Ei spun că este dragoste. Noi spunem că este o muncă neplătită.
Ei o numesc frigiditate. Noi o numim absenteism.
Orice avort spontan este un accident de muncă.
Homosexualitatea și heterosexualitatea sunt ambele condiții de muncă… dar homosexualitatea reprezintă controlul muncitorilor asupra producției, nu sfârșitul muncii. 
Mai multe zâmbete? Mai mulți bani. Nimic nu va fi atât de puternic în a distruge virtuțile vindecătoare ale unui zâmbet.
Nevroze, sinucideri, desexualizare: bolile profesionale ale gospodinei.

De multe ori, dificultățile și ambiguitățile pe care le exprimă femeile în discuțiile despre salarii pentru muncile casnicei rezultă din reducerea acestora la un singur lucru, o sumă de bani, în loc să fie percepute dintr-o perspectivă politică. Diferența dintre aceste două poziții este enormă. A percepe salariile pentru muncile casnice ca pe un lucru mai degrabă decât ca pe o perspectivă, înseamnă a decupla scopul final al luptei noastre de lupta însăși și a pierde semnificația acestuia, a scopului final, în procesul de demistificare și răsturnare a rolului la care femeile au fost limitate în societatea capitalistă. 
Atunci cînd analizăm salariile pentru muncile casnice în acest mod reducționist, începem să ne întrebăm: ce diferență ar putea aduce în viețile noastre ceva mai mulți bani? Am putea chiar să fim de acord că pentru o mulțime de femei, care nu au o altă alegere decât între muncile casnice și căsătorie, acești bani ar face într-adevăr o mare diferență. Dar pentru acelea dintre noi care par să aibă alte opțiuni – muncă profesională, soț emancipat, mod comunal de viață, relații homosexuale sau o combinație dintre acestea – acești bani nu ar face o diferență prea mare. Se presupune că noi avem acces și la alte modalități de obținere a independenței economice, iar ultimul lucru pe care ni-l dorim este să obținem independența economică prin a ne identifica ca femei casnice – o soartă, care, suntem cu toate de-acord, e mai rea decât moartea, ca să spunem așa.
Problema cu această poziție este că, în imaginația noastră, adăugăm de obicei un pic de bani în viața de căcat pe care o avem acum și apoi ne întrebăm: ei, și ce?, bazându-ne pe premisa falsă că am putea obține vreodată acești bani fără a revoluționa în același timp, concomitent cu efortul de a-i obține, toate relațiile noastre familiale și sociale.
Dar dacă percepem salariile pentru muncile casnice
dintr-o perspectivă politică vedem că lupta pentru acestea va produce o revoluție în viețile noastre și în puterea noastră socială ca femei. De asemenea, este clar că, dacă suntem de părerea că nu avem “nevoie” de acești bani, aceasta se întîmplă pentru că am acceptat formele particulare de prostituare a corpului și a minții prin intermediul cărora obținem banii pentru a ascunde acea nevoie. După cum voi încerca să arăt, salariile pentru muncile casnice nu reprezintă doar o perspectivă revoluționară, ci și singura perspectivă revoluționară dintr-un punct de vedere feminist și, în cele din urmă, pentru întreaga clasă muncitoare

O muncă din dragoste”
Este important să recunoaștem că, atunci când vorbim de muncile casnice, nu vorbim despre un loc de muncă ca oricare altele, ci vorbim despre manipularea cea mai vastă, despre cea mai subtilă și mai sofisticată violență pe care capitalismul a comis-o vreodată împotriva oricărui segment al clasei muncitoare. Este adevărat desigur că, în capitalism, fiecare muncitor/oare este manipulat/ă și exploatat/ă, iar relația sa cu capitalul este complet mistificată.
Salariul
creează impresia unei înțelegeri echitabile: lucrezi și ești plătit/ă, de aceea tu și șeful tău sunteți egali. În realitate, mai degrabă decât să plătească pentru munca pe care o faci, salariul ascunde toată munca neremunerată care se transformă în profit. Totuși salariul reprezintă, cel puțin, o recunoaștere a faptului că ești lucrător/oare și că poți negocia și lupta în cadrul și împotriva termenilor și cantității acelui salariu, precum și termenilor și cantității acelei munci.
A avea un salariu înseamnă a fi parte
a unui contract social și nu există nicio îndoială cu privire la sensul acestuia: lucrezi nu pentru că îți place sau pentru că aceasta îți vine în mod natural, ci pentru că este singura condiție sub care îți este permis să trăiești. Dar așa exploatat/ă cum ești, tu nu reprezinți acea muncă. Astăzi ești poștaș, mâine – șofer de taxi. Tot ce contează este cât de multă muncă trebuie să depui și cât de mulți bani poți obține pentru ea
În cazul muncilor casnice situația este, din punct de vedere calitativ, diferită. Diferența vine de la faptul că femeilor nu doar li s-au impus muncile casnice, ci aceste munci au fost transformate într-un atribut natural al fizicului și personalității noastre feminine, o nevoie internă, o aspirație, care, se presupune, are originea în profunzimea caracterului nostru feminin. Muncile casnice au trebuit transformate mai degrabă într-un atribut natural decât recunoscute în calitate de contract social deoarece, încă de la începutul capitalismului aceste munci erau destinate să nu fie remunerate. Capitalul a trebuit să ne convingă că este o activitate firească, inevitabilă și chiar merituoasă pentru a ne face să ne acceptăm munca neremunerată. La rândul său, condiția neremunerată a muncilor casnice a fost cea mai puternică armă pentru consolidarea percepției conform căreia muncile casnice nu sunt munci, împiedicând astfel femeile să lupte împotriva acesteia, cu excepția cazului privatizat al disputei bucătărie-dormitor, pe care toată societatea este de acord să o ridiculizeze, diminuând în continuare protagonista luptei. Suntem văzute ca niște curve cicălitoare, nu ca muncitoare angajate în luptă. 
Dovada faptului cât de natural este să fii gospodină este demonstrat de realitatea că e nevoie de cel puțin douăzeci de ani de socializare, zi de zi, efectuată de o mamă nesalariată, pentru a pregăti o femeie pentru acest rol, pentru a o convinge că copiii și soțul sunt lucrurile cele mai bune pe care le poate aștepta de la viață. Chiar și așa, procesul reușește cu mare greutate. Indiferent de bine au fost instruite, puține sunt femeile care nu se simt înșelate după ce ziua nunții se încheie, iar ele ajung în fața unei chiuvete murdare. Multe dintre noi mai avem încă iluzia că ne căsătorim din dragoste. Multe dintre noi recunoaștem că ne mărităm pentru bani și securitate. A venit timpul să ne clarificăm faptul că, în timp ce dragostea sau banii implicați sunt foarte puțini, muncile casnice care ne așteaptă sunt enorme. De aceea, femeile mai în vârstă ne spun întotdeauna: “Bucură-te de libertate cât poți, cumpără ce vrei acum”. Dar, din nefericire, este aproape imposibil să te bucuri de orice libertate dacă chiar din primele zile de viață ești instruită să fii docilă, subordonată, dependentă și, cel mai important, să te sacrifici și chiar să ai satisfacție de la asta. Dacă nu-ți place, e problema ta, eșecul tău, vina ta, anomalia ta. 
Trebuie să admitem: capitalul a reușit să ne ascundă muncile casnice. A creat o adevărată capodoperă în detrimentul femeilor. Prin negarea muncilor casnice și prin transformarea acestora într-un act de dragoste, capitalul a ucis mai mulți iepuri cu un singur glonte. Mai întâi de toate, a obținut un volum enorm de muncă aproape pe gratis și s-a asigurat că femeile, departe de a lupta împotriva ei, vor căuta acea muncă de parcă ar fi cel mai bun lucru în viață (cuvintele magice: “Da, dragă, ești o femeie adevărată”). În același timp, a disciplinat muncitorul de sex masculin prin a face femeia sa dependentă de activitatea și salariul său, și l-a capturat în această disciplină, oferindu-i o slujitoare personală după ce el însuși a lucrat atât de mult slujind la uzină sau la birou. De fapt, rolul nostru de femei este acela de a fi slujitoare neremunerate, dar fericite și mai ales iubitoare a “clasei muncitoare”, adică acelor straturi ale proletariatului cărora capitalul a fost forțat să le acorde mai multă putere socială. În același mod în care Dumnezeu a creat-o pe Eva ca să-i ofere plăcere lui Adam tot așa și capitalul a creat gospodina ca să îl servească pe bărbatul muncitor din punct de vedere fizic, emoțional și sexual – să-i crească copiii, să-i repare șosetele, să-i cârpească ego-ul atunci când este zdrobit de muncă și de relațiile sociale (care sunt relații de singurătate) pe care i le-a rezervat capitalul. Tocmai această combinație specifică de servicii fizice, emoționale și sexuale, implicate în rolul pe care femeile trebuie să-l îndeplinească pentru capital, creează caracterul specific al acestei slujitoare, care este gospodina, și face munca ei atât de împovărătoare și în același timp invizibilă. Nu este deloc întâmplător că majoritatea bărbaților încep să se gândească la căsătorie de îndată ce primesc prima lor slujbă. Nu numai pentru că acum îți pot permite acest lucru, dar pentru că cineva care are grijă de tine este singura condiție de a nu înnebuni după o zi petrecută la o linie de asamblare sau la birou. Fiecare femeie știe că anume asta trebuie să facă pentru a fi o femeie adevărată și a avea o căsătorie “de succes”. Și în acest caz, cu cât familia este mai săracă, cu atât mai mare este înrobirea femeii, și asta nu se întîmplă doar din cauza situației financiare. De fapt, capitalul are o politică duală – una pentru familia din clasa de mijloc și una pentru familia proletară. Nu este întâmplător faptul că vom găsi cele mai simple forme de machism în familiile din clasa muncitoare: cu cât mai multe lovituri primește bărbatul la locul de muncă, cu atât mai bine trebuie să fie instruită soția să le absoarbă, cu atât mai mult îi este permis să-și recupereze ego-ul pe seama ei. Îți bați soția și îți descarci furia atunci când ești frustrat sau depășit de muncă sau când ești învins într-o luptă (a merge să lucrezi într-o fabrică este deja o înfrângere). Cu cât mai mult slujește și i se dau ordine bărbatului, cu atât mai mult dă el însuși ordine. Casa unui bărbat este castelul său… și soția trebuie să învețe să aștepte în tăcere atunci când el este capricios, să-l pună din nou pe picioare atunci când este zdrobit și înjură toată lumea, să se întoarcă atunci când i se spune în pat „sunt prea obosit în seara asta” sau când se repede atât de iute la făcut dragoste încât, așa cum spunea o femeie, ar putea să o facă la fel de bine și cu un borcan de maioneză. (Femeile au găsit întotdeauna modalități de a riposta sau de a da replici, dar întotdeauna într-un mod izolat și privat. Astfel problema ține de modul cum să transferăm această luptă din bucătărie și dormitor în străzi). 
Această fraudă, care se află sub numele de dragoste și căsătorie ne afectează pe toate, chiar dacă nu suntem căsătorite, pentru că odată ce muncile casnice au fost complet naturalizate și sexualizate, odată devenite atribute feminine, acestea ne caracterizează pe noi toate ca femei. Dacă este firesc să facem anumite lucruri, atunci toate femeile trebuie să le facă și chiar să le placă asta – chiar și acele femei care, datorită poziției lor sociale, ar putea să scape de acea muncă sau de cea mai mare parte a acesteia (soții lor își pot permite servitoare și psihiatri și alte forme de relaxare și distracție). S-ar putea să nu slujim vreunui bărbat, dar suntem toate într-o relație de slujire în raport cu întreaga lume bărbătească. De aceea a fi numită femeie este ceva atât de umilitor, atât de degradant. (“Zâmbește, dragă, ce-i cu tine?” este ceva pe care fiecare bărbat se simte în drept să te întrebe, fie că este soțul tău sau bărbatul care iți controlează biletul sau șeful tău la muncă).

Perspectiva revoluționară
Dacă începem de la această analiză, putem vedea implicațiile revoluționare ale faptului de a cere salarii pentru muncile casnice.
Este cererea prin care natura noastră se termină și lupta noastră începe, pentru că doar să dorești salarii pentru muncile în gospodărie înseamnă să refuzi acele munci ca expresie a naturii noastre și, prin urmare, să refuzi tocmai rolul femeii pe care capitalul l-a inventat pentru noi. 
A cere salarii pentru muncile casnice va submina, în sine, așteptările pe care societatea le are față de noi, deoarece aceste așteptări – esența socializării noastre – sunt toate
componente ale condiției noastre neremunerate în casă. În acest sens, este absurd să comparăm lupta femeilor pentru salarii cu lupta muncitorilor de sex masculin din fabrică pentru salarii mai mari. În lupta sa pentru salariu mai mare, salariatul contestă rolul său social, dar rămâne în cadrul acestuia. Când noi, femeile, luptăm pentru salarii, luptăm fără ambiguitate și în mod direct împotriva rolului nostru social. În același fel, există o diferență de ordin calitativ între luptele salariatului și lupta sclavei pentru salarizarea acestei sclavii. Ar trebui să fie clar însă că, atunci când luptăm pentru un salariu, nu luptăm ca să intrăm în relații capitaliste, pentru că noi nu am fost niciodată în afara lor. Noi luptăm ca să răsturnăm planul capitalului pentru femei – un moment esențial al diviziunii planificate a muncii și a puterii sociale din cadrul clasei muncitoare prin care capitalul a reușit să-și mențină puterea. Faptul de a cere salarii pentru muncile casnice reprezintă deci o cerere revoluționară nu pentru că ea însăși distruge capitalul, ci pentru că ea atacă capitalul și îl forțează să restructureze relațiile sociale în termeni mai favorabili pentru femei și, prin urmare, pentru unitatea clasei. De fapt solicitarea salariilor pentru muncile casnice nu înseamnă a spune că, dacă vom fi plătite, vom continua să le facem. Înseamnă tocmai opusul. A spune că vrem bani pentru muncile casnice este primul pas spre refuzul de a le face, deoarece cererea de salarizare face aceste munci vizibile – cea mai indispensabilă condiție pentru a începe lupta împotriva acestora, atât în ​​aspectul lor imediat de munci casnice, cât și în caracterul lor insidios de feminitate. 
Împotriva oricăror acuzații de “economism”, trebuie să ne amintim că banii sunt capital, adică sunt puterea de a domina forța de muncă. Prin urmare, a reapropria banii care sunt rodul muncii noastre, al muncii mamelor și bunicilor noastre, înseamnă, în același timp, a submina puterea capitalului de a obține muncă forțată de la noi. Și nu ar trebui să avem dubii față de puterea salariului de a demistifica feminitatea și a ne face vizibilă munca – feminitatea noastră ca muncă – odată ce lipsa unui salariu a fost atât de puternică în modelarea acestui rol și în ascunderea muncii noastre. A cere salarii pentru muncile casnice înseamnă a face vizibil faptul că mințile, trupurile și emoțiile noastre au fost toate distorsionate pentru o funcție specifică, într-o funcție specifică, iar apoi ne-au fost impuse ca pe un model cu care noi toate ar trebui să ne conformăm dacă dorim să fim acceptate ca femei în această societate. 
A spune că vrem salarii pentru muncile casnice înseamnă a expune faptul că muncile casnice sunt deja bani pentru capital, că capitalul a făcut și face bani din gătitul, zâmbetul, sexul nostru. În același timp, aceasta arată că am gătit, am zâmbit, am fost futute de-a lungul anilor, nu pentru că era mai ușor pentru noi decât pentru oricine altcineva, ci pentru că nu aveam altă alegere. Fețele noastre s-au distorsionat de atâta zâmbit, sentimentele noastre s-au pierdut de la atâta dragoste, supersexualizarea noastră ne-a lăsat complet desexualizate. 
Salariile pentru muncile casnice reprezintă doar începutul, însă mesajul acestei lupte este clar: de acum înainte, ei trebuie să ne plătească deoarece noi, ca femei, nu mai garantăm nimic. Vrem să numim muncă ceea ce este muncă, astfel încât, în ​​cele din urmă, să redescoperim ce este dragostea și să creăm ceea ce va fi sexualitatea noastră, pe care nu am cunoscut-o niciodată. Și din punctul de vedere al muncii nu putem cere doar un salariu, ci multe salarii – pentru că am fost forțate să facem mai multe munci laolaltă. Suntem casnice, prostituate, asistente medicale, psihiatre; aceasta este esența soției “eroine”, sărbătorită de “Ziua Mamei”. Noi spunem: opriți-vă să sărbătoriți exploatarea noastră, presupusul nostru eroism. De acum încolo, vrem bani pentru fiecare din aceste profesii astfel încât să putem refuza o parte și în cele din urmă totul. În acest sens, nimic nu poate fi mai eficace decât faptul de a arăta că virtuțile noastre feminine au o valoare financiară calculabilă, până acum – numai pentru capital, care a crescut în măsura în care noi am fost învinse; dar de acum înainte – împotriva capitalului, pentru noi, în măsura în care ne organizăm puterea.

Lupta pentru serviciile sociale 
Aceasta este cea mai radicală perspectivă pe care o putem adopta deoarece, deși putem cere totul – creșe, salarizare egală, spălătorii gratuite, nu vom reuși niciodată să facem o schimbare reală decât dacă atacăm rolul nostru de femei la fundamentele sale. Lupta noastră pentru servicii sociale, adică pentru condiții mai bune de muncă, va fi întotdeauna frustrată dacă nu vom stabili mai întâi că munca noastră este muncă. Doar dacă luptăm împotriva aceste munci în întregime vom reuși să obținem victorii cu privire la oricare dintre momentele sale. Vom da greș în lupta pentru spălătoriile gratuite dacă nu vom lupta mai întâi împotriva faptului că nu putem iubi decât cu prețul unei munci nesfârșite, care zilnic ne schilodește trupurile, sexualitatea, relațiile sociale, dacă nu scăpăm de șantajul, prin care nevoia noastră de a da și de a primi afecțiune este întoarsă împotriva noastră ca pe o datorie de serviciu, pentru care avem constant resentimente față de soți, copiii și prietenii noștri și ne simțim vinovate din cauza acelor resentimente. Obținerea unui al doilea loc de muncă nu schimbă acest rol, așa cum încă mărturisesc ani și ani de muncă a femeilor în afara casei. Al doilea loc de muncă nu numai că ne sporește exploatarea, ci pur și simplu reproduce rolul nostru în diferite forme. Oriunde privim putem observa că muncile pe care le îndeplinesc femeile sunt simple prelungiri ale condiției casnice, cu toate implicațiile acesteia. Asta înseamnă nu numai că devenim asistente medicale, servitoare, învățătoare, secretare – toate funcțiile pentru care suntem bine pregătite în casă, dar că suntem în aceeași “legătură”, care ne împiedică luptele în casă: izolarea, faptul că viața altora depinde de noi sau imposibilitatea de a vedea unde începe și se încheie munca noastră, unde se încheie munca și încep dorințele noastre. Să aduci cafeaua șefului și să discuți cu el despre problemele sale conjugale – este aceasta o muncă de secretariat sau o favoare personală? Faptul că trebuie să ne facem griji în legătură cu aspectul nostru exterior la locul de muncă – este asta o condiție a muncii sau rezultatul vanității feminine? (Până de curând, însoțitoarele de bord din Statele Unite erau cântărite periodic și trebuiau să țină mereu pe dietă de teama de a fi concediate – o tortură cunoscută de toate femeile). Așa cum se spune adesea: când cerințele pieței forței de muncă solicită prezența ei acolo, “o femeie poate face orice muncă fără a-și pierde feminitatea”, ceea ce înseamnă pur și simplu că, orice ai face, tot o pizdă rămâi. 
În ceea ce privește propunerea de socializare și colectivizare a muncilor casnice, câteva exemple vor fi suficiente pentru a trasa o linie între aceste alternative și perspectiva noastră. Una este să înființăm o creșă așa cum ne-o dorim și să cerem statului să plătească pentru ea. Este cu totul altceva de a da copiii statului și să-i cerem statului să-i controleze, să-i disciplineze, să-i învețe să-și onoreze steagul american nu pentru cinci ore, ci pentru cincisprezece sau douăzeci și patru de ore. Este ceva să ne organizăm în comun modul în care vrem să mâncăm (individual, în grupuri etc.) și apoi să cerem statului să plătească, și este altceva să-i cerem statului să ne organizeze mesele. Într-un caz recuperăm un anumit control asupra vieții noastre, în celălalt – extindem controlul statului asupra noastră. 

Lupta împotriva muncilor casnice 
Unele femei se întreabă: cum vor schimba salariile pentru muncile casnice atitudinea soților noștri față de noi? Nu se vor aștepta soții noștri la aceleași obligații ca și înainte și chiar mai mult decât înainte după ce vom fi plătite? Dar aceste femei nu văd faptul că ei, bărbații, se pot aștepta la atât de multe din partea noastră tocmai pentru că nu suntem plătite pentru această muncă, deoarece ei presupun că este “o treabă de femeie” care nu ne costă mult efort. Bărbații acceptă serviciile noastre și au satisfacție de la asta pentru că presupun că muncile casnice sunt ușoare pentru noi, că ne bucurăm să le facem pentru că le facem pentru dragostea lor. De fapt, ei se așteaptă ca noi să le fim recunoscătoare deoarece, prin căsătorie sau trăind cu noi, ne-au oferit ocazia de a ne exprima ca femei (de exemplu, prin a-i sluji): “Ai noroc că ai găsit un bărbat ca mine”. Numai atunci când bărbații vor vedea munca noastră ca muncă – dragostea noastră ca muncă – și cel mai important, determinarea noastră de le a refuza pe ambele, își vor schimba atitudinea față de noi. Când sute și mii de femei vor ieși pe străzi spunând: curățenia fără sfârșit, a fi mereu disponibilă din punct de vedere emoțional, fututul la comandă de frica de a ne pierde locul de muncă toate astea sînt munci grele și urâte care ne risipesc viața. Atunci ei vor fi speriați și se vor simți subminați ca bărbați. Dar acesta este cel mai bun lucru care se poate întâmpla și din punctul lor de vedere, deoarece expunând felul în care capitalul ne-a menținut separați (capitalul i-a disciplinat prin noi și pe noi – prin ei, unii pe alții, unii împotriva celorlalți), noi – cârjele, sclavele, lanțurile lor – vom iniția procesul eliberării lor. În acest sens, salariile pentru muncile casnice vor fi mult mai instructive decât încercarea de a demonstra că putem lucra la fel de bine ca și ei, că putem face aceleași munci. Lăsăm acest efort util pentru “femeia de carieră”, femeia care scapă de opresiune nu prin puterea unității și a luptei, ci prin puterea stăpânului – puterea de a oprima, de obicei, alte femei. Și nu trebuie să demonstrăm că putem “rupe bariera gulerelor albastre”. Multe dintre noi au rupt bariera cu mult timp în urmă și am descoperit că sacoul nu ne-a dat mai multă putere decât șorțul; dacă e posibil, chiar mai puțin, pentru că acum trebuie să le purtăm pe ambele și avem mai puțin timp și energie să luptăm împotriva lor. Lucrurile pe care trebuie să le demonstrăm sunt capacitatea noastră de a expune ceea ce facem deja, ceea ce capitalul face din noi și puterea noastră în lupta împotriva acestuia
Din nefericire, multe femei, mai ales femeile singure, se tem de perspectiva salariilor pentru muncile casnice, deoarece le e frică de a  se identifica, pentru o secundă doar, cu gospodina. Ele știu că aceasta este poziția cea mai neputincioasă în societate și astfel nu-și doresc să-și dea seama că și ele sunt gospodine. Tocmai aceasta este slăbiciunea lor, o slăbiciune care este menținută și perpetuată prin lipsa auto-identificării. Noi vrem și trebuie să spunem că suntem toate gospodine, suntem toate prostituate și suntem toate homosexuale, pentru că atâta timp cât nu ne recunoaștem sclavia, nu recunoaștem lupta noastră împotriva ei, pentru că atâta timp cât credem că suntem ceva mai bun, ceva diferit de gospodină, acceptăm logica stăpânului care este o logică a diviziunii, iar pentru noi – logica sclaviei. Suntem toate gospodine, pentru că indiferent unde suntem, ei pot conta întotdeauna pe mai multă muncă de la noi, pe mai multă frică de a ne expune cerințele din partea noastră și pe mai puțină presiune asupra lor pentru bani, în speranța că mințile noastre sunt îndreptate în altă parte – spre acel bărbat din prezentul sau viitorul nostru care va “avea grijă de noi”. 
Ne înșelăm și pe noi înșine atunci când credem că putem scăpa de muncile casnice. Dar câte dintre noi, în ciuda faptului că lucrăm în afara casei, am scăpat de ele? Și putem într-adevăr atât de ușor să ignorăm ideea de a trăi cu un bărbat? Și dacă ne pierdem locurile de muncă? Cum rămâne cu îmbătrânirea și pierderea, chiar și a cantității minime de putere, pe care tinerețea (productivitatea) și atractivitatea (productivitatea feminină) ni le oferă astăzi? Și copiii? Vom regreta vreodată că am ales să nu-i avem, chiar dacă nu am putut să ne punem în mod realist această întrebare? Ne putem oare permite relațiile homosexuale? Suntem dispuse să plătim prețul posibil al izolării și al excluderii? Dar ne putem permite cu adevărat relații cu bărbați? 
Întrebarea e: de ce sunt acestea singurele noastre alternative și ce fel de luptă ne va duce dincolo de ele?

Note: 

i Am tradus prin ”munci casnice” termenul englezesc housework. Am optat pentru forma de plural pentru a evita cacofonia ”munca casnică”. Puteam merge pe opțiunea ”muncă domestică” dar am ales totuși să păstrăm cuvîntul ”casnică” pentru că este cel mai potrivit.

(Textul a fost tradus după Wages Against Housework, Power of Women Collective and Falling Wall Press, 1975)

Traducere din limba engleză: ANA GURĂU. 

Textul face parte dintr-o serie de materiale – Luna istoriei luptei pentru drepturile femeilor,  o colaborare între echipa PLATZFORMA.MD, echipa Grupului de Inițiative Feministe și echipa portalului FEMINISM.MD 

Design logo: LILIA NENESCU. 

Sursă imagine de fundal: https://wordsforthought5.wordpress.com/2015/12/08/wages-against-housework-silvia-federici/