creating and Developing the Poverty Monitoring and Analysis System in the Republic of Moldova’. Paper prepared for the International Seminar on Poverty Measurement at the National Institute of Statistics and Economic Studies, Paris, 30 noiembrie – 2 decembrie. Disponibil la: http://www.insee.fr/en/insee- statistique-publique/default.asp?page=colloques/pauvrete/pauvrete.htm (accesat la 11 octombrie 2012).

Lerman, Z. and D. Cimpoieş. 2006. ‘Land consolidation as a factor for rural development in Moldova’. Europe-Asia Studies 58(3): 439–55.

Levi, P. 2008. ‘The Gray Zone’. In A. Jones (ed.), Genocide, vol. 3, 188–206. London: Sage.

Livezeanu, I. 1995. Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918–1930. Ithaca, NY: Cornell University Press.

Ministry of Economy of the Republic of Moldova. 2012. ‘Poverty Report: Republic of Moldova, 2010–2011’. Available at: http://www.mec.gov.md/sites/default/files/ poverty-report-republic-of-moldova-2010-2011.pdf (accesat la 11 noiembrie 2014).

Morris, and A. Polese. 2014. The Informal Post-socialist Economy: Embedded Practices and Livelihoods. London: Routledge.

National Bureau of Statistics of the Republic of Moldova. 2010. Household Budget Disponibil la: http://www.statistica.md/pageview.php?l=en&idc=263&id=2206 (accesat la 28 februarie 2013).

                              . 2011. ‘Minimul de existenţă în anul 2010’. Press release, 6 April. Disponibil la: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=3367 (accesat la 11 octombrie 2012).

Petrick, M. 2000. ‘Land Reform in Moldova: How Viable are Emerging Peasant Farms?’ Institute of Agricultural Development in Central and Eastern Europe (IAMO) Discussion Paper no. 28. Disponibil la: http://www.iamo.de/dok/dp28.pdf (accesat la 28 februarie 2013).

Petropoulous, and J. K. Roth (eds). 2006. Gray Zones: Ambiguity and Compromise in the Holocaust and its Aftermath. New York: Berghahn Books.

Scheper-Hughes, N. 2007. ‘The gray zone: Small wars, peacetime crimes, and invisible genocides’. In A. McLean and A. Leibing (eds), The Shadow Side of Fieldwork: Exploring the Blurred Borders between Ethnography and Life, 159–84. Malden, MA: Blackwell.

United Nations. 2012. ‘Rapid Food Security and Vulnerability Assessment – Moldova’. Disponibil la: http://www2.un.md/drought/2012/RapidAssessmentMoldova2012Final. pdf (accesat la 28 februarie 2013).

United Nations Development Programme (UNDP). The Human Development Report 2014 – Sustaining Human Progress: Reducing Vulnerabilities and Building Resilience. New York: UNDP. Disponibil la: http://hdr.undp.org/en/2014-report (accesat la 11 noiembrie 2014).

Wolf, E. R. 1999. Envisioning Power: Ideologies of Dominance and Crisis. Berkeley: University of California Press.

World Bank. 2004. ‘Recession, Recovery and Poverty in Moldova’. Europe and Central Asia Region, Human Development Sector Unit, report no. 28024-MD. Disponibil la: http://www-wds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2006/02/09/000160016_20060209172255/Rendered/PDF/280240ENGLISH0Recession0P Aen01PUBLIC1.pdf (accesat la 11 noiembrie 2014).

                              . 2011. Migration and Remittances Factbook 2011. Washington DC: World Disponibil la: http://data.worldbank.org/data-catalog/migration-and-remittances (accesat la 4 noiembrie 2014).

Yalçın-Heckmann, L. 2014. ‘Is Informal Economy a Euphemism for Moral Economy? Thoughts on Azerbaijan’s Moral Society and Informal State’. Prezentare făcută în cadrul colocviului de etnologie, la Institutul Max Planck de Anthropologie Socială, Halle, 21 ianuarie.

 

Traducere de Valeriu Turea și Petru Negură.

Fotografie de fundal de Mihail Triboi.

 

 Această traducere a fost făcută în cadrul proiectului „Acțiune socială 2018” în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert Moldova. Acest text nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.