DE PRIN ALTE PĂRŢI DEZBATERI RECENTE

Ce ne desparte (în cazul Raoul Weiss)? O precizare

De câteva zile, stânga – independentă, intelectuală, oportunistă, trădătoare etc.; o mare și funestă pasiune a celor care își declară într-o formă sau alta apartenența la gândirea critică, coagulată generic și uneori poate cam pripit cu ajutorul termenului umbrelă „stânga” este aceea de a transforma dezbateri intelectuale în probleme morale, și de aici un întreg cortegiu de indignări, drame și excomunicări – vuiește (pe Facebook, din câte am observat) în privința unei presupuse încălcări a drepturilor omului, a unui abuz siderant căreia i-ar fi căzut victimă cetățeanul francez Raoul Weiss, domiciliat de ceva ani buni în România, și care tocmai a fost expulzat din România zilele trecute pentru o perioadă de cinci ani.

”Polițiștii de frontieră i-au prezentat ziaristului francez o decizie emisă de Ministerul Afacerilor Interne, prin care lui Raoul Weiss i se interzice accesul în România până în anul 2023. „Măsura de nepermitere a intrării în România a fost instituită ca urmare a unor acte care se constituie în amenințări la adresa securității naționale în sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 51 din 1991 privind securitatea națională a României, acestea reprezentând o amenințare reală, actuală și gravă la adresa stării de legalitate (…) necesară existenței și dezvoltării statului național român”, se menționează în documentul emis de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră din MAI”. (sursă)

O parte îi iau apărarea lui Weiss, alții, mai numeroși, sau cel puțin așa am constatat, se disociază de el și de întreaga chestiune. Am utilizat substantivul presupunere în rândurile de mai sus nu la modul tendențios, ci la modul factual: adresa Ministerului Afacerilor Interne în care i se aduce la cunoștință lui Weiss faptul că i se interzice intrarea în România timp de cinci ani începând cu octombrie 2018 este lapidară; motivele invocate în acest sens nu le aflăm, ele fiind sub incidența juridică a „secretului de stat”.

Deoarece am fost implicat, marginal, în această chestiune, prin intermediul unui amic deranjat oarecum de faptul că nu îi iau partea în mod manifest lui Weiss, ci, dimpotrivă, înclin chiar în direcția opusă – am ajuns la concluzia că cea mai bună măsură de a clarifica situația, în primul rând pentru mine însumi, este să mă pronunț public asupra ei. Să scriu. Așa cum fac de obicei. Aprecierile moralist-ironice pe care le resimt deja în fundal, și care subîntind de altfel spectrul întregii puneri în problemă a ceea ce s-a întâmplat – pot fi momentan lăsate deoparte.

Nu îl cunosc prea bine personal pe protagonistul acestui episod. Ne-am întâlnit, dacă nu mă înșel, de vreo trei ori: la o conferință, într-un bar și la o lansare de carte. Ultima oară nu am schimbat decât fugitiv câteva cuvinte; mă scosese deja din lista de prieteni de Facebook deoarece i se păruse că aș fi făcut propagandă anti-rusă prin intermediul unei postări în care se afirma că actualul marasm politic experimentat de Uniunea Europeană servește, printre altele, și intereselor Rusiei putiniste. Nu numai Rusiei putiniste, evident. De parcă tehnicile de propagandă și de dezinformare ale Rusiei nu sunt deja un loc comun, încă din perioada sovietică; de parcă tehnicile de propagandă și dezinformare ale tuturor marilor puteri, de ieri și de azi, nu s-au bazat în mod substabțial pe clasicul principiul divide et impera. De parcă ai fi obligat să denunți numai propaganda occidentală și să te uiți cumva cu o caldă înțelegere la propaganda rusă sau cea chineză, să zicem, pentru că acestea din urmă servesc unui scop global antihegemonic. O inepție incomensurabilă: state mai agresiv și mai fățiș capitaliste decât China și Rusia contemporane nu știu să existe.

Personal, Weiss mi-a făcut o impresie bună, impresie reconfirmată și augmentată de laudele generoase și extinse care i-au fost aduse ulterior, cu ocazia expulzării. Erudiție impresionantă, simț al umorului debordant – tot mai rar identificabil la stânga, din păcate, care tinde să îl înlocuiască tot mai mult cu ipocrizii și rigidități morale lamentabile și contraproductive, adâncind astfel utilizarea reacționară a sintagmei „corectitudine politică” – luciditate tranșantă în multe dintre subiectele discutate. Am apreciat în mod special faptul că Weiss nu dă doi bani pe imaginea sa publică și nu caută să câștige simpatia nimănui, imagine pe care unii de la stânga și-o construiesc cu deosebită meticulozitate și făcând apel din plin la duble standarde.

Ideologic, Weiss mi-a făcut o impresie proastă. Foarte proastă. Apelul la tradiții imaginare, la justiție ideologică de tip reacționar prin mijloace militare, operată împotriva hipsterilor, minorităților sexuale și a feministelor, desconsiderarea feroce a urbanității în numele unei civilizații rurale eurasiatice profund romanțate, civilizație care s-ar muta oricând la oraș dacă ar putea, și a cărei apreciere de către intelectuali deziluzionați și tracasați de modernitate funcționează indubitabil orientalist și anti-progresist, aș adăuga, ca un bun cultural de consum menit a le confirma permanent acestora din urmă conștiința anticapitalistă nepătată – toate acestea conduc la concluzia inevitabilă că Weiss este un fascist: eurasianismul (contemporan) de la care se revendică este o ideologie esențialmente fascistă, deși este una endemică pentru spațiul cultural rus, chiar dacă recent a migrat și înspre Orientul Mijlciu și Europa. Așa cum și legionarismul este tot o formă de fascism specifică din punct de vedere cultural și social României. Nu există doar fascismele istorice, reactivate astăzi ca populisme de extremă dreaptă; ceea ce Max Weber a numit tip ideal (de fascism, în cazul nostru), sau ceea ce James Gregor a numit fascism generic, se întrupează concret într-o grămadă de formule dinamice și proteice. De altfel, Weiss mi-a spus direct că se consideră, citez, un „red fascist”.

A, că Weiss profesează un anumit pastoralism combinat cu un fel de simț (distorsionat) al echității sociale este perfect adevărat. Nu văd însă de ce asta ar trebui să ni-l facă automat și necritic simpatic dinspre stânga. Dimpotrivă, aici rezidă miza întregii probleme: toți fasciștii, sau măcar cei mai „profunzi”, condamnă ordinea socială capitalistă și inechitățile ei constitutive. Nimeni nu poate nega faptul că Mussolini sau Hitler nu au fost anticapitaliști convinși. Numai că anticapitalismul poate trece nu numai printr-un filtru structural, ținând economia politică a unei societăți, ci și printr-un filtru xenofobic și mistic: o anumită minoritate mai înstărită, din rațiuni istorice, economice și religioase care nu pot fi detaliate aici, este cea care dirijează din umbră întreg sistemul capitalist: logica (reacționară) a echivalenței e gata: capitalism = establishment evreiesc =, în vremurile noastre tulburi, cu Uniunea Europeană și mecanismele ei juridice, la care facem apel acum pentru a corecta nedreptatea pățită de Weiss, nu-i așa? Egal, în ultimă instanță, cu George Soros. E mai greu să înțelegi concepte impersonale, și mult mai ușor, chiar dacă eronat, să instigi la ură împotriva unei minorități etnice, a unui mare „șaman” al finanței internaționale și, pe urmele lor, împotriva tuturor minorităților (și nu numai), care ar submina ordinea și familia „tradițională”.

Așa că anticapitalismului efectelor, profesat de ideologiile de extrema dreaptă, trebuie să îi opunem, dinspre stânga, anticapitalismul cauzelor, anticapitalismul autentic al economiei politice marxiste. De ce ne-am solidariza rapid și pripit cu orice formă de anticapitalism? De ce ne-am solidariza, în aceeași logică, cu ecologismul unor capitaliști care sunt în căutare permanentă de noi nișe economice, anticipând astfel, cine știe, următoare „bulă”, următoarea criză financiară? De ce ne-am solidariza deci, ideologic vorbind, cu Raoul Weiss?

Nu știm până la urmă motivele expulzării sale. Putem doar să le speculăm, dar asta creează întotdeauna mai multe probleme decât rezolvă. Lucrează oare Weiss pentru serviciile secrete ruse, sau ale Ungariei lui Orban? Posibil, dar ceea ce îmi repugnă aici, în cazul în care, repet, acest lucru s-ar confirma, sunt scandalizările morale unilaterale: de ce nu ne deranjează propagandiștii serviciilor secrete ale marilor puteri occidentale care acționează în România? Pe ei de ce nu îi vrem expulzați din țară?

În cazul în care lui Weiss i s-a făcut o nedreptate – și asta nu știm încă sigur, și e foarte posibil să nu o știm niciodată – da, mă solidarizez cu el ca om, ca cetățean european, așa cum m-aș solidariza cu oricine ar fi aflat în această situație, inclusiv Papahagi, Patapievici, sau Tismăneanu. Nu e vorba de considerente personale aici, ci de considerente principiale. Liberale, în acest caz, dar nu mai puțin respectabile și de apărat. Așa cum scria Slavoj Žižek în broșura lui despre Lenin, consensul liberal este oricând preferabil consensului conservator, reacționar, care face imposibilă ulterior orice formă de consens.

Nu mă voi solidariza însă niciodată cu Weiss ca eurasianist, xenofob, șovin, misogin, reacționar și „red fascist”. E singurul Weiss pe care îl cunosc, deși, așa cum afirmă unii dintre amicii săi, traseul lui ideologic a fost unul foarte sinuos de-a lungul timpului. Chiar dacă l-aș fi cunoscut acum douăzeci de ani și mai bine, când ar fi fost bolivarian, din câte am înțeles din comentariile de pe Facebook, nu văd de ce m-aș solidariza cu el în prezent, când debitează enormitățile pe care le debitează. Și nu văd de ce cineva care se consideră realmente de stânga ar face-o. Mai multă atenție la detalii și mai mult discernământ ideologic, iată ce ne lipsește în acest caz.

Despre autor

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor și coordonator de doctorate la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

1 Comentariu

  • Bine punctat Emanuel, cred ca ai o abordare justa in aceasta chestiune!
    Recent am gasit si eu niste articole de ale sale, si le-am perceput, in mod plăcut, ca fiind antiestablisment/ necanonice, doar ca pe parcurs am observat aberațiile sale legate de neomarxism, identificarea greșita a unor cauze… a se vedea criza migranților pe care el o considera o arma americană împotriva Europei, când de fapt, aceasta criză e consecința războaielor purtate de NATO si SUA și a politicilor coloniale capitaliste din Africa. Abordarea lui din exemplul de mai sus conduce la un extremis ca cel pe care-l reclama la Dana Tanase in opinia mea.

Lasa un comentariu