Mă numesc Maria Mies, sînt profesoară de sociologie pensionată. Am început să lucrez aici la Universitate, la Departamentul Pedagogie Socială, în 1972. De asemenea sînt foarte activă în diferite mișcări sociale: inițial în mișcarea femeilor, apoi mișcarea pentru pace, iar mai recent, din 1997, sînt activă în mișcarea anti-globalizare.

În primul rînd, trebuie să afirm că noi nu vorbim aici despre economia de subzistență. Cînd zic “noi”, mă refer la colegele mele Claudia von Werlhof și Veronika Bennholdt-Thomsen, cu care am lucrat la dezvoltarea acestei abordări la mijlocul anilor ’70. Noi nu vorbim despre o economie a subzistenței, ci despre o perspectivă a subzistenței. Adică, nu e vorba de un model economic, ci mai degrabă de o nouă direcție, un nou mod de a privi economia. Ceea ce este un lucru cu totul diferit. Nu se referă doar la economie, ci și la societate, cultură, istorie și la toate celelalte domenii posibile. În al doilea rînd, multă lume ne întreabă: Ce aveți în vedere prin subzistență? De obicei le zic: pentru noi, subzistența este opusul producției de mărfuri. Producția de mărfuri este scopul producției capitaliste, cu alte cuvinte, producția generală a bunurilor, a tot ce există, trebuie transformată în marfă. Astăzi e posibil să observi acest lucru în special în procesul de globalizare. Producția pentru subzistență are un cu totul alt scop și anume satisfacerea nevoilor umane. Acest lucru nu este realizat prin bani și producerea de bunuri. Producerea și reproducerea directă a vieții este cu adevărat esențială pentru noi. De aceea, noi vorbim mai curînd despre “producerea vieții” decît despre “producerea mărfurilor”.

Aș vrea să mai adaug că noi am descoperit această perspectivă – anume așa ar trebui să o numim – în momentul în care noi, în mișcarea feministă, de abia începeam să discutăm despre munca domestică. La acel moment, era o discuție la nivel mondial, feministele de pretutindeni erau implicate. Întrebarea era: ce înseamnă muncă domestică în capitalism? De ce această muncă nu este văzută ca o muncă? De ce nu este plătită? De ce nu este o muncă neremunerată? Noi am înțeles că în capitalism această muncă nu poate fi plătită, pentru că dacă ar fi, întregul model de acumulare s-ar prăbuși. Acest lucru nu înseamnă că nu ar mai exista sistemul capitalist, așa cum credeau unii, ci doar că ar fi fost cu adevărat mult prea costisitor dacă toată munca domestică ar fi fost plătită: nașterea și creșterea copiilor, reproducerea omului – așa cum era numită în acea perioadă – îngrijirea bătrînilor și a persoanelor cu dizabilități. Dacă această muncă s-ar remunera, atunci ar trebui remunerată precum oricare altă muncă salariată, ceea ce ar fi imposibil, iar acest lucru ar duce la transformarea fundamentală a întregului model capitalist.

Așa am ajuns la concept – care de fapt nu vine de la noi deoarece conceptul de subzistență este un concept vechi – ceea ce numim noi producerea vieții este de fapt o condiție prealabilă necesară pentru toate tipurile de muncă salariată. Noi am afirmat atunci: fără munca de subzistență, nu există muncă salariată. Dar fără muncă salariată există în continuare munca de subzistență: este condiția prealabilă nu doar pentru orice tip de viață, ci și pentru orice tip de muncă – prin care este asigurată mîncarea, munca casnică și grijile imediate ale vieții. Această muncă este extrem de valoroasă, dar nu este niciodată remunerată monetar. Acesta este momentul în care noi am văzut această conexiune. După care am mai observat că munca casnică nu este unicul tip de activitate care este exploatat în acest fel cu practic niciun cost pentru sistemul capitalist. Există o muncă similară printre micii fermieri de prin toate părțile lumii care muncesc pentru propria lor subzistență. Ei uneori își vînd produsele la piață, dar ei nu sînt salariați. Și ce e interesant în acest caz, este faptul că și munca lor ca și cea a femeilor lipsește în calcularea produsului național brut sau a produsului intern brut. Ei nu contează, așa cum a descris și Marilyn Waring din Noua Zeelandă într-o carte foarte interesantă, Dacă femeile ar conta – dacă ar conta femeile, ce s-ar întîmpla? Atunci am înțeles că munca micilor fermieri are ceva în comun cu munca domestică și ambele au ceva în comun cu munca în colonii.

Acest concept a apărut cînd noi trei ne aflam pentru o perioadă îndelungată de timp în țări din lumea a treia. Eu am locuit mai mulți ani în India, cele două colege au fost în America Latină. Acolo am înțeles că dacă țări întregi nu ar fi fost exploatate colonial o lungă perioadă de timp, atunci nu ar fi existat niciun fel de capitalism. Și dacă acestea ar fi tratate astăzi egal, cu toată munca din colonii – eu le numesc în continuare colonii – ei bine, nu ar mai fi multe de acumulat. De aceea, noi numim toate aceste relații: relații coloniale. Relația bărbat-femeie e colonială, relația dintre micul fermier și industrie e colonială, și desigur, relațiile de colonialitate între metropole și colonii sînt cu siguranță coloniale.

În primul rînd aș vrea să subliniez că perspectiva subzistenței și societățile de subzistență și economiile de subzistență nu au dispărut de la sine, ele au fost împinse spre dispariție de politici clar intenționate. Comunități de subzistență au existat peste tot înaintea celui de-al doilea Război Mondial, atît la țară, cît și la oraș. Aici, în Germania, micii fermieri erau cei care produceau majoritatea produselor alimentare și aprovizionau populația. Dar, din nou, spre surpriza mea, exista de asemenea o gamă largă de producție de subzistență în orașe, chiar și în SUA. O feministă americană a cercetat acest fapt și a descoperit că pînă în anii ’60, o mulțime de activități de subzistență continuau să existe în cartierele din marele orașe industriale. În primul rînd exista ajutorul mutual între vecini. Funcționa principiul ajutorului mutual, al reciprocității. Se conservau legume și fructe; fie cineva avea o grădină mică undeva, fie cumpăra legumele și fructele de la piață la un preț accesibil și le conserva. Aceasta era mai mult o activitate casnică. Același lucru se referă și la cusut și la mici reparații, situații în care un vecin sau un prieten te putea ajuta întotdeauna. Clasa muncitoare n-ar fi putut supraviețui probabil în aceste orașe fără prezența prelungită a acestor forme de reciprocitate. Apoi, guvernul american, odată cu apariția fordismului, a implementat un nou model economic de sus în jos. În primul rînd, au crescut salariile angajaților în sfera industrială. Dacă compari ce puteai cumpăra cu acele salarii cu ceea ce puteai să faci manual, ei bine, diferența era imensă. Astfel, treptat, oamenii au încetat să mai facă lucrurile cu mîna lor.

Cu ajutorul unor anumite măsuri, fermele au intrat încetul cu încetul în datorii și nu s-au mai putut menține. Oamenii ziceau pe atunci: “Eu plec, pentru că nu se mai poate trăi din munca de la fermă.” Aceleași politici sînt implementate și astăzi. Plus la asta, a mai existat și o presiune pentru a trece întregul sistem de producție agricolă la monocultură, la producție în masă, la fertilizatori chimici, la pesticide; au fost introduse mașinile mari, și ăsta era un mod de a promova industria. Toate astea se bazau pe petrol. Fermierii trebuiau să producă în masă: lapte, unt, carne, ouă etc., așa am ajuns astăzi să avem peste tot întreprinderi agricole imense. Apoi au primit subvenții pentru a putea produce în surplus și acest surplus ajungea ulterior, după cum știm cu toții, în țările din lumea a întîia.

În țările din lumea a treia această oportunitate practic nu a existat. Acolo au fost implementate aceleași politici agricole, cum e Revoluția Verde, iar micii fermieri și-au pierdut pămînturile sau au trebuit să le vîndă pentru că nu puteau concura cu fermele mari sau pentru că nu puteau să-și plătească datoriile. Atunci ei s-au mutat la oraș și au ajuns în cartierele sărace ale orașelor. Și acolo au început să practice producția pentru subzistență. De aici de fapt a apărut interesul nostru pentru ideea de subzistență. Conferința de la Bielefeld s-a axat pe problematica producției de subzistență din țările din lumea a treia. Multă lume a observat ce făceau oamenii din cartierele sărace în Africa și în multe alte țări. Oamenii trebuiau să supraviețuiască cumva, dar ei nu mai aveau pămînt. Ei au făcut tot ce au putut, munci ocazionale, au și furat; au făcut și una și alta sau au lucrat pe undeva pentru cineva. Nimeni nu le-a dat nicio atenție. Nu a existat niciun mecanism de protecție socială și încă nu există vreunul astăzi. Asta înseamnă de fapt că producția de subzistență a fost necesară în zonele rurale pentru a putea opune rezistență tuturor acestor politici, iar la oraș aceasta a devenit o politică de supraviețuire.

Mă întrebați, și pe bună dreptate, cum poate o viață care de multe ori e atît de mizerabilă să fie cea care oferă perspectiva unei societăți mai bune? La prima vedere pare absurd. Dar dacă ne uităm atent la modul în care supraviețuiesc acești oameni și la tot ce fac ei pentru asta, atunci descoperim că toate acele principii vechi despre care am vorbit mai sus au fost reactivate: există un ajutor reciproc și oamenii din nou sînt dispuși să facă tot ce pot cu mîinile lor. Aceasta este o perspectivă nouă și pozitivă, pentru că prin aceste activități – chiar dacă ele au loc la un nivel foarte jos – oamenii redescoperă propria lor suveranitate, după cum o numim noi: propria putere de a-și produce propria viață. Nu este o deficiență, ci un lucru pozitiv să descoperi că sîntem absolut capabili să producem și să ne organizăm în mod colectiv viețile noastre împreună cu alții.

Desigur că avem nevoie de bani, nu neg acest lucru, dar să muncești pentru bani nu e cel mai bun lucru – acesta este doar un aspect. Celălalt este că producția de subzistență satisface necesitățile într-un mod mult mai cuprinzător decît o vor face vreodată produsele cumpărate. Produsele cumpărate nu conțin de fapt nimic. E vorba de o muncă moartă materializată acolo. Ele sînt folosite, după care dispar, și trebuie cumpărate noi produse și oamenii nu sînt niciodată mulțumiți. În asta și constă toată ideea. Totul începe cu tehnologia și realizările tehnologice: la început aveai un televizor alb-negru și nu era de ajuns. Apoi, trebuia să ai un televizor color, apoi – un calculator, mai apoi un telefon mobil, acum copiii trebuie să aibă un telefon mobil și procesul continuă tot așa.

Putem noi spune că avem o societate fericită și mulțumită?

Am aflat de o mișcare din Statele Unite care este în căutarea unei vieți mai bune. Acesta este un vechi concept economic, stabilit încă de Aristotel ca fiind scopul economiei. Scopul economiei este o viață bună. Oamenii în Statele Unite zic: noi lucrăm și lucrăm, dar viața bună nu vine niciodată. Unde e viața bună? De aceea, noi zicem că acesta este scopul subzistenței. Subzistența nu înseamnă lipsă și mizerie, după cum ni se spune în permanență. Dacă înțelegem corect acest termen, nu ca subzistență la nivel individual – fapt imposibil – atunci trebuie să lucrăm împreună pentru a face ceva nu doar pentru a supraviețui, ci și pentru a trăi bine. Atunci, de fapt, devine posibilă crearea unei vieți bune. Cînd simți că-ți reprezinți propria autoritate, că, împreună cu alții, sînteți suverani. Este un cu totul alt tip de satisfacție decît atunci cînd ai lucrat cele opt ore pe zi chiar dacă poate ai și cîștigat destul de bine. Viața bună ar trebui să vină la șaizeci și cinci de ani, dar chiar și atunci nu vine. Cred că ăsta este unul din motivele pentru care oamenii din societatea noastră sînt atît de nefericiți. Alienarea produsă de munca plătită nu poate fi neutralizată nici măcar de cîștigul mare de bani. În perspectiva de subzistență acest lucrul este posibil. Pot demonstra acest lucru prin cîteva exemple.

Prietenii mei din Bangladesh au început să lupte împotriva acțiunilor pe care multinaționalele le întreprindeau în industria agricolă. Ei au înțeles că solul a fost distrus, că apa e plină de arseniu și că recolta scade. Promisiunea Revoluției Verzi era că în monocultură totul va fi produs în cantități mari. Ei au înțeles că acest lucru nu e adevărat. Și au creat mișcarea fermierilor numită Nayakrishi Andalon, mișcare inițiată de femei. Pentru că femeile și-au dat seama că, odată cu Revoluția Verde, bărbații au început să le bată. Ele nu se confruntaseră cu o astfel de violență înainte, și asta se datora faptului că ele erau cele care păstrau semințele. Păstrarea semințelor era responsabilitatea femeilor: ele le păstrau, ele erau cele care le spuneau fermierilor cînd a venit timpul semănatului etc.

Astfel, s-au adunat împreună și au decis că își doresc să schimbe lucrurile. Întreaga inițiativă a pornit de la femei pentru a recăpăta acea viață anterioară împlinită și fericită. Acesta a fost primul lor scop clar: vrem să avem o viață fericită! Dacă întrebi fermierii din această mișcare, atunci toți îți vor spune că ei își doresc o viață fericită. Întreabă un fermier aici în Germania dacă munca lui îl face fericit… Primul lucru pe care l-au afirmat femeile a fost că corporațiilor multinaționale nu li se va mai permite accesul în comunitatea lor. Ele au declarat satele lor – sate non-toxice. Nicio multinațională nu va mai veni aici cu toate chimicalele cu care operează. Am uitat să zic că multe femei s-au sinucis din cauza că se simțeau nefericite, ele au băut din pesticidele care se găseau peste tot în jurul lor și s-au intoxicat. Astăzi, aceleași principii au fost puse din nou în practică, principii vechi, dar și principii mai noi care permit agriculturii să fie rodnică și productivă fără intervențiile țărilor industriale. Au fost redescoperite o mulțime de lucruri, printre care și diversitatea. Ei nu mai practică monocultura, folosesc compostul produs de ei, se ajută între ei și nu mai cumpără semințe. Aproape în fiecare sat există depozite de semințe și acestea sînt din nou în grija femeilor, ele știu cum să le păstreze. Sunt din nou suverani; ei au ceea ce Via Campesina, o asociație mondială a micilor fermieri numește suveranitate alimentară. Eu cred că subzistența începe odată cu suveranitatea alimentară. Acesta este un exemplu care a devenit acum o mișcare importantă în Bangladesh.

Există multe exemple și aici, în țara noastră (Germania-nota tr.), care însă nu sînt foarte cunoscute. Există comunele – acestea sînt mai cunoscute, cum ar fi Niederkaufungen sau Longo Mai, acestea practică deja de mai mult timp subzistența ca mod de viață. Dar ceea ce m-a impresionat pe mine mai mult sînt grădinile comunale internaționale care au apărut în Germania de ceva timp deja. Acestea au fost create în Göttingen de femei refugiate. Primele grădini au apărut în Göttingen cînd femeile au zis că ele nu sînt fericite și că ele nu doresc să trăiască doar din ajutor social și binefaceri. Un asistent social le-a întrebat ce le lipsea, ce își doreau cel mai mult. Ele au zis că cel mai mult le lipsea grădina lor. Astfel au primit un lot de pămînt de la Biserica Evanghelică și au început să grădinărească împreună. Nu erau loturi de pămînt, ci grădini comunale unde grădinăreau împreună diferite grupuri de migrante și migranți (bărbații s-au alăturat mai tîrziu). Între timp, au fost create deja 70 de grădini comunale internaționale în diferite orașe din Germania. Există cîteva și în Köln.

Este foarte și foarte important ca astăzi să privim imaginea de ansamblu. Nu putem pur și simplu să creăm o mică insulă a subzistenței undeva într-un sat sau într-un oraș și să ne mulțumim cu atît. Dimpotrivă, astăzi trebuie să păstrăm o perspectivă globală avînd în vedere că trăim într-o economie globalizată. Asta este realitatea.

Există cîteva principii care sînt la fel de actuale astăzi cum erau și în alte vremuri. Am menționat deja cîteva din ele. Dacă aceste principii ar sta la baza economiei și nu egoismul individual așa cum se întîmplă astăzi, azi toată economia se bazează pe premisa că la bază stă utilitatea și interesul personal. Dacă, din contra, ar exista ceva ca ajutorul mutual, reciprocitatea, comunitatea, munca colectivă, și de asemenea bucuria colectivă, iar consumul și producția nu ar mai fi atît de categoric separate, atunci ar fi o altă situație. Acestea sînt gîndurile care ar trebui în primul rînd să pătrundă în mințile noastre. Nu este un lucru simplu, îmi dau seama de asta. Este greu să renunți la acest model al consumerismului în care trăim astăzi, deși oamenii sînt conștienți că nu i-a făcut fericiți.

Dacă am avea o orientare pe subzistență, atunci am avea nevoie de o altfel de tehnologie. Toată tehnologia noastră e construită pe ideea de uzură, stresul la locul de lucru este și el integrat tehnologiei, și după cum am zis-o întotdeauna, tehnologia noastră nu este un sistem neutru. E un sistem capitalist. În afară de asta mai e și sistem patriarhal, dar nu vreau să intru în această discuție acum. Avem nevoie de un alt mod de a gîndi tehnologia. De asemenea, trebuie să ne întrebăm de ce fel de tehnologie avem nevoie pentru ca într-adevăr să ne ușurăm munca și nu doar ca să producem noi mărfuri pentru piață.

Ideea că societatea industrială și monocultura industrială sînt sistemele cele mai productive continuă să domine. Ea se referă nu doar la agricultură, dar la toate celelalte forme de monoculturi, acest mod de lucru este considerat a fi cel mai productiv iar producția de subzistență este considerată a fi totalmente neproductivă. De aceea, de exemplu, nu este inclusă în calcularea produsului intern brut. Nu este productivă, pentru că doar ceea ce poate fi măsurat monetar este considerat a fi productiv. Desigur că acest lucru nu e adevărat chiar și în cazul acestui concept binecunoscut de productivitate. Concept prea restrîns pentru a putea înțelege adevărata productivitate a muncii și a producției de subzistență.

Această diversitate, această simbioză dintre diferitele forme de viață – animale, plante și oameni – care locuiesc laolaltă într-un areal, fiecare cu mijloacele sale de trai și cu viața lor bună, nu ar fi posibilă dacă s-ar continua practicarea monoculturii.

Maria Mies a predat sociologie la Universitatea de Științe Aplicate din Kolln, autoare a unor cărți feministe, între care Indian Women and Patriarchy (1980), Patriarchy and Accumulation on a World Scale (1986), și (with Bennholdt-Thomsen and von Werlhof) Women: The Last Colony (1988). 

Textul face parte din proiectul artistic Economii Alternative, Societăți Alternative a lui Oliver Ressler și a fost tradus în română de Nora Dorogan. 

Textul face parte dintr-o serie de materiale – Luna istoriei luptei pentru drepturile femeilor,  o colaborare între echipa PLATZFORMA.MD, echipa Grupului de Inițiative Feministe și echipa portalului FEMINISM.MD 

Design logo: Lilia Nenescu.