Maria Ivanov, arhitectă

Andrei Vatamaniuc, arhitect

Alexandru Munteanu, urbanist

 

Intro

NIMIC ar putea fi un buletin de știri urbane: arată cu degetul spre ceva, și zi “e rău!”. Poate fi o benzinărie, un monument distrus, o autorizație de desființare, un megamarket, ambuteiaje, mașini, asfalt și publicitate pe fluturași. Sau ar putea fi o lecție utilă, o informație inedită, o imagine ce te face să te oprești, să citești titlul, să-ți faci o cafea lungă sau mai scurtă și să te pui pe citit. Articolul ar putea conține multe link-URI utile, grafice, note, statistici care, analizate ar putea fi însemnări cu creionașul în carnețel, dar… nu este. Este, în schimb, un text despre ‘nimic’ sau despre tot. Nu se știe. Depinde de cititor.

 

La ce te gândești când zici ‘nimic’?

Cât de des folosești ‘nimic’ atunci când vorbești despre oraș?

Ce este ‘nimic’. Ceva lipsit de importanță? Ceva mărunt? Ceva neclar și mărunt și lipsit de importanță? Poate fi. Toate ar putea fi acest ‘nimic’. ‘Nimic’ de spus, ‘nimic’ de adăugat.

”Nimic” este o noțiune largă. ”Nimic” este o noțiune relativă.

 

Orașul este o istorie de secole, de milenii. Orașul este sute de mii de locuitori, uneori milioane. Orașul este zeci, sute de kilometri pătrați. Totuși, Nimicul și-a făcut loc în oraș…

I-a întors biletul de călătorie taxatoarei când a coborât din troleibuz. Nu-i nimic.

Te-a călcat. Nu-i nimic.

Te-a împins. Nu-i nimic.

A parcat pe zebră. Nu-i nimic.

A parcat pe trotuar. Nu-i nimic.

A așteptat 20 de minute troleibuzul. Nu-i nimic.

E ultima tură, merge cu viteză. Nu-i nimic.

A trecut la roșu. Nu-i nimic.

Se demolează clădirea de la colț. Nu-i nimic.

 

Totuși, cum să definim ‘nimicul’? Este oare nimicul un spațiu public nevalorificat? Este oare nimicul o clădire avariată? Poate e un parc în care nu merge nimeni sau e un muzeu pustiu? Este o stradă mereu pustie, spațiul dintre clădiri sau este ‘Nimicul’ doar o atitudine, un punct de vedere? Este oare orașul un nimic din cauza unei promisiuni neîmplinite, promisiunea la o viață mai bună în oraș, la o educație mai bună, la un loc de muncă, la un salariu mai bun, la o viață mai ‘plină’, la oportunități?

Depinde acest Nimic de oameni? Este orașul, de fapt, oamenii care îl populează? Atunci, este ‘nimicul’ un rezultat direct al acțiunilor lor, a cine sunt, a valorilor și priorităților lor? Sunt ei oare în drept de a cere Ceva (sau Totul) de la oraș odată ce nu oferă Nimic? Dar ce pot ei oferi unui oraș, unui oraș cu o istorie de secole… unor câteva sute de kilometri pătrați sau unor altora câteva sute de mii de oameni din același oraș?

 

Încercăm să căutăm răspunsuri la aceste întrebări printre rândurile ce urmează. Or la finalul textului rămânem și mai îngândurați și cu mult mai multe întrebări despre ce ar putea fi acest ‘nimic’.

 

Cele 2 drepte paralele

De-ar fi să facem o analogie a orașului cu geometria, găsim foarte multe similitudini. Orașul este, până la urmă un complex de figuri și forme geometrice cu intersecții de drum, sensuri giratorii (cercuri) de calmare a traficului, clădiri cubiforme, scuaruri pătrate și triunghiulare, cabluri atârnate care formează linii paralele și multe altele câte se pot și nu se pot observa.

Există, în același timp în oraș, și “fenomenul celor 2 drepte paralele” și, pe zi ce trece, acest fenomen se conturează tot mai mult și mai mult.

Dreptele care aparțin aceluiași plan (co-planare) și care nu au nici un punct comun și nu se pot intersecta niciodată se numesc drepte paralele, spune definiția. La fel și în oraș se observă fenomenul de paralelism. O dreaptă este orașul cu toată structura sa, materială (infrastructura fizică) și imaterială (comunități, coduri culturale, conexiuni sociale etc.). Cealaltă dreaptă, în același timp, este primăria sau administrația locală. În manieră ideală aceste două drepte trebuie să fie una, să alcătuiască acel sistem eficient sub ghidajul căruia orașul să se dezvolte armonios. În realitate, totuși, aceste două structuri sunt paralele, nu se intersectează, nu funcționează ca un tot întreg.

De ce se întâmplă așa? Întrebare de premiul Nobel. Iar paradoxul, excepția de la regulă, se întâmplă regulat, cam o dată la patru ani, când o ‘dreaptă’ – orașul alege pe cealaltă ‘dreaptă’ – administrația. Explicația se poate face prin aluzie la piesa celor de la Carla’s Dreams și a lor Patologie Obstructiv Huliganică Uniform Iradiată. Poate. Să fie oare indiferența celor două ‘drepte’ față de ceea ce numim azi oraș? Ori sentimentul ăla de apartenență și proprietate față de el, orașul, așa cum îl avem pentru o haină a noastră (pentru că avem grijă ca ea mereu să fie curată și călcată) încă nu este uniform dezvoltat la toți cei care alcătuiesc același oraș? Poate. Simțim orașul ca pe ceva comun, iar ce este comun nu-i al nimănui – nu-i ‘nimic’. În realitate, nimicul acesta este ceea alcătuiește viața în oraș. Ce este comun este al tuturor și ce este al tuturor este al fiecăruia.

Multe întrebări și mai puține răspunsuri. Totuși analogia cu cele 2 drepte paralele are viză de reședință la noi.  

 

Despre sentimente și experiențe în oraș

Orașul trebuie trăit. Orașul trebuie înțeles și simțit prin experiențe. Dar care sunt ele? Ca și oricare din organismele vii, orașul trece prin stări și dă stări. Orașul poate fi fericit, poate fi trist, poate fi liniștit și pustiu, poate fi romantic și dramatic. În același timp, orașul poate fi mizerabil, nesigur și dubios. Orașul l-am moștenit, așa cum este el, de la alți oameni care au trăit și trecut prin el, care au lăsat amintiri și gânduri în el, frumoase și urâte. Orașul este necunoscut.

 

Orașul trist

Trist. Trist e orașul în unele zile. Așa spun orășenii. Azi orașul pare foarte trist, spun ei, plouă și e urât afară. Despre ce se spune când se spune că un oraș e trist? Sunt astea emoțiile și stările pe care le trăiesc locuitorii lui în acel moment? Depinde oare starea de tristețe a orașului de vremea de afară sau se referă la arhitectura și condiția fizică a orașului? Sau tristețea orașului se moștenește din generație în generație și de la un sistem la altul? Cineva ar spune că toate luate împreună contribuie la starea asta generală de tristețe. Cine știe?…

Totuși, întrebarea rămâne, de ce ne pare pare orașul trist? Ce înseamnă a fi trist, în general? E de bine sau rău?

Tristețea rămâne a fi o stare, e parte a vieții unui om, a orașului. Tristețea trebuie trăită. Cineva e trist pentru că transportul public nu a ajuns la timp sau că era prea plin, că mașina e în pană, că salariul e mic, că a fost demolat un monument, că trotuarele sunt pline de mașini parcate haotic, că spațiul public nu este suficient de prietenos pentru a petrece timpul liber acolo, că s-a despărțit de prieten sau prietenă, că prietenul sau prietena stă prea departe, că multe alte motive care pot și nu pot exista. Într-un final, toate luate împreună ne fac triști. Tristețea o trăim. Trebuie, totuși, să o trăim. Este parte a ceea ce suntem noi, iar noi suntem ce face orașul oraș, oricum este el. 

 

Orașul fericit

Dar fericirea, ce este fericirea în oraș? Ce face ca orașul să fie fericit? E starea generală comună a locuitorilor săi sau, ca și în cazul tristeței, e o stare individuală / personală a fiecăruia în parte? Întrebări, întrebări, întrebări… fără un răspuns definit.

Fericirea în oraș depinde de fiecare în parte, totuși. Depinde și de calitatea vieții în oraș. Depinde de calitatea infrastructurii, de calitatea spațiilor, de transportul public, de naveta prea lungă dimineața spre muncă și seara spre casă, de mărimea salariului, de locul de muncă, de accesul la servicii calitative, de oamenii care ne înconjoară. Cineva ar spune că depinde în mare parte și de modul în care funcționează administrația locală. Să fie așa?

Rămâne, probabil, să identificăm individual lucrurile mici sau mari care ne aduc zâmbetul pe buze.

Unii, deși, încearcă să definească ce face ca oamenii să fie fericiți și, mai mult, fac clasamente și rapoarte despre cei mai fericiți și nefericiți oameni ai lumii. Astfel, conform statisticilor lor, noi (moldovenii) ne clasăm pe locul 67 cu indicele 5.64 (pe scara de la 0 la 10) din cei 156 alții ca noi. Ei califică fericirea oamenilor țării după PIB pe cap de locuitor, asistența socială, speranța la viață sănătoasă, libertatea de a alege, generozitate și percepția despre corupție. Este un punct de vedere.

Totuși, suntem fericiți sau nu?

 

Orașul liniștit și pustiu.

Unii orășeni spun: orașul este liniștit a doua zi după revelion și a doua zi după Paști. Că sunt mașini mai puține sau autobuzele mai pustii. Liniștit nu este neapărat pustiit.

Deosebit de liniștit pare orașul în diminețile cețoase de toamnă târzie. E liniște că auzi căzând frunzele pe acoperișul mașinii. Uneori totul pare a fi pe dos – diminețile îți par niște nopți polare la o margine de lume. În așa zilele, pline de liniște dacă mergi în centrul vechi, exact pe la 8 și 23 de minute seara, ai impresia că ai intrat într-un teatru pustiu. Scene, decorații, costume, aranjări pentru Comedia de mâine, vezi umbre lungi, unde și unde câte un actor grăbit mergând spre garderoba sa pentru a-și scoate fardul gros. Sunt frumoase coridoarele orașului-teatru pe timp de noapte.

Pustiu orașul este și când vin în vizită persoane de rang înalt. Bine, nu tot orașul, o mică parte, dar așa cum de obicei se întâmplă, e vorba de partea cea mai importantă, Centrul. Și nu e pustie zona pentru că oamenii nu așteaptă oaspetele, ci pentru că este intenționat blocat, atât  pentru mașini, pietoni, cât și transport public. De acolo și vin pozele extrem de curate și lipsite de viață. În unele din așa zile nici magazinele nu lucrează, și nici publicitatea sonoră neplăcut de aberantă a unor mici negustori balcanici nu se mai aude.

Nimic liniște… doar frustrare.

Orașul dramatic

Dramatic. Nu prea sunt cunoscut cu teatrul. Am fost des la teatru și oricum nu sunt cunoscut cu el. Poate teatrul nu este limbajul meu. Undeva mult mai grav mi s-a părut o vizită la centrul de plasament a persoanelor fără adăpost. Nu Centrul în cauză era grav, dar oamenii de acolo. Ei sunt reali, foarte triști, pierduți, necăjiți, invizibili, bătrâni, tineri, cu priviri difuze. Nu-s la fel ca cei din stradă care uneori îmi par că joacă într-o piesă dramatică. Ce fac acești oameni ai nimănui? Ce înseamnă pentru ei o nouă zi în orașul acesta? Dimineața ei nu o întâlnesc cu un cappuccino, și nici iernile. Iernile la fel sunt descurajant de triste pentru acești oameni. Nu ne aflăm în India. E frig al dracului uneori. Iar la Centrul menționat mai sus, care e unul pe oraș, care are foarte puține locuri și la care vii pe noapte, nu ajung toți. Ce fac ei?

Tragedii și drame se joacă și în stagiunea 582. Cu o mulțime de piese noi-nouțe! Și zi și noapte. Cu o mulțime de săli mici și mari, cu scaune multe sau puține. Cu plăcinte delicioase și cafele turcești în antract.

Există piese greu de înțeles pentru majoritate. Ce fac oamenii cu dizabilități? Ce fac bătrânii, care nici la magazin nu se încumetă să iasă după 3 că îl apucă noaptea până ajunge acasă la etajul 5 fără lift, pe scara fără lumină? Ce fac mamele singure cu doi copii acasă? Ce face un pisoi cu o lăbuță frântă în ajun de iarnă?

Nu-i nimic, vine noaptea și nu se vede nimic…

Orașul mizerabil, nesigur și dubios

Ei și câtă mizerie am putea suporta? Cât am putea umbla printre mașini parcate ca după tsunami? Și cât, mă rog, am putea umbla pe trotuarele astea sparte? Cât mai suntem în stare să mai fim calmi și calme?

Mizeria este un produs intelectual. A te parca așa cum se parchează pe la noi, e o mare măiestrie! Așa oameni, lucrând pe la NASA trimit oameni pe Marte. Eh, la noi ei doar parchează. În același context, cam tot așa sunt anexele construite FĂRĂ arhitect, dar cu atâta dibăcie și ingeniozitate. Și modul cum arată piețele agricole, și cum e ajustată bordura la bordură, și cum sunt cârpite autobuzele, și cum blocurile construite sunt vândute însoțite de cuvintele “ECO” și “lux”, și cum se face agitație electorală prin curțile blocurilor fără garduri, și gardurile la clădiri relativ publice, și lupta pentru bine, toate au un iz de mizerie. Acel glod de pe străzi se spală odată cu următoarea ploaie. Acel trotuar se mai poate cârpi o dată. Acele tobogane se mai pot repara. Multe pot fi reparate – nu însă noi.

Mizeria fiind reflectată și analizată de oameni se transformă în nesiguranță. Nesigur poți să te simți oriunde și oricând, căci oamenii ce au înghițit mizerie o viață și s-au transformat în oameni triști și dubioși sunt oriunde. De îmbunarea lor nu se ocupă nimeni. Orașul nu ne face mai buni prin nimic. Orașul se pierde în mlaștina asta nesigură și dubioasă. Se duce în jos, pe lângă acoperișuri care curg, fațade acoperite cu polistiren, balcoane ‘stecluite’, ferestre înzidite, se duce în jos pe lângă vitrine strălucitoare și kitsch-oase, trece pe lângă un soclu stropit cu glod, prin trotuarul crăpat și umplut cu chiștoace și coji de semințe, prin pământul poluat cu rețele ruginite și mai departe în jos și în jos. Orașul e simțit profund nesigur, căci zâmbete tămăduitoare de oameni tineri, frumoși și bine îmbrăcați, nu prea întâlnești, iar în noapte chiar să și se întâmple, nu se văd.

 

Orașul moștenit

Orașele lasă o moștenire bogată, s-ar părea. Atât de multe orașe au istorii de sute sau chiar mii de ani. Oare cât și câte poate să cuprindă un oraș cu, de exemplu, o istorie de 582 de ani? Cât din acel oraș ar aparține trecutului? Cât este prezentul? Cât ar rămâne viitorului?

Dacă are o istorie bogată, orașul lasă moștenire clădiri, biserici, catedrale, vile, case de locuit, școli, monumente, străzi, piețe, muzee. Lista e lungă. Dar, odată cu edificiile, sau pe lângă edificii și construcții, inevitabil, se mai moștenesc și multe altele –  se moștenesc evenimente, tragedii, victorii, emancipări și eliberări, perestroici, viziuni (unele mai mărețe și mai promițătoare decât altele, unele mai ignorante și mai necruțătoare), se mai moștenesc culturi, culturi diverse, cu rădăcini în diferite etnii și naționalități, se mai moștenesc niște tradiții, niște obiceiuri, niște năravuri, niște trăsături. Dar cât dintre tot ce se moștenește suntem gata să păstrăm?

Și, până la urmă, ce-ar mai însemna orașul moștenit fără de noi – orășenii, noi – cei care îl privim, îl trăim, îl modelăm, îl construim, îl criticăm, îl slăvim? (Un Nimic?)

 

Orașul necunoscut

Orașul este vast. Orașul este complex.

Este oare posibil să cunoaștem un oraș în întregime, de la A la Z? Probabil că nu; și atunci, părțile ascunse ale acestuia s-ar echivala oare unui nimic?

 

  • ”Aici nu-i nimic!
  • Ba da. Aici a fost o moară, o moară roșie. Acum, aici sunt niște ruine. Acum, aici (încă) este speranță. Chiar aici, mai trăiește o istorie. O istorie a unui oraș vechi.”

 

  • ”Aici nu-i nimic!
  • Acum, poate că nu-i, dar acuș, în câțiva ani, aici va fi o arenă!”

 

  • ”Aici nu-i nimic!
  • Ba da, ăsta e un spațiu public. Îmi aparține. Îți aparține. Îi aparține.”

 

  • ”Aici nu-i nimic!
  • Da, dar aici e cel mai liniștit loc din oraș.”

 

  • “Aici nu-i nimic!
  • Da! Însă de-aici – vezi Totul.”

 

Se crede că în partea ceea a orașului nu-i nimic, dar nimeni n-a fost ni-cio-da-tă pe acolo. Se crede că-s numai niște case vechi. Dar, vai, nimeni nu știe că acolo orașul spune o poveste, că acolo el își ține ascunsă istoria de câteva secole bune, că acolo se ascunde o liniște, o identitate, o invitație de a sta pe gânduri sau, pur și simplu, de a sta jos, pe o bancă, într-un scuar.

 

Reflexia

Orașul este așa cum privitorii / orășenii vor să îl vadă. Orașul este o oglindire a lor – a orășenilor. Nimicul este relativ. De cele mai multe ori nimicurile nu sunt cu adevărat nimicuri. De cele mai multe ori le-am putea trasa o istorie, o poveste, o viziune pierdută; dar cel mai important – le-am putea reda un viitor.

Care este antidotul nimicului? Un remediu ar fi spiritul de inițiativă – atunci când ți pare că nu se întâmplă nimic – să nu mai faci ‘nimic’, dar să faci ceva!

Bunăoară, dacă ai senzația că în oraș, în zilele de duminică, nu ai unde să mergi și nu ai ce vedea – să creezi tu o promenadă, un tur prin oraș, prin locurile unde mai este ceva sau unde nu ai mai fost. La Centrul de Urbanism invităm orășenii să găsim împreună Ceva prin oraș – Ceva să vedem, Ceva să facem, Ceva să simțim, și să înlocuim Nimicul cu Ceva.

Un alt remediu ar fi atenția. Cu puțină atenție, se dispersează iluzia de Nimic și, imediat, apar detalii care încep să umple golul – un detaliu de fațadă, o denumire de stradă, un concert, o sirenă, un gest amabil, o rază de soare la un colț de stradă, o amintire, un zâmbet.

Un alt remediu ar fi grija. Sau poate că grija ar fi acel Ceva care previne, de fapt, Nimicul. Atunci când observi sau găsești un Ceva – să ai grijă de el, ca să nu se transforme, niciodată, într-un Nimic. Inacțiunea binelui catalizează creșterea Nimicului.

Un altul din remedii este perseverența, încăpățânarea de a găsi ceva-ul în Nimic și de a-l valorifica, de a-l înmulți. Poate un fel de redefinire? Poate se cere și o doză de creativitate? Cineva e gata să persevereze și să transforme un petic de asfalt într-un scuar, de exemplu, sau să transforme o stradă în pietonală?

Dar până la urmă, este despre o alegere – alegerea de a trăi în Nimic sau în Belșug, de a avea Nimic sau de a avea Totul.

 

Fotografii de autori.

Acest articol este elaborat în cadrul proiectului „Acțiune socială 2018” – secțiunea „puncte de vedere”, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.