FEMINISM PZF RECENTE

Aproape toți extremiștii violenți au o trăsătură comună: genul

Potrivit unui număr tot mai mare de tineri bărbați din Europa, Statele Unite și țările musulmane, ne aflăm în prag de război. Și nimeni nu știe cum se va sfîrși acesta.

Ceea ce mi se pare interesant în fraza pe care tocmai ați citit-o nu este caracterul nedeterminat al consecințelor. Toate crizele sînt la fel. E vorba de faptul că ”numărul tot mai mare al tinerilor bărbați” poate trece drept un fapt divers, lipsit de importanță, de către majoritatea cititorilor.

Adevărul e că practic toți cei care se mobilizează pe toate fronturile acestui conflict în creștere sunt tinerii – fie extremiști de dreapta, activiști anti-imigranți zeloși, huliganii anti-musulmani, skinheads și neo-naziști sau tinerii musulmani care se pregătesc pentru jihad.

Este un fapt atît de evident încît abia de mai merită a fi constatat.

Și astfel rămîne neobservat.

Dacă e să încercăm pentru un moment un exercițiu de imaginație și ne închipuim că toți cei care se mobilizează pe diferitele fronturi ale acestui cataclism, toți cei care lunecă spre marginea spectrului politic și spre extremismul violent, ar fi fost femei, ar suna oare această poveste diferit? Nu s-ar umple oare revistele cu profiluri individuale, știrile televizate nu ar evidenția relația dintre feminitate și violență, rafturi de cărți nu s-ar rupe de greutatea cărților ce ar face analiză de gen?

Totuși, faptul că aproape fiecare extremist violent e bărbat cu greu stîrnește uimire. E ușor de zis: ”Stai, dar cum rămîne cu toate femeile sinucigașe care explodează bombe? Cum rămîne cu fetele skinhead? Cum rămîne cu femeile care sînt membre ale Ku Klux Klan?

Acest lucru confirmă ipoteza mea. Noi remarcăm procentajul minuscul de femei militante. Le atragem o atenție îndoită tocmai pentru că contravin ”percepției despre starea normală a lucrurilor”.

Am intervievat peste 100 de foști sau actuali extremiști, printre care neo-naziști americani și suprematiști albi, jihadiști și islamiști din Canada și Marea Britanie, skinheads anti-imigranți din Europa, pentru a înțelege cum se trăiește masculinitatea pe extrema dreaptă. Am auzit multe istorii despre ceea ce am numit ”lezarea drepturilor firești” (eng. aggrieved entitlement): o înțelegere genizată a drepturilor, acestea fiind afectate de schimbări economice și politice majore și, în rezultat, ambiția este înăbușită, iar masculinitatea rătăcită.

Bărbații tineri aderă de multe ori la mișcări extremiste după ce se confruntă cu fenomene ca reducerea de personal (eng. downsizing), externalizarea (eng. outsourcing) sau relocarea economică. Ei le interpretează prin cheia de gen: se simt castrați. Această castrare economico-politică e de cele mai multe ori acompaniată și de o experiență personală a castrării: sentimentul de alienare sau faptul că au fost hărțuiți în școală. Astfel ajung să simtă nevoia unui sprijin mai mare, să aparțină de o comunitate mai mare, să caute un sens mai mare decît cel personal.

Aderarea la grupările de extremă dreapta redă o coerență de gen experiențelor de castrare și frustrare. Dacă masculinitatea le-a fost furată de forțe conspiraționiste invizibile, recrutarea este percepută ca o modalitate de revendicare a bărbăției și de reabilitare a simțului dreptății.

De altfel, demonstrarea masculinității joacă un rol important în procesul de recrutare sau aderare la mișcare. Inițierea presupune un efort de gen susținut pentru a evita rușinea eșecului – eșecului lor ca bărbați. În cartea sa, Rușinea, psihiatrul James Gilligan, afirmă că ”Rușinea este cauza primară și ultimă a tuturor actelor de violență”. ”Scopul violenței este să diminueze intensitatea rușinii și în măsura posibilității să o înlocuiască cu opusul acesteia, cu mândria, astfel prevenind copleșirea individului de către sentimentul de rușine.”

Nu e vorba doar despre faptul că ei sunt bărbați – din punct de vedere anatomic, cromozomic – dar mai ales ei se identifică ca bărbați. Ei aderă la mișcare în măsura în care se simt niște bărbați ratați, bărbați care trebuie să-și demonstreze masculinitatea, care au nevoia de a se simți bărbați adevărați, dar se simt zădărniciți la fiecare pas în această năzuință.

Foștii naziști, jihadiști și rasiști pe care i-am intervievat se simțeau ratați ca bărbați. Dar în loc să-și direcționeze starea de castrare în depresie, violență interpersonală, stări suicidale sau abuz de droguri sau alcool, acești tineri bărbați au fost cumva convinși să-și exteriorizeze simțul lor de castrare și să-l direcționeze în furie politică de dreapta și să atace acele forțe pe care au ajuns să le creadă responsabile de castrarea lor.

Eșecul lor nu este eșecul lor individual, e rezultatul a ceea ce li s-a întîmplat: datorită unui stat indiferent, a unor corporații lacome, a unor bancheri avari, adică o serie de ”ceilalți” care au jefuit simpatiile globale pentru a obține negocieri speciale. Ei nu sînt ratați, ei sînt victime.

Această stare de victimizare – faptul că ei sînt noile victime ale societății multiculturale politice corecte – le conferă, în mintea lor, un grad de dreptate activității lor politice. Odată recrutați, acești bărbați au dezvoltat o viziune asupra lumii care și-a amplificat constant propriul sentiment de masculinitate prin castrarea ”celorlalți”.

Nu încerc să sugerez că odată ce o să înțelegem natura de gen a fenomenului vom avea o înțelegere deplină a ispitei extremismului violent. Desigur că nu. Trebuie să ținem cont de o mulțime de alți factori.

Un șir de variabile structurale asigură în mare parte creșterea extremismului: fenomenul relocării economice din economia globală interconectată în ascensiune, amenințările sau colapsul patriarhiei domestice (soții care lucrează, copii care primesc o educație care subminează autoritatea paternală), marginalizarea politică.

Pe aceste fundamente adăugăm variabilele psihologice: traume din copilărie, hărțuire, violență, abuz sexual. Educația și angajarea femeilor în cîmpul muncii au contribuit și ele la declanșarea schimbării.

Totuși, eu susțin că nu putem înțelege pe deplin mișcările extremiste violente fără o analiză de gen. Mai mult decît atît, nu putem răspunde adecvat acestei provocări fără a înțelege cum genul – masculinitatea – este atît de profund și intim implicat în experiențele participanților.

Există o dimensiune de gen a psihologiei politice: bărbații care aderă la aceste mișcări simt nevoia de tovărășie și comunitate, sentimentul amenințării la adresa unei identități solide și fundamentale, dorința de a trăi o viață cu sens, și obstacolele percepute ori incapacitatea de a-și trăi viața.

Doar pentru un moment, să zăbovim puțin asupra genului și să vedem unde ne duce.

Mecanismul e următorul: acești tineri bărbați se simt îndreptățiți de un sentiment de apartenență și comunitate să dețină autoritatea morală necondiționată asupra femeilor și copiilor, și astfel să simtă că sunt importanți și că viața lor are sens.

Atunci cînd viața pe care ei consideră că o merită este amenințată, acești tineri bărbați se simt rușinați și umiliți. Și aceasta e „lezarea drepturilor firești” – niște drepturi zădărnicite și frustrate, care îi determină pe unii bărbații să caute modalități prin care să se compenseze ca bărbați, să-și restabilească și să-și recupereze sentimentul de masculinitate pe care l-au pierdut.

Aderarea la mișcările extremiste este o formă de compensare a masculinității, o cale alternativă pentru a manifesta masculinitatea. A ignora dimensiunea de gen înseamnă a ignora problema.

Jurnaliștii și cercetătorii de regulă pornesc de la analiza conținutului ideologiei extremiste radicale și abia apoi caută fundamentele politice și economice propice în care aceste ideologii pline de ură se pot înrădăcina.

Astfel de strategii de cercetare pot explica cauzele economice și politice de lungă durată, dar nu pot explica mecanismul de filtrare în urma cărora mii de oameni trăiesc aceleași condiții politice și economice și totuși doar cîțiva ajung să se simtă atrași de acțiuni radicale.

E general acceptabil să se treacă de la explicații de tip macro-structurale la un model psihopatologic individual. Trebuie să fie ceva ”greșit” cu acești tipi individuali, ceva a fost ”greșit” în viața lor de familie sau în educația lor.

Pare plauzibil, probabil, că aceștia au fost bătuți de tații lor, abandonați, neglijați. Sau poate că acești băieți au fost victime ale abuzurilor și hărțuielilor din partea colegilor lor bărbați.

Reducționismul psihologic trece drept explicație primordială a extremismului violent, dar e susceptibil de aceleași întrebări ca și explicația excesivă macro-structurală: în universul imens al copiilor abuzați, agresați, abandonați, hărțuiți și maltratați de această lume ostilă, de ce doar cîțiva dintre ei se aruncă în aer într-un atentat sinucigaș sau de ce doar cîțiva încep a se antrena pentru a apăra supremația albă de către ”străini”?

De ce anume acești băieți și bărbați și nu toți ceilalți?

Într-un fel, aceste două explicații fac înțelegerea posibilă. Trebuie să ne întrebăm de ce sînt atît de puțini cei care se înrolează în mișcări extremiste, și nu de ce sînt atît de mulți.

Pînă la urmă, există mii, chiar sute de mii de băieți în America care sunt agresați și supuși vînătorilor de gay (eng. gay-baited) în fiecare zi. Cu toate acestea, ei nu pun mîna pe pistoale și nu ”fac cîte un Columbine” în fiecare școală și liceu din țară.

Trebuie să ne întrebăm care sunt caracteristicile structurale ale acelor școli în care băieții ajung să folosească arme, dar și caracteristicile psihologice ale acelor băieți particulari.

Punctul care mediază între explicația structurală super-deterministă și cea psihopatologică reducționistă este genul.

Masculinitatea.

Ceea ce ne ajută să navigăm între macro și micro, între structural și psihologic este înțelegerea specifică pe care aceste grupuri de tineri bărbați o conferă masculinității.

Relația de gen care există între umilire și violență ne permite să înțelegem de ce unii bărbați tineri aderă la mișcări extremiste și prin urmare ne ajută și pe noi, ca factori de decizie, lideri civici și comunitari, părinți, lideri religioși și cetățeni să înțelegem modalitățile prin care am putea să-i ajutăm să iasă din aceste mișcări.

Trebuie să explorăm experiența conexiunii emoționale profunde, de apartenență, de compensare a umilirii și rușinii, și scopul și misiunea vieții – sentimentul de a trăi o viață glorioasă, puternică și viguroasă – care oferă componentele emoționale necesare pentru a genera un spațiu prielnic pentru ca tinerii bărbați să-și manifeste și să-și dovedească masculinitatea.

Pentru adepții extremei drepte, mișcarea lor nu urmărește să preia puterea, ci să restabilească autoritatea urmașilor săi de drept – ”noi”, nu ”ei”. Să restabilească ceea ce a fost și trebuie să fie.

Prin implicarea lor în mișcările extremiste, tinerii bărbați văd oportunitatea de a-și recupera sentimentul de masculinitate de care au fost deposedați de către niște parveniți, de guvernul lor și de aderenții săi corporatiști.

Dacă vrem să contracarăm extremismul violent, ar trebui să abordăm acești bărbați în calitate de bărbați, nu doar ca jihadiști, neo-naziști sau rasiști. Asta presupune gîndirea unor modalități alternative prin care aceștia își pot afirma masculinitatea, prin care să se simtă bărbați – să simtă că viața lor contează.

Aceștia sunt bărbații tineri care se simt fără importanță, care refuză să fie făcuți să se simtă insignifianți și care caută să devină importanți prin a-i distruge pe ceilalți.

Cîteodată, ei caută la propriu acea soluție magică care să-i facă bărbați adevărați.

Fragment din Healing from Hate: How Young Men Get Into – and Out of Violent Extremism, de Michael Kimmel, publicată la University of California Press în aprilie 2018.

Articolul a apărut inițial în The Guardian, cu titlul: „Almost all violent extremists share one thing: their gender”

Traducere din limba engleză: Lilia Nenescu.

 

Textul face parte dintr-o serie de materiale – Luna istoriei luptei pentru drepturile femeilor,  o colaborare între echipa PLATZFORMA.MD, echipa Grupului de Inițiative Feministe și echipa portalului FEMINISM.MD 

Design logo: Lilia Nenescu. 

Despre autor

Platzforma Redacția

1 Comentariu

  • O analiza foarte gresita. Adica e Doamne fereste sa spui ca exista o religie care la ora actuala produce militanti violenti pe baza (cifre oficiale), e Doamne fereste sa pronunti cuvantul civilizatie pentru ca ar insemna ca exista comunitati necivilizate, dar e perfect ok sa spui ca barbatii sunt rai si oprima femeile. Ca despre asta e toata ,,analiaza,,

Lasa un comentariu