Orice decide CSJ azi în privința alegerilor locale pică prost. Dacă Curtea Supremă menține hotărîrile Judecătoriei Chișinău și a Curții de Apel privind nevalidarea rezultatelor (întemeiate pe motivarea absurdă a judecătoarei Berdilo și pe sesizarea bizară a Partidului Socialiștilor), iese că, în anumite condiții, regimul democratic (măcar cel formal) poate fi suspendat după hatîrul oricărui ins/oricărei inse cu mantie judecătorească. Dacă CSJ găsește ca fiind ”greșite” hotărîrile celor două instanțe inferioare și decide altceva (rejudecarea, casarea, anularea) – toate astea după cîteva proteste masive în oraș, declarații îngrijorate ale ambasadelor străine la Chișinău, comunicate de presă de la Bruxelles și chiar un comentariu al Gosdepului Departamentului de Stat al SUA – oricum iese prost. Așa sau altfel. Pentru că iese că justiția moldovenească poate fi aberantă. Ori îndreptată prin comunicate de presă sau presiunea străzii (ambele logici, prelungite pînă la capătul consecințelor lor, înfricoșează).

Cu atît mai prost cu cît temeiul acestei situații tragice este o decizie absolut arbitrară și feerică a unei judecătoare ce s-a apucat frenetic să inventeze teorii despre numere de vizualizări, rețele sociale și comportament politic.

Intervenția împăciuitoare a Consiliului Suprem al Magistraturii care a rugat ”societatea civilă, instituţiile de presă şi formaţiunile politice să manifeste o abordare rezonabilă în privinţa deciziilor instanţelor judecătoreşti” nu e de natură nici să calmeze lucrurile și nici să restaureze credința că justiția locală ar fi corectă, imparțială sau măcar rezonabilă. Cînd instanța scrie bazaconii la comanda nu știu cui (bazaconii care anulează un act politic cum sînt alegerile), iar organul care se ocupă de organizarea și asigurarea independenţei sistemului judecătoresc în Republica Moldova glosează despre democrație, situația nu e doar patetică, ci și ridicolă: vorbele înalte vin să acopere o găinărie…Ca și cum un hoț v-ar povesti despre dreptul constituțional la inviolabilitatea corpului și bunurilor personale în timp ce v-ar ține cuțitul la gît și v-ar pipăi buzunarele și geanta căutînd bani, bijuterii, alte bunuri de preț.

(Orice cetățean cu capul treaz pe umeri ar trebui să nu se îndoiască pentru vreo clipă că justiția ce desenează sentințe politice în baza unor postări pe facebook s-ar sinchisi să deseneze sentințe penale pentru oameni concreți.)

…Nu-s fan al alegerilor (se pot găsi diverse alte modele democratice care combină alegerile cu alte proceduri de selecție a celor care se ocupă de treburi publice), nici nu cred că alegerile ar reprezenta vreo chintesență a democrației (dovadă e că chiar și Coreea de Nord le petrece în mod regulat) și, la limită, nu-s simpatizant al lui Andrei Năstase (simpatiile pentru el mi-au crescut după intervențiile curajoase în cazul Gaudeamus, dar pentru a-mi cîștiga încrederea e nevoie și de alte intervenții similare în oraș).

Însă omul a cîștigat alegerile într-o competiție dură (și foarte inegală, inclusiv cu candidați ”independenți” sprijiniți masiv de guvernare), iar procedura, zic observatorii interni și externi, ar fi fost fără încălcări esențiale. Și chiar și într-o democrație de fațadă precum Republica Moldova ar trebui ca cel ce a cîștigat alegerile să fie pus în funcția în care a fost ales în mod ”democratic”.

Asta ar trebui să fie suficient ca Năstase să-și ridice mandatul de primar al mun. Chișinău și să meargă în clădirea de pe Ștefan cel Mare, 83 să-și exercite funcția pentru ca, în rezultat, să se acopere…fie de glorie, fie de rușine și noroi. După cum îl va duce capul…

Vectorul de integrare… colonială.

Regimul de la Chișinău ar trebui să fie tratat așa cum este: ca un regim colonial de ocupație ce administrează un teritoriu.

Sună tare? Să vedem: parlamentul actual, în termeni de fracțiuni și grupuri parlamentare, nu reflectă în nici un fel rezultatele ultimelor alegeri (din 2014) – deputații s-au recompus în grupuri și platforme care nu se reprezintă decît pe sine… și banii din spatele lor (în timp ce lumea alegea parlamentul, administrația colonială fura nepedepsită un miliard de euro din sistemul bancar).

Despre cît de ”corecte” au fost alegerile parlamentare din 2014 am scris cu alte ocazii.

Mai departe, guvernul emanat de această guvernare a fost înscăunat, pe de o parte, prin complicitatea unui președinte de țară laș (îl mai țineți minte pe Nicolae Timofti?) care a preferat mai degrabă să dea țara pe mîna unui oligarh năuc decît să-și lase odrasla să intre la pușcărie. Pe de altă parte, cîteva sunete din afară (de la Bruxelles și București – unde la acea vreme se găsea Victoria Nuland) au înscăunat guvernul la Chișinău, disciplinîndu-i atît pe deputații care urmau să voteze guvernul cît și pe președintele care urma să-l investească la miez de noapte. ”Partenerii externi” și-au dorit stabilitate cu orice preț în Moldova. Și au obținut-o cu prețul investirii unui guvern emanat din PD+epave din celelalte partide parlamentare: guvernul Pavel Filip.

Ca guvernul să aibă un context politic stabil (opoziția taman se apuca să se unească), justiția moldovenească (da, aceeași!) a desenat un gest de ”reîntoarcere a suveranității către popor”, întorcîndu-i acestuia ”dreptul” de a alege președintele care nu decide nimic. Competiția pentru președinție a ieșit falsă, murdară (dar și-a atins cele două scopuri majore – să destrame parteneriatul opoziției și să scoată guvernul de sub bătaie, aruncînd competiția politică în altă parte). A cîștigat prietenul cel mai bun al lui Kirkorov și a patriarhului Kiril, căpșunarul numărul 1 al țării, Igor Dodon (care, nu doar că ocupă o poziție inutilă – cea de președinte, ci mai și reprezintă la președinție grupuri inventate, ce nu există – cei 30 mii sirieni, comunitatea apărătorilor valorilor tradiționale, stataliștii etc.).

Cireașa de pe tort a venit cu aceste alegeri locale în mun. Chișinău. Care urmau să se desfășoare abia la anul (orașul avea primar ales, chiar dacă urît de cam toată lumea). Printr-o serie de lovituri sub coastă în democrația locală (venite din nou, nici o surpriză, din partea justiției), primarul Chirtoacă a fost dat afară, iar locul său ocupat de cea mai bună măturătoare și florăreasă a țării, Silvia Radu. (Da, Chirtoacă trebuia dat afară din primărie nu se îndoia nimeni, dar asta trebuia făcut prin referendum. În loc, fostul primar, de care nu mi-i deloc jele, a fost dat afară din primărie fiind învinuit de corupție și trafic de influență pe baza depozițiilor a cîțiva colegi de-ai săi, dintre care nici unul nu a fost pedepsit în vreun fel – aceeași justiție moldovenească a făcut ca o parte a schemei de corupție să fie pedepsită iar cealaltă să fie miluită).

Ceva din cele enumerate mai sus intră în vreo definiție a practicilor democratice? Vreuna din instituțiile menționate (Parlament, Guvern, Președinție) vă reprezintă și reprezintă în vreun fel democrația? Ceva încredere în justiție după toate desenele făcute de judecători în ultimii ani?

Nu, e doar o panaramă a cărei amploare o vedem abia acum, cînd s-a scos și perdeaua de fum ce o acoperea.

Panarama (numită în teorie post-democrație) e un regim în care la modul formal procedurile democratice sînt respectate: guvern numit ”legal”, președinte ales ”legal”, alegeri locale validate/invalidate ”legal”. Adică, sînt respectate niște proceduri democratice, nu și principiile ce le întemeiază. Justiția moldovenească are grijă ca aceasta panaramă să aibă acoperire legală, interpretînd legea într-un fel în care aceasta să includă și justifice orice. 

Și totuși, chiar regim de ocupație? Da. Chiar dacă ”ocupanții” sînt locali? Anume că da.

E regim de ocupație pentru că garantul extern, finanțatorul principal al acestui regim sînt varii structuri și puteri externe – UE, SUA, România – care pompează bani în acest regim, îi scriu programe de guvernare (memorandumul FMI, acordul de asociere cu UE), îl ajută să dea legi și măsuri ce convin acestor puteri (lista e lungă – de la Frontera Resources care a primit undă verde pentru explorarea gazelor de șist, la Union Fenosa care e sprijinită ori de cîte ori are nevoie, la diversele companii ce beneficiază de regim off-shore în zonele economice libere ale țării, la numeroasele măsuri prin care guvernul a desființat practic instrumentele de protecție socială și protecționism economic: flexibilizarea codului muncii, semi-desființarea statului și a organelor sale în cadrul așa-zisei reforme ale administrației publice centrale etc), îl lasă să scoată liniștit și nepedepsit bani din țară (a, era să uit, a existat un pedepsit în scandalul cu furtul miliardului – poporul moldovenesc care trebuie să-l achite).

Regimul raportează în mod principial acestor actori (și deloc cetățenilor săi). Îmi vine în minte o declarație a premierului Pavel Filip de acum doi ani cînd zicea că, pentru el, aprecierile cele mai importante ale activității guvernului pe care-l conduce sînt cele ale partenerilor externi (UE, Gosdepia SUA, FMI, Banca Mondială), iar cîrcotașii de pe intern – adică cetățenii țării – pot fi ignorați. Asta ar fi fost banc sau cel mult o declarație tîmpită dacă nu ar fi fost reprezentarea cea mai exactă a liniei de politici interne și externe pe care o are guvernarea.

E regim colonial și pentru că activitatea politico-economică de bază a acestuia e extragerea rentei (prin constituirea unor monopoluri, prin constituirea unor firme căpușe care să absoarbă profiturile publice și private). E regim colonial și pentru că extragerea de capital (și transferarea acestuia spre diverse jurisdicții dubioase – off-shore etc.) atinge, în momentele ”calme” o cifră de două ori mai mare decît investițiile străine directe în țară, iar în momentele feerice precum furtul miliardului – pînă la 55 % din exportul de bunuri și servicii. Mai simplu: din țară ies de două ori mai mulți bani decît intră. Intră bani în investiții, ies bani în off-shore și paradisuri fiscale. În paradisuri fiscale scot bani toți – foști generali și miniștri, foști și actuali președinți. Doar pensionarii și bugetarii nu pot face evaziune fiscală. Pentru că nu au bani.

Această logică a rentei e una care a colonizat și aservit activitățile instituțiilor și structurilor acestei țări… Și nu mai contează aici dacă cel care extrage renta e o corporație străină sau un Ghiță de-al nostru . Contează că pentru această rentă lucrează justiția. Parlamentul. Guvernul. Președinția. Chiar și Mitropolia și Sindicatele.

Soluții.

Evident, în țara asta Moldova democrația nu trebuie apărată, ci reinventată.

La toate etajele puterii: locală, regională, națională, la nivel de curte și bloc.

E ușor de zis că nerecunoașterea rezultatului alegerilor locale din Chișinău ar fi apogeul dezmățului…Dar nu e (în Găgăuzia chestia cu repetarea alegerilor pînă iese cine trebu s-a întîmplat de cîteva ori, dar opinia publică din capitala țării nu urmărește ce se întîmplă dincolo de Parcul Valea Morilor).

Justiția desenează sentințe feerice și absurde? Da, dar ea face același lucru de mai mulți ani desenînd diverse verdicte precum chestiunile de limbă, competențe ale președintelui sau guvernului, înstrăinări de terenuri publice (mă întreb de cîteva zile, dar oare cîți oameni fac pușcărie pe sentințe desenate în același stil suprarealist?).

Trebuie reconstruim totul: comunități locale, primării, sindicate, presă, biserică, economie, cultură, agricultură, politică, justiție, universitate