Termenul fake news este la modă în acest moment. Sociologii vorbesc despre el, mass-media se îngrijorează, politicieni precum Emmanuel Macron propun legi represive împotriva acestui fenomen. Totuși, nu e vorba de un fenomen nou – e vechiul și cunoscutul tertip al minciunii, practicat de toată lumea, inclusiv de cei care denunță patetic și virtuos fenomenul fake news.

Pentru început, de ce să folosim numele fenomenului în limba engleză cînd în alte limbi există alte cuvinte care îl traduc perfect – minciună, dezinformare, propagandă, înșelăciune? Probabil pentru a arde pistele, pentru a incomoda reflecția. Aici, scopul celor care utilizează acest anglicism este evident – să ne facă să credem că e vorba de un fenomen nou și inedit (chiar dacă minciuna este cel puțin la fel de veche ca și comunicarea) și să ne facă să gîndim că acest fenomen ar fi specific internetului. Cei care agită termenul fake news peste tot sînt în general oameni care se pare că nu au înțeles că internetul oferă acces și la alte surse de informație.

Mass-media care se pretinde a fi ”oficială” operează cu o clasificare simplă: ceea ce scrie ea ar fi adevărul, iar ceilalți ar fi cu toții fake news. Analizați de exemplu titlul incredibil al acestei emisiuni de la Radio France Culture despre ”mass-media legitimă” (ca și cum celelalte ar fi ”ilegitime”!). Emisiunea abordează cîmpul mediatic ca și cum între mass-media tradițională și zvonuri nu ar exista nimic intermediar sau alternativ.

Giganții internetului – Google, Facebook, Amazon, Apple – acuzați în mod constant de politicieni și mass-media tradițională că ar contribui la difuzarea știrilor false, vor deopotrivă să se reabiliteze pretinzînd că știu cum să oprească avalanșa de fake news. Facebook, de exemplu, își propune să cenzureze conținutul. Între giganții internetului există un acord larg în privința necesității filtrării informației – cu atît mai rău pentru libertatea de exprimare.

Diabolizarea fake news pune și alte probleme. De exemplu acest proces creează o relație binară în care există, pe de o parte, adevărul (discursul președintelui republicii, editorialele unor ziare, comunicatele oficiale ale poliției), iar pe de altă parte falsul (adică ceilalți). În realitate, între minciunile cele mai mari (presupusele arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, ca să dăm un exemplu) și adevărurile cele mai incontestabile (faptul că soarele răsare la est) există loc pentru mai multe lucruri ce nu pot fi aranjate ușor în aceste două categorii distincte. Există lucruri de care nu putem fi siguri, alte lucruri care sînt foarte complexe (”gaura” formată în buget de cheltuielile pentru protecția socială), și opinii care sînt variabile fără a fi neapărat adevărate sau false. Din acest motiv inițiative precum cea a lui Macron de a reglementa fake news sînt periculoase: se trece rapid de la lupta contra fake news la lupta contra opiniilor incomode (în Franța situația e și mai bizară de vreme ce există deja legi care pedepsesc răspîndirea de zvonuri false, legea presei sau legea contra calomniei).

Această nouă (și falsă) luptă contra fake news se face a uita că minciuna și dezinformarea au existat mult înaintea internetului, rețelei Facebook sau postului de televiziune Russia Today, că aceste practici au fost și sînt utilizate de toate ”taberele”. E amuzant să vezi cum politicienii se avîntă în lupta contra fake news. Dacă s-ar interzice minciunile, campaniile electorale ar fi foarte tăcute și plictisitoare.

De asemenea, e greșit să cerem oamenilor să nu creadă decît informațiile oficiale: guvernele pot minți sau se pot înșela și ele, iar acest lucru e valabil și pentru ”mass-media tradițională” (pentru a ne convinge de asta este suficient să răsfoim arhivele acestor mass-media pe diverse subiecte).

Faptul că există minciuni (difuzate de alde Sputnik sau Breitbart în cantități impresionante) nu înseamnă în nici un fel că toate dezvăluirile făcute de o sursă media alternativă sau neoficială ar fi o minciună. În același sens, chiar dacă perorațiile conspiraționiștilor sînt de obicei naive, aceasta nu înseamnă că nu ar exista conspirații adevărate (exemplul meu favorit este Afacerea Iran-Contra).

Desigur, în această dezbatere despre calitatea informației apar și argumente rezonabile – de exemplu faptul că este crucial să avem o analiză critică a informației (a tuturor informațiilor, inclusiv a celor care vin din surse oficiale). Ghidul International Federation of Library Associations and Institutions (IFLA) reprezintă o încercare bună în acest sens.

Mai important decît fascinația pentru restricții (”trebuie să avem o lege contra fake news”) sau cea pentru un singur punct de vedere (”trebuie să credem doar informațiilor oficiale”) este să dezvoltăm capacitățile de analiza critică (”critică” în sensul de ”a gîndi cu capul propriu”), nu în sensul ”nu sînt niciodată de acord”). Această capacitate de analiză critică trebuie exercitată în raport cu toată mass-media și cu toate sursele de informație (nu doar în raport cu internetul, răufăcătorul de serviciu al politicienilor).

Totuși, în privința internetului mai rămîn destule lucruri de făcut: în primul rînd e nevoie de mai multe eforturi pentru a realiza o educație digitală adecvată epocii în care trăim. Cel mai important element al acestei educații, în opinia mea, este capacitatea de a aprecia corect proveniența informației. Cînd cineva spune ”am găsit această informație pe internet” avem în mod clar o problemă (interlocutorul nostru nu a reținut nici măcar site-ul de unde a luat informația). Munca ar trebui să meargă în sensul că cititorii ar trebui să știe să înțeleagă ce este un URL, un domain, să față distincția între web și facebook etc.

P.S. La două zile de la publicarea acestui articol, ministra franceză a Culturii a oferit un interviu în care a confirmat că guvernul intenționează să cenzureze conținuturile incomode și menționează cenzura efectuată de facebook pentru a justifica o cenzură operată de stat.

Articolul a fost publicat inițial pe blogul lui Stéphane Bortzmeyer, inginer francez, co-autor al cărții ”La face cachée d’Internet” (Larousse, 2017).

Traducere din limba franceză de Vitalie Sprînceană.