Vitalie Sprînceană: Sunt încă tînăr și cumva diletant atît în privința situației curente a artei contemporane în Moldova, dar și în privința istoriei ei. Mă interesează mai ales epoca ce începe pe la sfîrșitul anilor 80 și care continuă pînă astăzi. Nu cunosc prea multe despre așa-zisa sferă culturală alternativă, cu excepția poate a proiectului Rugina, care încă poate fi găsit în Parcul La Izvor de pe Calea Ieșilor. Maturizarea Dvs a concis cumva cu această epocă. Dacă ați putea să-mi povestiți pe scurt despre contextul istoric și dezvoltarea artei alternative în Moldova Sovietică a anilor 80.

Igor Șcerbina: La o distanță de ani buni, putem să începem povestea de oriunde, de exemplu chiar din locul unde ne aflăm acum, lîngă fosta fabrică Mezon, un loc în care, în anii 80-90 se întîmplau lucruri interesante, nu neapărat legate de arta contemporană ci de rock and roll, de exemplu. Aceste scene erau legate între ele: prieteneam cu artiști, pictori, muzicieni. Eram tineri și aveam interese variate și deci un cerc social divers. Nu pot spune că arta contemporană în Moldova a început într-un moment anume – mai degrabă fiecare a început-o în felul său, conform intereselor sale, fiecare se apropia în felul său de ceea ce noi numim acum artă contemporană. Era o necesitate interioară – noi pe atunci nici nu știam că acest tip de artă ar fi artă contemporană.

 

Ferestre, 1996-1998. 

 

V.S. Deci nu foloseați acest termen?

I. Ș. Pe atunci nu, în nici un caz. De fapt doream doar să ne exprimăm și căutam noi forme de expresie iar acele forme pe care noi le foloseam țineau, cum urma să aflăm mai tîrziu, de arta contemporană. Mult timp trăisem într-un vacuum absolut și informația din afară sau nu ajungea deloc la noi sau ajungea într-un mod deformat. Noi pur și simplu ne adunam, discutam, făceam diferite chestii împreună, experimentam. Pe urmă am descoperit că noi de fapt organizam hapenning-uri și performance-uri, că făceam instalații și artă conceptuală. Dar asta a fost mai tîrziu – la început acestea nu erau decît niște gesturi artistice care ne uneau ca grup pe mine și prietenii mei. Așa a luat naștere grupul Fantoma (rus. Фантом).

Experiența de a fi membri ai unui grup ne-a urcat la un alt nivel. E interesant că grupul Fantom a apărut și a început să se dezvolte anume pe un acoperiș. Nu era atelierul meu ci al lui Iurie Klementiev, un remarcabil pictor de-al nostru care trăiește acum în Ucraina (între altele majoritatea celor din grupul nostru au plecat care și unde). Cum ziceam, grupul Fantom s-a constituit într-un atelier situat pe acoperiș. De ce? Nu știu, eu pentru mine am inventat un fel de explicație care, chiar dacă nu e adevărată, totuși îmi este aproape: o mare parte din pictorii chișinăuieni trăiau, lucrau și creau în subsoluri – artă underground în sensul direct și indirect al expresiei. Și pentru că eu apreciez foarte mult pictura, anume pictura în forma ei cea mai clară, această stare de lucruri mă deprima foarte mult – în subsol nu ai lumină naturală, nu poți face lucruri profunde și obțineam în rezultat o pictură apăsătoare, uneori murdară chiar. Îmi amintesc de un pictor din acea vreme, Leonid Balaclav, a fost așa un om chiar dacă puțină lume își mai amintește de el – acum e în Israel, mi se pare că încă e viu. Îmi amintesc că mergeam în atelierul lui întunecos unde priveam pînzele lui întunecate pe care el desena figuri întunecate. Cînd a trebuit să se mute în alt atelier l-am ajutat și îmi amintesc că m-am îngrozit cînd i-am văzut pînzele la lumina zilei – era o catastrofă, ele arătau bine doar în subsol. Era un fel de pictură de subsol. Cînd ne-am mutat pe acoperiș situația s-a schimbat radical: acolo un pictor se simte mai liber, de acolo poate să privească, ca un martor distanțat, întreg orașul, să vadă întreaga natură și peisajele.

V.S. Și are și cerul deasupra.

I.Ș. Da. Întîi Klementiev a început să lucreze pe acoperiș, pe urmă au mai venit cîțiva pictori, inclusiv eu. Am început să lucrăm diferit. Mi se pare că am reușit atunci să facem un salt. Poate nu atît de spectaculos cum ar părea, dacă ne uităm la lucruri de la distanța timpului scurs, dar totuși un salt semnificativ pentru pictura moldovenească. Ar trebui să-l amintesc aici și pe Victor Kuzmenko datorită căruia ne-am adunat cu toții – el era mai în vîrstă decît noi, era și președinte al secției de Tineret a Uniunii Pictorilor, și el a adunat un grup de tineri care aveau entuziasm și ceva aventurism creativ.

Pe urmă am început să călătorim – pentru că pe vremea aceea puteam merge liber doar pe teritoriul URSS, mergeam mai ales la Leningrad și Moscova, unde participam la expoziții.

V.S. Expoziții de apartament?

I. Ș. Nu, era vorba de expoziții mici în cadrul unor galerii private unde încercam să vindem lucrările noastre. Și ne reușea, vindeam peste așteptările noastre. Deschid o paranteză aici: eu m-am născut la Izmail și acolo am făcut prima expoziție a grupului Fantoma. Expoziția s-a bucurat de un mare succes și desigur că asta ne dădea noi puteri dar noi nu luam în calcul că Izmailul e un oraș mic iar la expoziție au venit mai ales prieteni și cunoscuți. Oricum, a fost o experiență ce ne-a inspirat. După asta am făcut expoziții la Chișinău, la fosta EREN (acum Moldexpo), ne străduiam să participăm la toate expozițiile care avea loc aici, ne străduiam să nu scăpăm niciuna, trimiteam și pînze la expoziții în alte orașe atît individual cît și ca grup. Grupul Fantoma nu a avut decît cîteva expoziții ca grup.

După o vreme, fiecare și-a ales un drum al său. Unii au rămas în zona picturii, alții au trecut la un alt nivel – Iurie Klementiev, de exemplu, s-a apucat de tema picturii ontologice, alții s-au dat cumva la o parte. La mine a fost diferit, pentru că eu am dorit întotdeauna să fac cinematografie, am încercat să intru la VGIK dar nu am reușit. Pe urmă, cînd a apărut Centrul pentru Artă Contemporană Ksa:k, a devenit posibil să faci aceste lucruri. În 1991 activam în domeniul cinematografiei și la filmarea peliculei ”Vîrtejul” am făcut cunoștință cu pictorul Ștefan Sadovnikov. Am făcut un duet artistic cu el și împreună am realizat multe proiecte în anii 90. În particular, multe dintre proiectele noastre au fost proiectate la Carbonart-96 și Kilometrul 6. Colaborarea cu el a fost foarte fecundă.

După grupul Fantom am activat la galeria Elita (de fapt am lucrat acolo nu doar eu ci și alți pictori ai grupului Fantom). Elita a fost probabil prima galerie de artă contemporană din Moldova.

V.S. Și unde se găsea?

– În diferite timpuri ea s-a aflat în diferite locuri, dar cel mai mult a stat în fostul hotel Seabeco, undeva la ultimele etaje. La Elita era foarte cool, acolo organizam expoziții personale. Eu însumi am avut acolo două expoziții personale. Mai departe, la un moment, noi pur și simplu ne-am apucat să facem trăsnăi. Luam pînza din rame, o băteam în cuie pe drum sau pe trotuar și așteptam ca oamenii și automobilele să treacă peste ea, dar desigur puțină lume se încumeta s-o facă. Oamenii pur și simplu nu știau și nu înțelegeau ce înseamnă asta. Mai făceam și alte acte provocatoare – scoteam pînzele noastre în stradă, în scuarul din fața Sălii cu Orgă, și încercam să le vindem oamenilor. Nu ne gîndeam în serios să vindem tablouri, dar eram interesați să vedem reacția publicului. Pe de altă parte, prin asemenea acțiuni încercam să ieșim la public, să ieșim în spațiul public. Ca pictori pentru noi conta foarte mult reacția publicului general. Azi pentru mine contează totuși mai mult reacția specialiștilor.

Ulterior am început să organizăm performance-uri: chiar și acele acțiuni de a întinde pînza în stradă pot fi numite performance-uri pentru că în paralel se întîmplau mai multe lucruri – cineva citea un text, altcineva arăta ceva.

Pe urmă am început să organizăm happening-uri, de exemplu a fost unul TîDuRînda. Istoria acestui happening este pe de o parte foarte tristă, iar pe de altă parte surprinzător de luminoasă. Aveam un prieten, Artur, a căruia viață cumva nu se aranjase. Nu eram bătrîni – aveam cîte 24-25 ani, dar Artur mai era și depresiv și în una din aceste depresii s-a spînzurat. Înainte de asta, într-o seară, eram cu prietenii și cu el în apartamentul meu și ne jucam cu cuvintele și ne apelam reciproc: Ești un tîdurînda! Nu, tu ești un tîdurînda! Pe urmă am inventat că Tîdurînda ar fi o fată ce se ascunde în pădurea de la Durlești și pe care trebuie s-o căutăm. Am inventat asta și am uitat de ea. Ulterior, cînd Artur și-a pus capăt zilelor am decis ca în memoria lui să facem această acțiune. Am mers în pădurea de la Durlești să căutăm această Tîdurînda, am împărțit pădurea pe sectoare și rute diferite. Pentru că nu am fost foarte organizați atunci să înregistrăm acțiunea, ea a rămas ca o legendă. Eu am cîteva poze de atunci, altcineva are alte poze, un al treilea are niște înregistrări. Ar fi fost probabil bine să reconstituim acțiunea însă, pe de altă parte, există și un farmec în faptul ca ea să rămînă o legendă ca și fantoma care poate să zboare, ca și Tîdurînda care s-ar ascunde în pădure și pe care n-o poți găsi. Însuși faptul că am mers să căutăm o ființă legendară a dat acțiunii un aspect de legendă despre care s-a păstrat doar o serie de memorii personale.

În 1996 ne-am adunat în mod organizat la Centrul pentru Artă Contemporană și de atunci am început să primim informație în mod constructiv și organizat și atunci cumva lucrurile s-au așezat la locuri lor: am început să înțelegem cu ce ne ocupăm, și a devenit posibil pentru fiecare să-și aleagă o direcție mai clară, să-și pună în față scopuri concrete. Primii cîțiva ani au fost pur și simplu niște ani de experimentări. Aveam posibilitatea să facem orice dorim și s-a întîmplat un fel de diaree creativă, că altfel n-o pot numi: făceam o cantitate enormă de opere de artă pe unitate de timp. Cred că se acumulase în fiecare din noi un potențial creativ mare care se voia eliberat. A fost atunci Carbonart în 1996, a fost și Kilometrul 6.

Ulterior, aşa s-a întîmplat că condițiile obiective au început să ne preseze cu totul. Economia s-a prăbușit cu totul. Viața a devenit foarte dificilă și am început să căutăm modalități de supraviețuire. Arta devenea, în aceste condiții, un lux. Fiecare și-a căutat un drum. Unii, precum eu, au plecat cu totul din țară.

E adevărat că gîndul de plecare venise mai devreme și chiar făcusem anterior niște tentative – am încercat să intru la VGIK și nu am reușit. Am stat o vreme la Moscova la începutul anilor 90 pe urmă m-am întors înapoi. La Chișinău am rămas între anii 1994-2002 și am încercat să fac ceva. Această perioadă a coincis și cu înființarea KSA:K și am activat acolo. Mai departe, nu a fost posibil, sau, mai corect eu nu am reușit (cred că trebuie să vorbesc din perspectivă personală) să-mi asigur un venit constant. M-am apucat de diferite lucruri: o vreme am stat la piață și am vîndut ștrampi, pe urmă m-am apucat de design. Oarecum ironic și ridicol pentru că eu sunt un designer foarte prost. Dar a trebuit să elaborez etichete și ambalaje. Totuși dacă faci multă vreme un lucru ajungi cumva să-l pricepi și cred că și eu am ajuns să înțeleg designul și să fac niște lucruri. După o vreme niște prieteni din Moscova cu care colaboram m-au chemat la eu. Ei încercaseră de fapt să mă atragă la Moscova mai înainte dar eu tocmai mă angajasem pictor la ORT Moldova și nu voiam să plec: mă simțeam confortabil – aici îmi erau prietenii, aici era Centrul pentru Artă Contemporană și puteam să fac ce vreau. Dar s-a terminat și asta peste un timp și m-am mutat la Moscova.

Inițial m-am dus cu gîndul că voi munci la Moscova o vreme după care mă întorc înapoi dar așa s-a întîmplat că am rămas acolo.

Pe de altă parte, mi-am dorit întotdeauna să fac ceva și aici pentru că în suflet rămîn totuși un pictor moldovean. Ar putea suna straniu dar nu am făcut încă nici un proiect cu gașca artistică moscovită și m-am transformat cumva într-un om total nepublic: a început să-mi displacă să ies în public, să fac parte din găști. Nu am nevoie de asta, mă obosește și nu mă simt confortabil în acest mediu. Și poate unicul om din Moscova cu care încă mă mai văd cu plăcere este Victor Miziano. Eu nu sunt tipul lui de pictor – el se ocupă de fapt de cu totul alte lucruri. Dar el mă poate ajuta întotdeauna cu sfaturi, pot să-i spun toate lucrurile. De exemplu, pentru acțiunea pe care am făcut-o pe acoperiș la Botanica [V.S. proiecția de film SupraAfect din 4 decembrie pe acoperișul uneia din clădirile cunoscute drept Porțiel Orașului] el mi-a dat sfaturi și m-a ajutat să aleg o direcție pentru ea… Așadar, chiar dacă trăiesc la Moscova rămîn totuși un pictor moldovean. E adevărat ca înainte eram mult mai activ aici – veneam de cîteva ori pe an și făceam diferite acțiuni – în Moldova ori plecam în afară – împreună cu prietenii de aici, însă în ultimii cinci ani aceste acțiuni au devenit tot mai rare. Ultimul asemenea proiect a fost cel făcut împreună cu Ștefan Rusu pentru Bienala de la Veneția în 2011. Și următorul e acest cinematograf pe acoperiș.

Cu mare plăcere aș fi continuat să lucrez aici. Pentru că mental eu nu sunt rus (rus. Русский, но не росиянин.). Rusia de azi îmi e cumva străină. Pe mine și prietenii mei m-au educat oameni care țineau minte o altă Rusie, cea dinainte de Uniunea Sovietică, adică Basarabia din componența României și chiar poate, cred eu, Basarabia din componența Imperiului Rus. Cînd am mers la Moscova, cu prietenii mei, am descoperit că Rusia reală era diferită de ceea ce ne povesteau buneii și părinții noștri. Nu era Rusia din poveștile lor ci cu totul altceva. Nu neapărat mai rea sau mai bună ci total diferită.

Fețele în farfurie. 1996-1998 (colaj foto)

V.S. Din povestirea Dvs reiese că ați fost cumva întotdeauna un fel de marginal. În contextul sovietic ați fost marginal ca pictori neconvenționali, în cel post-sovietic al primilor ani de independență erați pictor rus, sau pur și simplu un rus privit cu suspiciune și acum, că ați mers la Moscova, în Rusia, în centru, iese că tot cumva ați rămas într-o stare de marginalitate. Am avut și eu experiențe similare, cu plecări și reveniri în urma cărora descoperi că nici Moldova nu mai e acea pe care ai lăsat-o.

I.Ș. Perfect adevărat. Țările în care am crescut și ne-am educat nu mai există demult. Nu mai e nici Uniunea Sovietică, nici Moldova sovietică. Există mai degrabă niște țări fără comunități închegate și care acum se coagulează. Noi suntem martorii acestui proces de formare. Pe de altă parte, cum zice un bun amic de-al meu, nouă ne-a mers pentru că avem posibilitatea de a vedea dezvoltarea acestui întreg strat al istoriei, să urmărim acest proces de schimbare. Am trăit în vreo trei regimuri și acum tot încercăm să construim un al patrulea fel de regim. Aceste schimbări istorice se petrec sub ochii noștri. Noi suntem martorii lor.

V.S. Doar martori? Pictorii și artiștii au fost cumva un fel de avangardă a procesului istoric.

I.Ș. E o nuanță aici. Pentru ca pictorul să se afle în avangardă, cum era în Uniunea Sovietică în anii 20, ar trebui ca statul să fie extrem de interesat de acest pictor. Aceasta se poate întîmpla din motive ideologice, politice sau de alt gen. În cazul nostru nu e vorba de așa ceva. Nici Rusia nici Moldova nu reprezintă asemenea cazuri. Pentru că nu există posibilitate, nici ideologie de stat formulată în mod clar, nici economie stabilă care ar susține acest edificiu și care i-ar sprijini pe acești artiști. Nimeni nu are nevoie de ei. Cît despre mine, eu în genere sunt un fel de om fără patrie care și-a pierdut toate rădăcinile. Încerc să găsesc ceva undeva, ca pe Tîdurînda, dar nu reușesc. Găsesc doar urme.

V.S. La Moscova vă cîștigați existența ca pictor?

I.Ș. La Moscova trăiesc la fel de straniu. Sunt art-direct, adică fac design, filme documentare, reclamă, promotion. Pentru că am învățat aici să fac etichete, m-am ocupat și acolo multă vreme cu etichete și ambalaje. Pot spune că am început deja să-mi placă munca aceasta – la începuturi mă rușinam și mă incomodam să recunosc că fac etichete și ambalaje dar pe urmă am înțeles că nu aveam motive pentru că aceasta reprezintă un gen aparte al artei vizuale, foarte interesant de altfel.

V.S. Și Andy Warhol a făcut asta…

I.Ș. Da, Warhol a făcut-o însă în alte condiții și din alte motive, dar și el a început să-și cîștige existența ca designer de reclamă. În Rusia un Andy Warhol nu se prevede în viitorul apropiat. Eu eram în altă situație. Îmi permiteam să comit mici acte de huliganism în etichetele pe care le făceam, acte pe care le puteam vedea doar eu și prietenii mei: puteau fi fraze prostești, sau fragmente de cîntece precum Raza soarelui auriu (rus. Луч солнца золотого) în limba elfică în calitate de decorații. Cînd vedeam la gunoi sticle de alcool cu etichete elaborate de mine, mă gîndeam că arta mea a ajuns în mase, că mii sau poate milioane de oameni (pentru că tirajele erau de milioane) au văzut opera mea. Fiți de acord, e un public pe care un artist poate doar să-l viseze. E oarecum ironic.

Așa mi-am cîștigat existența o vreme. Pe urmă, cînd piața alcoolică din Rusia s-a prăbușit pentru că s-a schimbat politica de stat în această direcție, am trecut la alți oameni care toarnă în sticluțe, la farmaciști, adică tot într-un domeniu în care e vorba de lichide care sunt înghițite și alterează starea organismului. Acum sunt designer pentru filme și clipuri pentru medici și farmaciști. În paralel fac și alte lucruri care îmi plac. Din păcate, în ultima vreme nu prea am timp pentru ele.

Aici e însă ca și în istoria cu etichetele: pe de o parte ar putea părea că e vorba de o pierdere de timp și energie, dar pe de altă parte uneori e posibil să realizezi cu ajutorul lor idei creative chiar dacă într-un mod foarte local. De exemplu, unul dintre filmele pe care le-am arătat pe acoperiș a fost un film făcut la comanda unei mari organizații de stat condusă de un individ cam nebun. Lui îi plăcea să facă lucruri pe care alții nu le fac. Într-o discuție privată i-am povestit despre arta contemporană – el toate lucrurile astea și le-a însemnat undeva și pe urmă îmi cerea să fac lucruri foarte neconvenționale. Desigur un asemenea om nu putea să se afle într-o așa funcție prea mult timp și a fost concediat la scurt timp după asta. Totuși, în timpul în care e se afla la conducerea instituției eu am reușit să fac cîteva proiecte destul de stranii, bunăoară acest film, Drumul, pe care l-am proiectat pe acoperiș. El dorea ca filmul să fie însoțit de o expoziție la care ar veni Putin și alți politicieni și el, ca șef de instituție de stat importantă, să arate altfel decît ceilalți și de aia avea nevoie de ceva straniu și neobișnuit. I-am făcut un buclet de un oranj țipător care povestea despre construcția de drumuri. Doar că, anume pentru el, am transferat drumurile pe altă planetă și ieșea că el construiește drumuri pe altă planetă. Am realizat atunci și un film cu prim-planuri mari și ciudate pe care le concepeam ca un imn tehnicii. Într-un mod similar, într-un mix de oranj și negru, am aranjat și spațiul expoziției, am pus niște femei îmbrăcate în haine ciudate să umble de colo-colo. Cred că după asta l-au și concediat rapid.

V.S. Publicitatea este și ea un fel de limbaj artistic.

I.Ș. Desigur. Eu văd publicitatea doar ca un medium ca multe altele – film, artă poligrafică ori altele. Așa încît publicitatea e și ea un limbaj artistic legitim. În 2011, cînd lucram cu Ștefan Rusu pentru Bienala din Veneția, munca mea era cea de a face bannere pentru expozițiile artiștilor. Adică era o mișcare în sens invers. A fost o experiență plăcută pentru mine. Îmi place să lucrez în aceste zone oarecum gri, dinamice, la întîlnirea dintre genuri…

V.S. Reclama și-a apropriat, pentru sine, în ultima vreme adjectivul ”creativ” precum și altele similare.

I.Ș. Da, dacă ne amintim de arta de la sfîrșitul sec. XX, de același Andy Warhol, putem urmări acest proces de întîlnire a artei și reclamei. Probabil asta era nevoia. Azi totuși e mai degabă vorba de un fake, o imitație, o repretiție, o serialitate chiar. Noi nu facem decît să copiem. Mi-a plăcut mult un proiect făcut de Lilia Dragnev împreună cu Lucia Macari, Imitația, în cadrul căruia artiștii încercau să imite opere ale unor artiști dinaintea lor. Pentru că, la urma urmei, pentru a învăța ceva trebuie întîi să repeți.

V.S. Folosiți tehnologiile noi precum internetul, arta computerizată?

I.Ș. Da, le folosesc, din mai multe motive. Întîi pentru că ele deja nu sunt chiar atît de noi. Tot ceea ce fac, o fac utilizînd calculatorul. Folosesc și internet dar nu am timp pentru rețelele sociale. De exemplu, voi intra ca să vă adaug ca prieten, de fapt am și făcut asta, sau în cazul în care e vorba de vreo problemă majoră. Altfel, nu intru pe rețele sociale ca să urmăresc știri ori evenimente minore care nu mă interesează. Mai mult decît atăt, pentru că stau toată ziua la calculator, am un motiv suplimentar să încerc să mă rup de el în cealaltă parte a zilei. De la o vreme chiar am început să văd mai rău. Dacă am ceva timp liber prefer să merg la cinema, la teatru sau chiar la o plimbare.

Totuși susțin cu tărie utilizarea acestor tehnologii, mai ales în domeniile artei care depind mult de ele, video art de exemplu. Azi fiecare om care dispune de această tehnică – o tabletă, un telefon cu cameră video – poate realiza proiecte artistice personale și eu cred că acest lucru e grozav. S-ar putea obiecta că majoritatea acestor creații sunt fie superficiale, fie proaste, dar aceasta este o chestiune de alt ordin. Însă faptul că fiecare poate crea este extraordinar.

V.S. Deci nu împărtășiți o părere comună în mediul artistic că acest fenomen reprezintă o invazie a amatorilor și amatorismului, un act ce șterge granițele dintre arta adevărată și imitație?

I.Ș. Poziția mea e următoarea: tot ce se întîmplă are loc pentru că așa trebuie. Eu am cunoscut artiști extraordinari, pictori mai ales, care nu au avut o educație artistică formală ci au devenit artiști ulterior. Unii au obținut educație formală după ce au devenit artiști iar alții n-au mai apucat s-o prindă niciodată. Alții în genere au învățat singuri și mă includ cumva și pe mine în această categorie. Studiile mele formale sunt de pictor și pentru că sistemul educațional artistic nu s-a dezvoltat aproape deloc în acești 20 ani ai tranziției, și am ajuns să fac reclamă și video pentru că am încercat și am învățat singur și așa am adunat experiență. Majoritatea lucrurilor a trebui să le învăț de unul singur. Și am învățat lucruri din diferite domenii. Pentru că am lucrat în domeniul alcoolului, cu alcoolicii, cum îmi place să zic, a trebuit să învăț tehnologia de producere a vinului, a sticlelor, să intru în dedesubturile procesului de selecție a strugurilor, să învăț procesele poligrafice pentru a înțelege cum să fac etichetele. Nu puteam să nu învăț acest lanț de lucruri pentru că din el se compunea munca mea și eu purtam responsabilitate pentru întregul proces. La fel, cînd primesc comanda să fac un film, trebuie să înțeleg cum se face de la un capăt la altul – cum se scrie scenariul, cum au loc procesele de filmare și editare. Asta nu înseamnă că știu aceste lucruri la modul profund și intim, dar am totuși cunoștințe suficiente, toate căpătate în urma experienței. Interacțiunea cu tehnologia m-a învățat multe.

Imaginea de fundal reprezintă lucrarea Semnul Tîdurîndei și a fost realizată în 1994. (sursă imagine)