Pentru ca tradiția reprimată a adevăratei revoluții din anul 1968 să devină parte a experienței noii generații, trebuie să acceptăm tragismul înfrângerii sale istorice.

Aniversarea a 50-a a evenimentelor din anul 1968 nu pare să trezească multe sentimente. Desigur că nu vorbim aici despre interesul academic sau cultural – ”spiritul” depolitizat al anului 1968 încă inspiră expoziții de artă și conferințe istorice, fiind însă total impotent din punct de vedere politic. Fantoma acestei revoluții nu reînvie în luptele contemporanilor (spre deosebire de alte mari revoluții din trecut), iar moștenirea sa nu doar că nu este revendicată, ci chiar pare una rușinoasă. Pentru elitele occidentale anul 1968 reprezintă mai degrabă un punct de consens decît un motiv de îngrijorare. De ce? Pentru că acest eveniment confirmă, mai mult decît orice altceva, vechiul adevăr conservator: revoluția ajunge, în cele din urmă, doar să consolideze și întărească ceea împotriva căreia a fost îndreptată (contrar oricăror altor închipuiri naive).

În loc să fi pus capăt capitalismului, anul 1968 din contra, a dat noi puteri acestuia, cooptînd ingeniozitatea și energia rebeliunii individuale. Justificarea ideologică contemporană a pieței a capturat cu succes retorica protestelor de acum cincizeci de ani și atacă acum în mod constant și violent previzibilitatea și rutina prezentului pentru a face loc viitorului creativ. În cunoscuta carte ”Noul spirit al capitalismului”, sociologii francezi Luc Boltanski și Ève Chiapello au demonstrat, cu o implacabilă convingere, cum critica radicală a pieței a devenit de fapt instrumentul de actualizare a pieței. Revolta împotriva capitalismului birocratic din anii 60 s-a transformat într-un triumf al neoliberalismului ”lumii proiectelor”, bazat pe dereglementarea pieței și pe privatizarea sferei publice. Spiritul protestului s-a transformat într-un ”spirit nou” al unei ordini sterile.

Acum, la cea de-a 50-a aniversare a revoluției din 1968 s-ar părea că ”spiritul” său conducător nu înseamnă nimic altceva decât capitulare.”

Pe parcursul ultimelor decenii urmărim neputincioși un proces fantasmagoric prin care fiecare valoare a revoluției din 1968 se transformă în opusul său: ”eliberarea personalității” a ajuns să însemne doar o dorință neîngrădită de succesul individual, iar transformarea creativă a vieții – ”creativitatea” – a ajuns marfa cea mai căutată. Însăși noțiunea de revoluție a ajuns să fie goală, lipsită de orice speranță și conținut de schimbare socială semnificativă fiind redusă la o tehnologie politică care promovează orice tinde să se prezinte alegătorului dezorientat drept un lucru ”nou” (este suficient să ne amintim de recentele ”revoluții” electorale ale lui Obama sau Macron). Antreprenorul s-a transformat și el, dintr-o figură sumbră care sta în calea tinereții și imaginației într-un rebel al zilelor noastre, într-un visător și utopist, întruchipat în figuri de genul Mark Zukerberg sau Pavel Durov.

Pentru ”noua stângă” din anul 1968 „eliberarea conștiinței” nu era nimic altceva decât o eliberare a vieții de forța societății alienate care pusese stăpînire pe ea. Din momentul în care aruncă mănușa ”circumstanțelor” atotputernice care determină existența fiecărei persoane, omul încetează să mai facă parte din ele. Revoluționarul practic nu doar că acționează decisiv, ci trebuie să retrăiască și experiența ”eliberării de iluzii” prin care ajunge să poată privi lumea din nou și prin care încetează să participe în mod inconștient la reproducerea sa. ”Noua stângă” occidentală oferea o varietate de astfel de practici de eliberare a conștiinței – de la participarea la lupta partizană la explorarea  ”psiho-geografică” a spațiilor urbane, de la auto-educația colectivă, care respinge ierarhiile universitare până la experimentele cu Acid lisergic dietilamid (LSD).

(foto 2) Lucrătorii au ocupat fabrica”, o grevă în sudul Franței, iunie 1968. CC BY-SA 3.0 George Garrigues / Wikipedia. Some rights reserved.

Chiar și în ultimul exemplu, cel mai vulnerabil la critică, se poate vedea în mod clar transformarea strategiei de rezistență la realitate într-o strategie de reconciliere cu ea. Este vorba despre o ”microdoză” – consumul zilnic și regulat a unei cantități mici de droguri, practică larg răspândită azi printre ”locuitorii creativi” din Silicon Valley. Microdozele nu doar au devenit o versiune ”moale” a semnificației originale a consumului de droguri, ci și-au schimbat sensul fundamental. LSD domesticit nu schimbă relația cu lumea, ci ajută la creșterea competitivității individuale.

Legalizarea marijuanei în Statele Unite ale Americii, a cărei consum era considerat anterior drept o provocare și un act de protest, fiind puternic asociat cu anii ’60 și mișcarea hippie, arată ca fiind încă o victorie convingătoare a conștiinței ”eliberate” asupra conservatorismului puritan represiv. Cu toate acestea, în mod paradoxal, legalizarea marijuanei este prezentată, în zilele noastre, drept triumful valorilor tradiționale americane ale pieței libere și a responsabilității personale a consumatorului. În acest sens această legalizare diferă foarte puțin de argumentele privind vânzarea liberă de arme sau tutun.

În linii generale, conceptul de ”doze mici” poate fi folosit drept o metaforă pentru tot ceea ce se întâmplă acum cu majoritatea ideilor ”eliberatoare” din anii ’60. De exemplu lupta minorităților pentru recunoaștere, care a fost inseparabilă de cerința privind progresul social și politic al societății în ansamblu, s-a transformat în forma sa ”microdozatoare” într-o instaurare formală și ipocrită a regulilor de ”corectitudine politică”. În loc să distrugă granițele create între ”majorități” și ”minorități”, ”corectitudinea politică” doar le-a consolidat, transformând posesia limbajului ”corect” și ne-represiv în privilegiul unei minorități de cetățeni educați și iluminați. În lumea ”conștiinței eliberate”, așa cum s-a dovedit, nu putea să intre oricine. Revoluția pare să se fi produs în universități și în sfera culturală, dar a ocolit complet clasele inferioare.

Anume diferențele culturale, amplificate de spiritul ”micro-dozator” al anului 1968, au permis populiștilor europeni de dreapta de astăzi să atace multiculturalismul și corectitudinea politică din numele claselor inferioare. Pentru că, la moment aceste concepte nu joacă decît rolul de justificare a stării existente a lucrurilor, situație care generează o nemulțumire din ce în ce mai mare.

Mitul reconciliator despre dezgheț cultivă visul secret al inteligenței liberale despre schimbarea societății.”

În ciuda faptului că anul 1968 global practic nu a lăsat nici o urmă în actualul context rusesc, rolul său normalizator este destul de bine înlocuit de cultul nostalgic al dezghețului lui Hrușciov, care a umplut spațiul nostru cultural. În mitul contemporan al Dezghețului găsim o sinteză paradoxală de elemente anti-sovietice (modernismul, libertatea interioară, cosmopolitanismul, anti-stalinismul și triumful individualității) și elemente sovietice (zborul lui Gagarin, puterea politicii externe). Statul rus contemporan se comportă de parcă ar fi purtătorul acestei sinteze, creând oportunități confortabile pentru co-existența „majorității patriotice” și claselor educate (intelighenția liberală).

Mitul reconciliator al dezghețului alimnetează viziunea secretă a inteligenței liberale despre schimbarea societății: aceasta poartă un caracter nu politic ci natural și biologic. Trecerea de la ororile stalinismului în împărăția tinereții și libertății (așa cum anii 60 sovietici apar în filme și expoziții) se face în mod natural, la fel cum o generație vine să înlocuiască altă generație, iar după iarnă vine primăvara.

Acum, la cincizeci de ani de la revoluția din 1968, poate să pară că acest ”spirit” al evenimentului nu înseamnă nimic altceva decât o capitulare care se impune în mod ipocrit drept o victorie. Totuși această concluzie pesimistă încă nu poate servi drept fundament al verdictului final. Moștenirea globală din 1968 – de la Paris la Varșovia, de la Praga la Istanbul, de la Roma la Mexic – se referă la acel gen de revoluții ale căror consecințe încă este prea devreme pentru a fi judecate.

Dar, pentru ca tradiția reprimată a adevăratei revoluții din 1968 – tradiția luptei împotriva subordonării conformiste a vieții umane în fața mirajul ”succesului” și ”productivității” – să devină parte din experiența noii generații trebuie să acceptăm tragismul înfrângerii sale istorice. În cele din urmă eliminarea iluziei nu este o pierdere ci o achiziție.

Articolul a apărut inițial, în limbile engleză și rusă, pe portalul OpenDemocracy.net 

Ilia Budraitskis este istoric și publicist rus, redactor al portalului Openleft.ru.

Traducere din limba rusă: Sergiu Bejenari 

Imagine de fundal: Mai 1968: graffiti într-o sală de curs a Universității din Lyon. CC BY-SA 3.0 George Garrigues / Wikipedia. Some rights reserved