Ion Popa, The Romanian Orthodox Church and the Holocaust, Studies in Antisemitism Bloomington, IN: Indiana University Press, 2017, 256 pp.

Cartea de față aduce o contribuție importantă la studiul Holocaustului din România și, totodată, umple o lacună majoră în cercetarea Bisericii Ortodoxe Române, cea mai mare comunitate religioasă din această țară. Din punct de vedere cronologic, cartea începe în jurul anului 1938, chiar înainte de ce de al Doilea Război mondial și acoperă perioada de până la 2015. Holocaustul nu a fost discutat în România decât după 1989; până atunci România a negat oficial că Holocaustul a avut loc pe teritoriul său, pretinzând că numai evreii români din teritoriile ocupate de Ungaria și-au pierdut viața în lagărele de concentrare germane. Nici colaborarea preoților ortodocși cu Garda de Fier fascistă sau cu mișcarea legionară nu a fost cercetată cu seriozitate în România. E adevărat că, în 1940, România a pierdut nordul Transilvaniei, atunci când Hitler a decis să revizuiască granițele trase la Versailles la sfârșitul Primului Război mondial și să-i atribuie acest teritoriu aliatului său, Ungaria. Potrivit istoriei oficiale din epoca comunistă, evreii români din nordul Transilvaniei, inclusiv Elie Wiesel și familia sa, au fost deportați la Auschwitz și în alte lagăre de concentrare, dar altminteri românii ar fi fost foarte prietenoși cu evreii. Cu toate acestea, Comisia Internațională pentru studierea Holocaustului din România (al cărei raport final a fost solicitat de către președintele țării, Ion Iliescu, în 2003 și adoptat ca versiunea istorică oficială în 2004) și cercetarea ulterioară a acestei teme au demonstrat pe larg că Holocaustul a avut loc și în teritoriile controlate de România în timpul celui de-al II-lea Război mondial (cum ar fi Basarabia, Bucovina și Transnistria), nu doar în teritoriul anexat de Ungaria. Să nu uităm că în timpul celui de-al Doilea Război mondial, România a fost aliată a Germaniei naziste. În prezent este documentat faptul că circa 350.000-400.000 de evrei și-au pierdut viața în teritoriile controlate de mareșalul Ion Antonescu, care a condus România prin dictatură în timpul celui de al Doilea Război mondial.

După cel de-al Doilea Război mondial, Biserica Ortodoxă Română a depus eforturi însemnate pentru a-și ascunde implicarea în Holocaust și a se prezenta în schimb ca apărătoare a evreilor. Cartea lui Ion Popa începe cu o examinare atentă a relațiilor dintre Biserica Ortodoxă și statul român, un stat ce devenea din ce în ce mai fascist până în septembrie 1940, atunci când s-a aliat Germaniei naziste și apoi a luptat împotriva Uniunii Sovietice de partea puterilor Axei, până pe 23 august 1944, când regele Mihai I a decis să-l aresteze pe mareșalul Ion Antonescu și să se alăture Aliaților. Popa demonstrează convingător că în această perioadă, în urma deciziilor și a acțiunilor conducerii sale (patriarhul, sinodul și diferiți episcopi antisemiți) și ale unor preoți, Biserica Ortodoxă nu a fost nici salvatoare, nici martoră, ci făptașă în tragedia care se desfășura în țară față de populația evreiască și romă. Un eveniment notabil este Legea revizuirii cetățeniei din 1938, introdusă de guvernul român, condus de Patriarhul Miron Cristea al Bisericii Ortodoxe în funcția de prim-ministru, pentru a le retrage unor aproximativ 225.000 de evrei (aproximativ o treime din populația evreiască din țară) cetățenia românească, făcându-i astfel extrem de vulnerabili în tragedia care urma să se desfășoare. Chiar și în 1942, când Antonescu devenea îngrijorat de eventualitatea că Germania nu va câștiga războiul în urma asediului eșuat al Leningradului și a ordonat oprirea temporară a deportării evreilor în Transnistria, Biserica Ortodoxă a continuat să demonizeze populația evreiască a țării și a refuzat chiar să garanteze protecție evreilor botezați în rit ortodox, în ciuda faptului că alte biserici românești au apărat populația evreiască botezată și chiar au continuat să boteze evrei pentru a-i proteja, în opoziție față de acțiunile guvernului.

Popa detaliază apoi modul în care Biserica Ortodoxă a încercat să-și ascundă trecutul și să-și rescrie istoria. Această revizuire a avut loc la scurt timp după 1945, la începutul perioadei comuniste. Argumentele prezentate de mai mulți teologi în favoarea Bisericii Ortodoxe ca protectoare a evreilor au fost repetate mai târziu, inclusiv după 1989, anul în care regimul comunist s-a prăbușit sub presiunea protestelor stradale. Atitudinea comunistă de încurajare a bunelor relații dintre comunitățile religioase legale ale țării a fost de asemenea folositoare pentru Biserica Ortodoxă, care s-a străduit să cultive relații amiabile cu comunitatea evreiască. Șef-rabinul României în perioada comunistă, Moses Rosen (în funcție între 1948 și 1994), nu a vrut să dezvăluie trecutul fascist al României și istoria recentă a Holocaustului, ci s-a luptat pentru a ajuta cât mai mulți evrei să emigreze din România și să se mute în Israel. Într-un fel, ca și Iustinian Marina, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe în perioada comunistă (în funcție între 1948 și 1977), Moses Rosen împărtășea vederi socialiste și se bucura de relații cordiale cu regimul, încercând să-și ajute comunitatea.

Potrivit lui Popa, atitudinea lui Moses Rosen, combinată cu interesele statului Israel pentru a aduce cât mai mulți evrei din România, a dus la ignorarea distrugerii populației evreiești din România în Holocaust. Totuși, cercetările recente au ajutat la descoperirea trecutului întunecat în care a fost implicată Biserica Ortodoxă Română. Există puține semne că biserica majoritară a țării ar exprima regrete pentru ceea ce a făcut în timpul Holocaustului și, în cea mai mare parte, continuă să-și nege acțiunile. Recenzentul speră că această lucrare excelentă a lui Popa, cu dovezile ei puternice și cu mesaj clar, va demara un proces de reexaminare a conștiinței în rândul clerului ortodox. Acest proces va fi probabil unul dureros și de aceea Biserica nu dorește să-și analizeze critic trecutul, atât cel fascist, cât și cel comunist. Sprijinul pe care Biserica continuă să-l acorde diferitelor grupări neo-fasciste care promovează cultul și memoria membrilor Mișcării Legionare fasciste interbelice și presiunea exercitată de anumite grupuri ortodoxe de dreapta asupra liderilor bisericești pentru a canoniza foști membri ai mișcării ar putea continua să dăuneze relațiilor dintre Biserică și mica comunitate evreiască care încă mai trăiește în România. Recomand această carte tuturor celor interesați de studiul Holocaustului în România, de relațiile dintre creștini și evrei, de rolul Bisericii Ortodoxe Române în Holocaust și de rescrierea trecutului acestuia.

 

Ion Popa este bursier postdoctoral Claims Conference Saul Kagan în Studii Avansate ale Șoah și cercetător onorific al Centrului pentru Studii Iudaice, Universitatea din Manchester, Marea Britanie.

Recenzia a apărut inițial pe site-ul readingreligion.org. Este publicată pe Platzforma cu acordul autorului recenziei și editorilor portalului.

Tradus în română de Petru Negură.

Mai multe informații despre carte puteți găsi pe pagina cărții a editurii Indiana University Press.