Eric Hobsbawm a observat mai demult că încercările de a respinge, respectiv de a afirma, marxismul sunt la fel de vechi precum doctrina însăși. Prin urmare, în mod inevitabil, acest joc dialectic a devenit neinteresant, deoarece este repetitiv. Până la urmă, există un număr limitat de argumente care se pot aduce și un număr finit de interpretări ce se pot da. Multe dintre ele au fost oricum deja formulate și dezbătute, concluziona Hobsbawm[1]. Vești proaste, așadar, deopotrivă pentru detractorii și apărătorii lui Marx în anul bicentenarului nașterii sale când viața, opera și moștenirea sa au fost și sunt din nou în centrul unor dezbate aprinse, atât printre admiratori cât și printre detractori.

Dar dacă părăsim pentru moment terenul dezbaterilor despre opera și însemnătatea acesteia pentru a pune o altă întrebare: ce relevanță are traiectoria biografică a lui Marx, existența sa istorică ca atare, pentru contextul propriilor noastre biografii? Putem desprinde ceva din existența foarte concretă a acestui personaj, care a trăit într-un anumit moment istoric și într-o anumită arie geografică? Altfel spus, e ceva de învățat de la Marx altfel decât din opera lui?

Pentru a face acest pas este nevoie de o dublă operațiune. Mai întâi, personajul trebuie readus la scară umană. Nu e vorba doar de o simplă coborâre de pe piedestal pentru a descoperi omul concret din spatele personajului istoric (operațiunea clasică a istoriografiei de tip burghez), ci de o re-istoricizare a traiectoriei istorice concrete a personajului Karl Marx și a relațiilor sociale și emoționale în care acesta a trăit și a scris. Apoi, este nevoie de a traversa multiplele mistifcări ideologice care s-au acumulat în jurul personajului, atât printre susținătorii cât și printre detractorii săi.

La dreapta, character assassination a început încă din epocă când Marx era portretizat în termeni ce mergeau de la șarlatan intelectual și diletant academic, la spion și trimis al diavolului pe pământ[2]. Mai târziu, anti-comunismul a făcut din Marx părintele spiritual al Gulagului și, în general, co-responsabil pentru mai toate atrocitățile secolului XX. Isaiah Berlin a fost printre primii care au pus bazele imaginii despre Marx ca fanatic al propriilor idei, fanatism ce a infuzat apoi, se pare, în mod paroxistic pe urmașii săi[3].

Nici la stânga însă nu lipsește mistificarea, chiar dacă aceasta este cu semn schimbat. Primul mistificator a fost chiar cel mai bun prieten al său, Friedrich Engels (cu concursul fetelor lui Marx, ce-i drept). Din dragoste, și cu bună credință, el a creat imaginea unui titan al gândirii, al unui geniu neînțeles, al unui om dincolo de epoca sa[4]. Tot Engels a sistematizat sui generis corpusul aproape neinteligibil de manuscrise lăsate de Marx într-un syllabus canonic. El a construit astfel imaginea unui gânditor sistemic ce putea fi acceptat în acest mod în tradiția academică germană. Această construcție a fost însă în mod flagrant în contrast cu realitatea scrierilor lui Marx, cu efecte devastatoare pentru polemicile ulterioare din interiorul marxismului. Acolo unde Marx fusese fragmentar și chiar contradictoriu, construcția sistemică ulterioară căuta uniformitate și adevăruri precise.

Cercurile socialiștilor germani care au fondat SPD au continuat linia de mistificare deschisă de Engels (inițial în directă colaborare cu acesta) și au contribuit la transformarea lui Marx dintr-o figură obscură la ale cărui funeralii au participat 11 oameni, într-o figură emblematică a mișcărilor muncitorești și socialiste. Această transformare a avut un preț însă – dispariția lui Marx și apariția marxismului, precum și a primelor rupturi în cadrul acestuia. Karl Kautsky, cu al său volum The Economic Doctrines of Karl Marx – un readers digest al Capitalului – a operat o primă reducere a scrierilor lui Marx la economism. August Bebel și Eduard Bernstein au operat o primă cenzură a corespondenței lui Marx și Engels, eliminând tot ce ar fi putut compromite imaginea de cult a eroilor. Franz Mehring (la un secol de la nașterea lui Marx) a desăvârșit munca, oferind prima biografie oficială și canonică a lui Marx[5]. Încercările franceze anterioare de canonizare, inițiate de Paul Lafargue, au avut mai puțin succes pentru că s-au lovit chiar de rezistența lui Marx prin celebra formulare: ”nu sunt marxist”. În Rusia, încă din timpul vieții sale, Marx începuse să capete contururile unei figuri mitologice. Lenin a călătorit special în Franța pentru a-l cunoaște pe Lafargue și a se documenta despre marele gânditor.

Schița biografică a lui Lenin este însă doar atât: o schiță, care de fapt punctează principalele momente ale operei lui Marx[6]. Scopul textului lui Lenin a fost, desigur, prezentarea succintă a principalelor teorii ale marxismului. Mai apoi, stalinismul, în buna sa tradiție, a însemnat construirea unui hibrid: marxism-leninismul[7]. În practică acest lucru a presupus că tot ceea ce nu era conform acestei construcții în textele lui Marx, Engels și Lenin era trecut la index. Cenzura stalinistă nu a însemnat doar îngroparea adânc în arhive a unor realități mai puțin flatante despre Marx (cel mai notoriu caz fiind al scrisorilor care atestau faptul că Marx a fost tatăl lui Frederick Demuth, fiul conceput cu Helene Demuth în 1851), ci și, desigur, epurare fizică. David Riazanov, fondatorul Institutului Marx-Engels și principalul expert în viața și opera celor doi, a fost executat în timpul Marii Terori, nu înainte însă de a scoate la iveală o serie de texte inedite – texte din tinerețea lui Marx și Engels, deci din afara canonului stabilit până atunci – și de a publica una dintre primele biografii despre Marx și Engels analizați împreună[8].

Abia după 1956, și mai ales după 1968, pe fundalul mișcărilor sociale de atunci, cu efecte imediate în marxismul european, dar și cu ocazia descoperirii și publicării unor noi texte inedite ale lui Marx (cel mai cunoscut fiind Grundrisse) are loc și o re-evaluare a personajului Marx. De la Marx economistul și figura centrală a SPD, el devine Marx autorul teoriei alienării și Marx revoluționarul pașoptist (figura centrală a marxismului umanist). Două biografii din epocă exprimă exemplar această mutație.

Prima, cea a lui David McLeallan – deși articulată încă pe structura canonică clasică deschisă de Mehring – folosește noile texte și documente pentru a avansa noi interpretări asupra operei lui Marx. Totodată, în spiritul epocii, include în mod substanțial elemente de biografie personală din viața lui Marx, arătând rolul pe care acestea l-au jucat în elaborarea operei sale (de exemplu sărăcia londoneză). Practic ceea ce era explicit în corespondența lui Marx (lipsa banilor, moartea unui copil etc), elemente mai de grabă ignorate până atunci, apar acum și în biografii[9]. A doua, elaborată de Maximilien Rubel și Margarete Manale este în mod explicit o încercare de demistificare a figurii lui Marx de până atunci[10]. Principalii adversari ai lor sunt marxiștii vestici, dar mai ales conducătorii partidelor marxiste din est care folosesc mitul Marx pentru a ține sub tiranie clasa muncitoare. Pentru Rubel și Manale, Marx a fost un revoluționar anti-burghez, nu un politruc. Ceea ce surprinde la acest volum însă este lipsa narațiunii: cu excepția introducerii, restul cărții este o doar o lungă cronologie a celor mai importante evenimente politice, intercalate cu cele mai importante momente din viața lui Marx. În ciuda eforturilor lor, Rubel și Manale construiesc doar o nouă formă de mistificare a lui Marx: gânditorul împotriva partidelor comuniste ale vremii. Biografia sa este subordonată atât unei biografii a evenimentelor politice, cât și unui scop politic contemporan foarte precis.

Această ”umanizare” a lui Marx a fost poate bine-venită, dar ea a răspuns mai degrabă unor dezbateri interne marxismului după 1968, decât unui interes real pentru traiectoria istorică concretă a lui Marx (sau Engels). Este, până la urmă, soarta inevitabilă a acestui personaj: fiecare epocă și-a construit propria fantoșă în raport cu el.

O dată cu reculul marxismului în anii 70 și 80, interesul pentru viața (și opera) lui Marx dispare. Căderea comunismului însă îl readuce pe personaj în prim plan, doar pentru a-l mai îngropa o dată. Biografia sa este reluată acum sub forma unui lung ferpar: A requiem for Karl Marx, cartea lui Frank Manuel din 1995 exprimă perfect spiritul epocii[11]. De la mit la cadavru n-a fost decât un pas, destinul lui Marx fiind acum suprapus destinului comunismului în Europa de est – o intercalare ce încă denaturează complet discuția despre Marx, inclusiv la stânga, în unele cazuri.

Exact împotriva acestor noi mistificări apărute în anii 90 (Marx ca strigoi, spirit, fantomă, spectru, etc. – vezi și celebra carte a lui Derrida de la a cărei apariție s-au împlinit 25 de ani[12]), a scris Francis Wheen biografia sa despre Marx[13]. Cartea nu are decât pretenția de a spune povestea unui tip din Trier, puțin ciudățel și excentric, care din motive încă neelucidate ajunge să devină, la ceva vreme după moartea sa în obscuritate, una dintre cele mai disputate figuri ale planetei, deopotrivă zeu și demon. Scrisă la apogeul postmodernismului, biografia lui Wheen are toate trăsăturile (pozitive și negative) ale acestuia și anunță clar noua mitologie ce va urma: Marx cel de pe tricouri și reclame – integrarea în iconologia pop-consumeristă din anii 2000.

Fast-forward o decadă mai târziu și, pe fundalul crizei financiare, reapare interesul pentru ideile lui Marx, nu doar la stânga, ci și pe Wall Street[14]. Totodată însă, personajul este redescoperit sui generis, pentru biografia sa, nu doar pentru ideile sale. Elementele de viață personală, anterior marginale, acum apar în prim plan. Poate că în plină criză lumea are nevoie de un erou salvator, de un om care toată viața lui și-a bătut capul să înțeleagă care este natura capitalismului. Din strigoi, Marx reapare acum mai viu ca niciodată.

Vincent Barnett a deschis calea spre această reorientare chiar la apogeul crizei, printr-o analiză a vieții de zi cu zi a lui Karl[15]. Mary Gabriel a examinat traiectoria lui Marx, a familiei sale și a anturajului acesteia din perspectiva poveștilor de iubire (în sens larg) care s-au format în acest mediu[16]. În mod caracteristic, cartea nu se termină o dată cu moartea lui Marx (precum toate celelalte biografii), ci cu moartea fiului pe care Marx nu l-a recunoscut niciodată. Jonathan Sperber l-a circumscris pe Marx timpului său (trei pătrimi din secolul al 19-lea) și l-a analizat pe acesta din perspectiva a ceea ce era atunci, nu în lumina a ceea ce a devenit ulterior: un jurnalist prost plătit[17]. Volumul lui Gareth Stedman Jones, deși menține această turnură spre biografic și de readucere a personajului la scală umană, operează totuși o întoarcere spre o tradiție anterioară a istoriei ideilor lui Marx[18].

Două producții culturale recente, cu caracter biografic, dar din afara genului, sunt emblematice pentru un nou tip de istoricizare a lui Marx ce încearcă să rupă mistificarea ideologică care a însoțit istoric personajul. În filmul lui Raoul Peck The Young Karl Marx, Karl, Friedrich și Jenny apar asemenea unor hipsteri pașoptiști care discută politică, fac sex și beau în baruri până îi fugărește poliția. Piesa de teatru a lui Richard Bean și Clive Coleman, Young Marx, pune în scenă umorul, ironia și satira, uneori duse la extrem, ce caracterizează scrierile lui Marx și Engels, cu precădere pe cele polemice. Este o încercare, așadar, de a depăși figura plină de morgă pe care istoria i-a confecționat-o lui Marx (și Engels), pentru a scoate la lumină caracterul extrem de ludic (și totodată acid) al scrierilor și temperamentului acestuia.

Interesul pentru viața lui Marx este inevitabil nu doar din prisma staturii sale ulterioare, ci și datorită paradoxurilor pe care aceasta le exprimă în sine. După cum a observat Francis Wheen, până la urmă Marx a fost un emigrant prusac din clasa de mijloc dintr-o regiune francofilă care, în ultima decadă a vieții, a devenit un respectat gentleman londonez, în ciuda sărăciei cumplite în care trăise anterior; un agitator comunist care și-a petrecut toată viața adultă în biroul de studiu (sau în sala de lectură de la British Library atunci când nu avea hainele amanetate și putea merge până acolo[19]); un om convivial, căruia îi plăceau discuțiile prelungite la bere, dar care a reușit să se certe cu mai toți prietenii și colaboratorii săi în pamflete vitriolice; un bărbat complet îndrăgostit de nevasta lui, Jenny, și un tată de familie iubitor, dar care a reușit să-și lase gravidă menajera și să abandoneze fără remușcare copilul nerecunoscut; un gânditor care putea să lucreze zile întregi fără întrerupere, pasionat de nenumărate subiecte și fluent în câteva limbi, dar la fel de îndrăgostit de băutură și țigări.

Raportul unui spion prusac conseamnează următoarele impresii despre Karl Marx în locuința sa din Dean Street, Londra, circa 1852:

In private life he is an extremely disorderly, cynical human being, and a bad host. He leads a real gypsy existence. Washing, grooming and changing his linen are things he does rarely, and he is often drunk. Though he is often idle for days on end, he will work day and night with tireless endurance when he has a great deal of work to do. He has no fixed times for going to sleep and waking up. He often stays up all night, and then lies down fully clothed on the sofa at midday and sleeps till evening, untroubled by the whole world coming and going through the room.[20]

Să recunoaștem, este o caracterizare în contrast total cu muzeificarea ulterioară a personajului. Aceasta este una dintre problemele majore ale mai tuturor biografiilor existente despre Marx, probabil inevitabilă: toate sunt scrise din perspectiva a ceea ce a devenit ulterior Marx, în definitiv a mitului său. Majoritatea au, așadar, un caracter teleologic, în sensul că elemente din biografia lui Marx semnalează deja ce avea să se întâmple ulterior (nu întâmplător foarte mulți biografi insistă asupra scrierilor din gimnaziu și facultate pentru a descoperi teme și abordări incipiente ale gândirii lui Marx). Mai mult, mare parte din biografii (dacă nu chiar toate), se concentrează în mod evident pe opera și ideile acestuia, care capătă o istorie autonomă în raport cu biografia. Altfel spus, multe din biografiile despre Marx sunt de fapt istorii ale ideilor și conceptelor dezvoltate de acesta, din perspectiva canonizării lor ulterioare și a triumfului acestora în mediile socialiste și comuniste. De multe ori, așadar, elementele biografice reprezintă doar fundalul pe care se creează și discută idei – o perspectivă mai degrabă idealistă non-marxistă.

Faptul că Marx și ideile sale au devenit influente și au căpătat un caracter mitologic este rezultatul unor împrejurări istorice care au foarte puțin de-a face, poate chiar deloc, cu Karl Marx. Sigur că Marx era convins de justețea analizelor sale asupra capitalismului și a vădit în mod practic, printr-un efort de angajare susținut, diseminarea acestora în rândul muncitorilor pentru a-i ajuta pe aceștia în efortul lor de luptă anti-capitalistă. Dar până la moartea sa, aceste idei au fost mai degrabă marginale, iar cunoștința despre acestea, nu mai zic de influență, nu depășea cercurile diasporice ale socialiștilor germani, francezi și ruși (poate și cu ceva ecou în Statele Unite, acolo unde fusese mutat secretariatul Primei Internaționale). Ce lipsește acestor narațiuni biografice despre Marx făcute din perspectiva staturii sale ulterioare este exact dimensiunea contingentă, ancorarea istorică particulară a existenței lui Marx și a cercului său familial și intelectual.

Pe de altă parte, nu e suficient de observat că există viață în spatele mitului (înlocuind astfel discuțiile despre ideile lui Marx cu detalii despre viața sa, precum auto-extragerea furunculilor în lipsa banilor pentru medic – cum spuneam, tipul de substituție clasic al istoriografiei burgheze), ci exact natura acestei vieți, modul în care aceasta apare în orizontul timpului istoric în care s-a petrecut.

Din această perspectivă, viața lui Karl capătă noi valențe și ar putea să fie mult mai relevantă astăzi decât pare la prima vedere, cel puțin la fel de relevantă ca opera sa. În definitiv, Marx și-a început cariera în contextul ultra-conservator al Europei post-napoleoniene, dominate de Sfânta Alianță și Concertul European. Critica acerbă pe care a adus-o statului prusac și mai ales a ideologiei conservatoare a acestuia (în care alianța dintre Coroană și Biserică era centrală) l-a marginalizat în mediul intelectual, i-a împiedicat accesul la o slujbă academică și l-a împins în precaritatea muncii de jurnalist de provincie, dependent de filantropia magnaților locali din Koln, chiar dacă unii cu vederi mai progresiste. În cele din urmă a fost forțat să renunțe la cetățenie (Marx va și muri de fapt fără nici-o cetățenie) și să emigreze. Prea tânăr și marginal pentru a juca un rol semnificativ în cadrul revoluțiilor pașoptiste, înfrângerea acestora și reculul conservator ce le-a urmat a însemnat calea unui exil permanent la Londra. Aici Karl și familia sa au trăit toată viața ca outsideri, fixați în cercurile emigrației germane și cu un contact superficial și ocazional cu lumea engleză. Marx a supraviețuit precar scriind articole de ziar, în principal pentru New York Tribune și oferind cursuri la seral plătite cu ora emigranților germani. În fapt, mijlocul principal de supraviețuire a fost ajutorul generos dat de Engels și, ocazional, dar deloc nesemnificativ, moștenirile lăsate de diverși membri ai familiei sale. Abia moartea mamei sale și donația făcută de Engels în urma vânzării părții sale din firma din Manchester au pus capăt situației financiare volatile a familiei Marx.

Dar această situație nu a fost doar fatalitate. A fost rezultatul unei opțiuni existențiale infuzate politic. Marx și-a sacrificat cariera și viața familiei sale (în special a lui Jenny) pentru o idee în care credea: analiza temeinică a sistemului capitalist în vederea organizării luptei politice pentru depășirea acestuia. În acest fel, existența sa a fost una în mod explicit anti-sistemică, în răspăr asumat cu normele societății burgheze. Căsătoria cu Jenny, cu patru ani mai mare și dintr-o familie nobiliară declasată, refuzul de a practica dreptul și a ocupa astfel o funcție în cadrul birocrației statului prusac, polemicile vitriolice cu figurile notorii ale zilei, atât de dreapta cât și de stânga, adoptarea fără rest a perspectivei proletarilor, refuzul compromisului pentru notorietate și desele escapade alcoolice, în răspăr cu eticheta și probitatea puritanismului victorian – toate acestea și multe altele au făcut ca viața și opțiunile sale anti-burgheze să se întrepătrundă în mod fundamental. Nu că Marx ar fi fost excepțional în acest sens –Épater le bourgeois fiind o practică comună printre radicalii europeni din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Dar ce a fost remarcabil la Marx este modul în care această atitudine nu a fost întâmplătoare sau secundară, ci un efect direct al proiectului său politic și intelectual.

O asemenea determinare este cu atât mai admirabilă cu cât ea reprezenta o opțiune extrem de marginală, fără mare ecou, fără beneficii și cu un cost existențial uriaș. Este greu de înțeles acum, în lumina traiectoriei ulterioare a lui Marx și a operei sale, faptul că mare parte din activitatea sa, politică și ideologică, s-a desfășurat în cercuri foarte mici. La Londra, pe vremea redactării Capitatului, deci în perioada matură a vieții sale, lumea socială a lui Marx nu depășea câteva zeci de persoane, cele mai multe din emigrația prusacă și franceză. Abia după formarea Internaționalei și în anii 1870 cercul se mărește semnificativ. Totodată, niciodată în timpul vieții lui Marx tirajul scrierilor sale n-a depășit câteva mii, și asta în cazuri excepționale, fiind vorba mai degrabă de gazete decât de cărți. Întâlnirile politice ale socialiștilor la care Marx lua parte se făceau de regulă în baruri, printre pahare de bere și fum de țigară, numărul participanților fiind de câteva zeci. N-a existat nimic, în timpul vieții lui Marx, care să indice traiectoria spectaculoasă, și neașteptată, de mai târziu. Din contră, la moartea sa, totul apărea ca un eșec monumental.

Opțiunile existențiale, politice și ideologice ale lui Marx nu au putut fi făcute din perspectiva gloriei sale ulterioare, ci sub presiunea imediată a unor constrângeri istorice, sociale și politice. Faptul că Marx a făcut din propria existență terenul analizei și reflecției asupra acestora e, poate, unul dintre motivele pentru care bicentenarul nașterii sale rămâne relevant.

Nu e așadar nevoie să-l comemorăm pe Marx. E nevoie să fim ca el.

REFERINȚE:

[1] Eric Hobsbawm. How to change the world. Reflections on Marx and Marxism. Yale University Press. 2011. Pp. 199.

[2] Vezi Francis Wheen. Karl Marx. Harper Collins. 1999. Introduction (ebook version); vezi Hobsbawm, op. cit.

[3] Isaiah Berlin. Karl Marx. His life and environment. Oxford. 1939. Pp. 20. Ce-i drept, Berlin recunoaște faptul că Marx nu a fost un ”fanatic patologic”, sistemul său, deși unul închis, fiind bazat pe observație și date emprice.

[4] Vezi în acest sens chiar discursul de la înmormântarea lui Marx disponibil aici

[5] Franz Mehring. Karl Marx. The story of his life. University of Michigan Press. 1962.

[6] V.I. Lenin. Karl Marx. A brief biographical sketch with an exposition of marxism. Foreign Languages Press. Peking 1970. (Text apărut inițial în 1914).

[7] Sylvain Lazarus. Lenin and the party. În Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, Slavoj Zizek (editori). Lenin reloaded. Toward a politics of truth. Verso. 2007.

[8] Scrisă pe baze materialist istorice, cartea este de fapt o istorie social-politică a secolului 19 realizată sub forma unor cursuri serale pentru muncitori, în care Marx și Engels apar ca personaje pe fundalul unor transformări istorice epocale. Vezi David Riazanov. Karl Marx and Friedrich Engels. An introduction to their lives and work. Monthely Review Press. 1976 (publicată inițial în 1927).

[9] David McLellan. Karl Marx. His Life and Thought. MacMillan. 1970.

[10] Maximilien Rubel and Margaret Manale. Marx without myth. A chronological study of his life and work. Oxford. 1975.

[11] Frank Manuel. A requiem for Karl Marx. Harvard University Press. 1995.

[12] Jaques Derrida. Spectrele lui Marx. Starea datoriei, travaliul doliului și noua internațională. Polirom. 1999.

[13] Wheen, op cit.

[14] Vezi Hobsbawm, op. cit.

[15] Vincent Barnett. Marx. Routledge. 2009.

[16] Mary Gabriel. Love and capital. Karl and Jenny Marx and the Birth of a Revolution. New York. 2011.

[17] Jonathan Sperber. Karl Marx. A 19th century life. New York. 2013.

[18] Gareth Stedman Jones. Karl Marx: Greatness and Illusion. Penguin. 2016.

[19] Vezi Peter Stallybras. Haina lui Marx. Revista Vatra. 2 mai 2014 (traducere de Alex Cistelecan), disponibil aici

[20] Citat în McLellan, pp 282.

 

Articolul a apărut inițial pe CriticAtac.ro

Imagine de fundal: captură din filmul Karl Marx City.