Noua societate muncitorească, comunistă se bazează pe principiul tovărășiei, a solidarității. Dar ce înseamnă solidaritate? Solidaritatea nu e doar conștiința intereselor comune, dar și legătura spiritual-sufletească creată între membrii colectivului muncitoresc. Ordinea socială construită pe principiul solidarității și cooperării necesită ca această societate să dețină și oputere de a iubi”, adică să fie capabilă să trăiască sentimente de simpatie. În lipsa acestor sentimente solidaritatea nu poate fi temeinică. Din acest motiv ideologia proletară tinde să educe și să cultive în fiecare membru al clasei muncitoare receptivitate la durerile și nevoile tovarășilor lor de clasă, înțelegerea sensibilă a nevoilor celuilalt, conștientizarea profundă și pătrunzătoare a legăturii sale cu ceilalți membri ai colectivului. Toate aceste ”sentimente de simpatie” – sensibilitate, compasiune, receptivitate – izvorăsc dintr-o sursă comună: capacitatea de a iubi, nu de a iubi îngust, pur sexual, dar în sensul larg al cuvîntului.

Iubirea reprezintă o emoție sufletească care leagă, deci organizează caracterul. Burghezia a înțeles prea bine că iubirea este o putere unificatoare extraordinară. De aceea, într-un efort de consolidare a familiei, ideologia burgheză a înălțat „iubirea conjugală” la rangul de virtute morală; iar faptul de a fi un „bun familist”, în ochii burgheziei înseamnă o calitate măreață și valoroasă a omului.

Proletariatul nu-și poate permite să neglijeze, atît în sensul relațiilor dintre sexe, dar și în înțelesul ei mai larg, rolul psiho-social pe care iubirea îl poate și trebuie să-l exerseze în scopul consolidării legăturilor nu doar în domeniul familial-conjugal, dar și în domeniul dezvoltării solidarității colective.

Care este totuși idealul iubirii clasei muncitoare? Care sunt sentimentele și trăirile pe care ideologia proletară le pune la baza relațiilor dintre sexe?

Tînărul meu prieten, după cum am menționat anterior fiecare epocă își are propriul ideal de iubire, fiecare clasă se străduiește să investească în conceptul de iubire propriul conținut. Fiecare etapă de dezvoltare a culturii, pe lîngă faptul că produce cele mai bogate experiențe spirituale și sentimente umane, re-colorează aripile gingașe ale Erosului în culoarea sa specifică. Etapele succesive de dezvoltare a economiei și a culturii cotidiene au modificat și conținutul investit în conceptul de ”iubire”, iar unele nuanțe de stări specifice iubirii fie s-au consolidat, fie au dispărut.

Dintr-un instinct biologic deloc sofisticat – tendința de reproducere – caracteristică fiecărei specii de animale diferențiate de particularitățile sexuale de la cele mai primitive pînă la cele mai dezvoltate, iubirea, de-a lungul istoriei de mii de ani a omenirii, a devenit tot mai complexă, încorporînd din ce în ce mai multe trăiri spiritual-sufletești. Dintr-un fenomen biologic, iubirea a devenit un factor psiho-social.

Sub influența factorilor economici și sociali, instinctul biologic de reproducere, cel care a determinat relațiile dintre sexe în fazele timpurii de evoluție ale omenirii, a început să se dezvolte în două direcții diametral opuse. Pe de o parte, instinctul sexual sănătos – atracția sexuală reciprocă dintre doi indivizi în scopul reproducerii, sub presiunea unor relații socio-economice monstruoase, în mod special sub dominația capitalismului, s-a transformat într-o poftă bolnăvicioasă. Actul sexual s-a transformat într-un scop auto-suficient, o modalitate de obținere a unei ”plăceri suplimentare”, o poftă sexuală, exacerbată de excese, perversiuni și vătămări dăunătoare ale trupului.

Un bărbat se cuplează cu o femeie nu din cauza faptului că atracția sexuală puternică l-a atras anume spre această femeie, dar din contra, un bărbat caută o femeie, înainte de a simți vreo necesitate sexuală, cu scopul de a provoca atracția sexuală anume datorită apropierii de această femeie, și astfel să-și satisfacă plăcerea tocmai datorită actului sexual. Pe acest lucru se bazează prostituția. Dacă apropierea de o femeie nu provoacă excitarea anticipată, oamenii care s-au obișnuit cu excese sexuale recurg la tot felul de perversiuni.

Aceasta reprezintă o abatere a instinctului biologic, care se află la baza iubirii dintre sexe, spre pofte perverse, una care conduce instinctul departe de sursa lui originară.

Pe de altă parte, pe parcursul a mii de ani de viață socială a omenirii, și a scindării culturale, atracția corporală dintre sexe a încorporat o întreagă dimensiune a experiențelor spiritual-sufletești. Dragostea – în forma ei actuală – reprezintă o stare complexă a sufletului, demult ruptă de sursa ei originară – instinctul biologic al reproducerii – pe care de multe ori chiar îl contrazice. Dragostea e o conglomerație și o relație complicată dintre prietenie, pasiune, gingășie maternă, îndrăgostire, compatibilitate spirituală, milă, devotament, obiceiuri și multe, multe alte nuanțe ale trăirilor și sentimentelor. Această complexitate a nuanțelor, și a dragostei însăși, face dificilă sarcina de a stabili o relație directă dintre vocea naturii – a ”Erosului ne-înaripat” (atracția corporală a sexelor) și a ”Erosului înaripat” (atracția corporală, amestecată cu emoții spiritual-sufletești).

Iubirea-prietenie, în care nu se întîlnește niciun atom de atracție fizică, dragosotea spirituală pentru muncă, sau pentru o idee, iubirea fără chip pentru un colectiv –toate acestea sunt fenomene, care arată cît de mult s-a îndepărtat iubirea de sursa sa biologică, și în ce mare măsură a devenit un fapt ”spiritual”.

Dar acest lucru nu este suficient. Adesea, între diferitele manifestări ale iubirii apare o contradicție aprigă și începe o luptă. Dragostea față de ”munca îndrăgită” (și aici nu e vorba despre oricare muncă, dar de munca ”îndrăgită”) nu se potrivește cu dragostea pentru alesul sau aleasa inimii, dragostea față de colectiv concurează cu dragostea față de soț, soție, copii. Dragostea-prietenie se opune dragostei-pasiune. În primul caz prevalează ”consonanța spirituală”, iar în cel de-al doilea – dragostea e construită pe ”consonanța corporală”.

Dragostea a devenit complexă și polifonică. Emoțiile și sentimentele pe care le trăiește omul modern în sfera dragostei, în care diferitele etape culturale de-a lungul a mii de ani au educat și evidențiat diferite nuanțe ale iubirii, nu se potrivesc deloc cu conceptul prea general și din acest motiv inexact al dragostei.

Sub dominația ideologiei burgheze și a culturii cotidiene burghezo-capitaliste, complexitatea dragostei generează un șir de drame sufletești complicate și fără soluții. Spre sfîrșitul sec. XIX complexitatea dragostei devine tema preferată pentru scriitorii-psihologi. ”Dragostea față de două” sau ”trei” persoane” îi intriga și jena prin ”caracterul său enigmatic” pe mulți reprezentanți ai culturii burgheze. Deja în anii ’60 [ai sec. XIX – n. ed.], gînditorul nostru rus, publicistul A. Herzen, a încercat să dezghioace această complexitate a sufletului, această dedublare emoțională în romanul său socialCine-i de vină?”. Și Cernîșevski a încercat să abordeze această problemă în nuvela sa socială ”Ce-i de făcut?”. Asupra dualitatății sentimentelor, a fisurării dragostei au reflectat de multe ori cei mai vestiți scriitorii ai Scandinaviei – Hamsun, Ibsen, Bjergsen, Geijerstam. Și scriitorii francezi din ultimii 100 de ani au revenit asupra acestei teme; despre asta a scris și apropiatul ideii comuniste, Romain Rolland, și îndepărtatul de bnoi Maeterlinck. Genii ai poeziei precum Goethe și Byron, curajoșii pionieri din domeniul interacțiunii dintre sexe, cum ar fi George Sand, au încercat să soluționeze în practică această problemă dificilă, acest ”caracter misterios al dragostei”; trăită pe propria piele de Herzen, autorul romanului ”Cine-i de vină?”, și de mulți, mulți alți gînditori, poeți, alți oameni publici. Și acum, umerii multor oameni ”nu atît de mari” se îndoaie sub presiunea ”caracterului misterios dual al dragostei”, oameni ce caută în zadar soluția problemei în limitele gîndirii burgheze. Între timp, cheia se află în mîinile proletariatului. Doar ideologia și viața noii omeniri muncitoare poate să descifreze acest ghem încurcat de sentimente.

Ne referim aici la dualitatea dragostei, la complexitatea ”Erosului înaripat”, care în nici un caz nu trebuie confundată cu relațiile sexuale fără Eros ale unui bărbat cu mai multe femei sau ale unei femei cu mai mulți bărbați. Relațiile poligame în care nu participă și sentimentele, pot genera o mulțime de consecințe neplăcute și chiar periculoase (epuizarea timpurie a organismului, sporirea șanselor de infectare cu boli venerice etc.), dar oricît de complicate ar fi aceste relații, ele nu stîrnesc ”drame spirituale”.

Dramele” și conflictele încep atunci cînd e prezentă dragostea în toate culorile și manifestările ei. Pe unul femeia îl iubește ”cu aripile sufletului”, cu el își acordează gîndurile, aspirațiile, dorințele ; față de altul este atrasă de puterea contopirii corporale. Față de o femeie bărbatul trăiește sentimente de grijă și gingășie, pe cînd într-o altă femeie găsește înțelegere și sprijin în legătură cu cele mai bune aspirații ale propriului său ”eu”. Cui ar trebui el să-i dăruiască plenitudinea Erosului său? Și de ce ar trebui el să-și rănească, să-și rupă sufletul în două, dacă plinătatea existenței îi este oferită doar de aceste două fundamente ale sufletului.

În cadrul ordinii burgheze o astfel de dedublare a sufletului și a sentimentelor provoacă în mod inevitabil suferință. Cultura bazată pe instituția proprietății, de-a lungul a mii de ani, a cultivat în oameni convingerea faptului că și dragostea trebuie fundamentată pe principiul proprietății. Ideologia burgheză a învățat și a băgat în capul oamenilor faptul că dragostea, inclusiv cea reciprocă, oferă dreptul de a deține în întregime și în exclusivitate inima persoanei iubite. Un astfel de ideal, această exclusivitate în dragoste reiese în mod natural din forma stabilită a căsătoriei în pereche, și din idealul burghez al ”dragostei atot-acaparatoare” dintre doi soți. Dar oare poate acest ideal răspunde intereselor clasei muncitoare? Nu e oare, dimpotrivă, important și necesar din punctul de vedere al ideologiei proletare ca sentimentele dintre oameni să devină mult mai bogate și mai complexe? Nu reprezintă oare polifonia sufletului și complexitatea spiritului acel moment care ușurează dezvoltarea și educarea unei rețele complicate și interconectate de legături spiritual-sufletești, care consolidează colectivul muncitoresc? Cu cît vor fi mai multe astfel de fire întinse de la suflet la suflet, de la inimă la inimă, de la minte la minte – cu atît mai ferm va fi fundamentat spiritul solidarității și cu atît mai ușor se va realiza idealul clasei muncitoare – tovărășia și unitatea.

Exclusivitatea în dragoste și dragostea ”atot-acaparatoare” nu pot reprezenta idealurile de dragoste care să determine relațiile dintre sexe din punctul de vedere al ideologiei proletare. Spre deosebire de morala ipocrită a burgheziei, proletariatul, ținînd cont de natura complexă și polifonică a ”Erosului înaripat”, nu se înfricoșează și nu se indignează moral în legătură cu această descoperire. Dimpotrivă, proletariatul încearcă să direcționeze acest fenomen (rezultatul unor cauze sociale complexe) spre o cale, care în momentul luptei și în momentul constituirii societății comuniste să răspundă misiunii de clasă.

Complexitatea dragostei nu contrazice, în sine, interesele proletariatului. Dimpotrivă, facilitează triumful acelui ideal al iubirii reciproce dintre sexe care deja se formează și se cristalizează în înteriorul clasei muncitoare. Și anume: iubirea ca tovărășie.

Omenirea veche și-a imaginat dragostea sub forma legăturilor de rudenie (dragostea față de surori și frați, față de părinți). Cultura antică păgînă a valorificat mai presus de toate iubirea-prietenie. Lumea feudală a înălțat ca ideal iubirea ”sufletească” a cavalerilor, o iubire situată în afara căsătoriei și a plăcerilor trupești. Idealul dragostei morale burgheze este dragostea perechilor conjugale unite legal prin căsătorie.

Idealul de dragoste al clasei muncitoare, care rezultă din cooperarea muncitorilor și solidaritatea spirituală și de voință a membrilor clasei muncitoare, femei și bărbați deopotrivă, se deosebește în mod evident prin formă și conținut de înțelegerea pe care a avut-o dragostea în alte culturi și epoci.

Dar ce înseamnă ”iubirea ca tovărășie”? Înseamnă oare asta că ideologia aspră a clasei muncitoare, formată în cadrul luptei pentru dictatura muncitorească, intenționează să-l izgonească nemilos pe acel firav și fragil Eros din comunicarea reciprocă dintre sexe? Nimic de acest gen. Ideologia clasei muncitoare nu numai că nu desființează ”Erosul înaripat”, dar chiar curăță calea spre recunoașterea valorii dragostei ca putere psiho-socială.

Morala ipocrită a culturii burgheze a smuls fără milă penele de pe aripile pestrițe și multicolore ale Erosului, obligîndu-l să viziteze doar ”cuplul legal căsătorit”. Pentru relațiile extra-conjugale, ideologia burgheză a lăsat loc doar pentru sărăcăciosul ”Eros ne-înaripat” – atracției corporale efemere dintre sexe sub forma unor gingășii cumpărate (prostituție) sau furate (adulter).

Întrucît morala clasei muncitoare deja s-a cristalizat, aceasta se dezbracă de forma exterioară în care se scurge comunicarea iubirii dintre sexe. Dacă iubirea se manifestă sub forma unei uniuni oficiale și de lungă durată, sau dacă se manifestă sub forma unei legături pasajere, acest lucru este absolut indiferent pentru obiectivele de clasă ale clasei muncitoare. Ideologia clasei muncitoare nu pune nici un fel de granițe formale dragostei. Totuși, ideologia clasei muncitoare are deja o atitudine serioasă față de conținutul dragostei, față de nuanțele emoțiilor și sentimentelor care unesc cele două sexe. În acest sens, ideologia clasei muncitoare veghea asupra ”Erosului ne-înaripat” (desfrînarea, satisfacerea unilaterală a trupului prin intermediul prostituției, transformarea ”actului sexual” într-un scop autosuficient din categoria ”plăcerilor ușoare”) mult mai sever și mai nemilos decît a făcut-o morala burgheză. ”Erosul ne-înaripat” contravine intereselor clasei muncitoare. În primul rînd, acesta duce în mod inevitabil la… excese, și deci la epuizare corporală, iar în rezultat diminuează resursele de energie muncitorească ale omenirii. În al doilea rînd, el sărăcește sufletul, împiedicîndu-l să-și dezvolte și să consolideze legăturile sufletești și sentimentele de simpatie. În al treilea rînd, el se bazează de obicei pe inegalitatea drepturilor în relațiile reciproce ale sexelor, pe dependența femeilor față de bărbați, pe autosuficiența și dominația bărbaților, care, fără îndoială acționează regresiv asupra dezvoltării sentimentului de tovărășie. ”Erosul înaripat” acționează în mod absolut opus.

Desigur, la baza ”Erosului înaripat”, ca și în cazul ”Erosului ne-înaripat”, se găsește atracția unui sex față de altul, dar diferența constă în faptul că, în omul care simte iubire față de alt om se trezesc și se manifestă anume acele caracteristici ale sufletului care sunt necesare pentru edificarea noii culturi: sensibilitate, receptivitate, dorința de a-l ajuta pe celălalt. Ideologia burgheză cerea ca omul să manifeste toate aceste caracteristici doar în relația sa cu alesul sau aleasa inimii, față de un singur om. Ideologia proletară apreciază în primul rînd faptul ca aceste caracteristici să fie activate și cultivate în oameni, și manifestate nu numai în interacțiunea cu alesul inimii, dar și în relațiile cu fiecare membru al colectivului. De asemenea, proletariatului nu-i pasă ce nuanțe și culori prevalează în „Erosul înaripat”: culorile gingașe ale îndrăgostirii, culorile fierbinți ale pasiunii, ale comunității sau consonanța spirituală. Ceea ce este important este ca, în ciuda tuturor acestor nuanțe, în iubire să se întîlnească acele elemente spiritual-sufletești care servesc la dezvoltarea și consolidarea sentimentului de tovărășie.

Recunoașterea drepturilor reciproce și a capacității de a respecta personalitatea celuilalt, chiar și în dragoste, susținerea reciprocă, receptivitatea sensibilă față de necesitățile celuilalt în condițiile afinității de interese și aspirații – acesta este idealul iubirii-tovărășie pe care se construiește ideologia proletară, spre deosebire de idealul istovitor, ”acaparator” și ”exclusivist” de dragoste conjugală al culturii burgheze.

Iubirea ca tovărășie reprezintă idealul de care are nevoie proletariatul în perioada responsabilă și dificilă de luptă pentru dictatură și pentru afirmarea dictaturii sale. Fără îndoială, după instaurarea societății comuniste, iubirea, ”Erosul înaripat” ni se va înfățișa într-o formă nouă și absolut necunoscută.

Către acel moment, ”fundamentele de simpatie” dintre toți membrii noii societăți vor fi crescute și consolidate, ”potența iubirii” va fi dezvoltată, iar iubirea-solidaritate va deveni un motor al noii societăți în același fel în care concurența și individualismul sînt un pentru ordinea burgheză. Colectivismul spiritului și al voinței vor triumfa asupra autonomiei individualiste. Va dispărea ”răceala singurătății sufletești”, de care în cultura burgheză, oamenii se refugiau adesea în iubire și căsătorie; se vor dezvolta fire complexe care îi va lega pe oameni între ei într-o uniune spiritual-sufletească. Sentimentele oamenilor se vor îndrepta spre dezvoltarea societății, iar inegalitatea dintre sexe și orice semn de dependență a femeilor față de bărbați vor dispărea fără urme în memoria secolelor care au trecut.

În această societate nouă, colectivistă în spirit și emoție, pe fundalul veselei unități și tovărășii dintre membrii colectivului muncitoresc creator, Erosul se va bucura de poziția sa onorabilă de sentiment care amplifică fericirea umană. Cum va arăta acest Eros transformat? Chiar și cea mai îndrăzneață imaginație e neputincioasă să-i cuprindă înfățișarea. Dar un lucru este clar: cu cît mai strîns va fi coagulată noua omenire cu legături ferme de solidaritate, cu cît mai înălțătoare va fi legătura spiritual-sufletească în toate domeniile vieții, creației și comunicării, cu atît mai puțin loc va rămîne pentru dragostea înțeleasă în sensul ei modern.

Iubirea modernă greșește mereu prin faptul că, absorbind gîndurile și sentimentele ”inimilor iubitoare”, separă și izolează ”cuplul iubitor” de colectiv. Această separare a ”cuplului iubitor”, izolarea morală de colectiv (în cadrul caruia interesele, scopurile, aspirațiile tuturor membrilor sunt interconectate într-o rețea densă), va deveni nu numai inutilă, dar și psihologic imposibilă. În această lume nouă, forma acceptabilă, normală și dorită a interacțiunii dintre sexe, se va baza pe atracția sănătoasă, liberă și firească (fără perversități și excese) dintre sexe, pe ”Erosul transformat”.

Deocamdată însă ne aflăm la răscrucea dintre două culturi. În această perioadă critică, a ciocnirii dintre două lumi pe toate fronturile, inclusiv cel ideologic, proletariatul e interesat să faciliteze prin orice mijloace acumularea resurselor de ”sentimente simpatetice”. În această perioadă idealul moral care determină interacțiunea dintre sexe nu este doar instinctul sexual, ci sentimentele multilaterale ale iubirii-tovărășie ale femeilor și bărbaților.

Pentru a răspunde necesităților emergente ale moralei proletare, aceste sentimente trebuie să se bazeze pe trei principii de bază:

1. Egalitate în relațiile reciproce (fără dominație masculină și dizolvarea sclavagistă în dragoste a personalității unei femei);

2. Recunoașterea reciprocă a drepturilor celuilalt, fără pretenția de a deține în exclusivitate inima și sufletul celuilalt (simțul proprietății, dezvoltat de cultura burgheză); 

3. Sensibilitatea tovărășească, capacitatea de a asculta și a înțelege modul de funcționare a sufletului omului apropiat și iubit (cultura burgheză cerea această sensibilitate în dragoste doar din partea femeilor).

Dar, proclamînd drepturile ”Erosului înaripat” (iubirii), ideologia clasei proletare subordonează în același timp iubirea dintre membrii colectivului muncitoresc unui sentiment mai puternic – iubirea-datorie față de colectiv. Oricît de mare este iubirea care leagă cele două sexe, oricît de multe legături spirituale și sufletești i-ar uni între ele, asemenea legături trebuie să fie încă și mai puternice, mai complexe și mai organice în relația cu întregul colectiv. Imperativul moralei burgheze: totul pentru persoana iubită. Morala proletară prescrie totul pentru colectiv.

Vă înțeleg nedumerirea, tinere prieten: așa să fie. Fie ca iubirea, în baza spiritului tovărășesc fortificat, să devină idealul clasei proletare. Dar oare acest ideal, această nouă ”măsurătoare a iubirii” nu va înhăma oare la un nou jug experiențele romantice? Nu va răni, nu va rupe oare aripile gingașe ale ”fricosului Eros”? Eliberînd dragostea din cătușele moralei burgheze, n-o înrobim oare în lanțuri noi?

Tînărul meu prieten, aveți dreptate. Debarasîndu-se de morala burgheză din domeniul relațiilor de iubire-căsătorie, ideologia proletară își dezvoltă în mod inevitabil propria morală de clasă, propriile reguli de comunicare între sexe care să fie mult mai apropiate misiunii clasei muncitoare, care să educe în membrii de clasă acel sentiment deja bine cunoscut, și astfel să impună bine cunoscutele lanțuri și pe sentimente. Întrucît vorbim despre iubirea specifică culturii burgheze, e evident că proletariatul va smulge multe pene din aripile Erosului burghez. A regreta faptul că clasa proletară își va lăsa amprenta și pe relațiile dintre sexe pentru a ajusta iubirea în conformitate cu misiunea de clasă, înseamnă a nu putea privi spre viitor. Este clar că în locul penișoarelor precedente de pe aripile Erosului, ideologia clasei emergente va putea crește pene noi, de o frumusețe, putere și strălucire nemaivăzută. Tînărul meu prieten, nu uitați că dragostea neapărat își va schimba forma și conținutul odată cu schimbările care au loc în structurile social-culturale ale omenirii.

Dacă în relația de iubire va slăbi pasiunea oarbă, pretențioasă și atot-acaparatoare, dacă va dispărea simțul proprietății și dorința egoistă de a păstra persoana iubită doar pentru sine, dacă va dispărea autosatisfacția bărbaților și criminala renunțare a propriului ”eu” din partea femeilor, atunci se vor dezvolta alte momente valoroase în dragoste. Va crește respectul față de personalitatea celuilalt, capacitatea de a ține cont de valorile celuilalt, se va dezvolta sensibilitatea spirituală reciprocă, va crește dorința de a manifesta dragostea nu numai în sărutări și îmbrățișări, dar și în acțiuni comune, în unitatea de voință, în unitatea de creație.

Misiunea ideologiei proletare nu constă în izgonirea Erosului din relațiile sociale, ci doar să-l înarmeze cu săgeți noi pentru noua formațiune socială, să cultive sentimentul de iubire între sexe în spiritul celei mai mărețe puteri psihice – solidaritatea tovărășească.

Sper că acum, tînărul meu prieten, vă este clar că, interesul sporit față de chestiunea iubirii în rîndul tineretului muncitor nu reprezintă un simptom de ”decadență”. Acum, chiar și dumneavoastră puteți identifica care e locul pe care dragostea trebuie să o ocupe nu doar în cadrul ideologiei proletare, dar și în comunicarea vie a tineretului muncitor.

(Textul a fost tradus după А. Коллонтай. Дорогу крылатому Эросу! (Письмо к трудящейся молодежи), Capitolul:  Любовь-товарищество). 

Traducere din limba rusă: Lilia Nenescu. 

Textul face parte dintr-o serie de materiale – Luna istoriei luptei pentru drepturile femeilor,  o colaborare între echipa PLATZFORMA.MD, echipa Grupului de Inițiative Feministe și echipa portalului FEMINISM.MD 

Design logo: Lilia Nenescu.