Am urmărit din umbră campania 16 zile împotriva violenței în bază de gen, desfășurată până acum în Moldova și am constatat câteva lucruri pe care aș dori să le discut în acest articol.

Femei vs. gen

Oficial această campanie se numește 16 zile împotriva violenței în bază de gen, dar nu știu de unde până unde în Moldova această campanie s-a transformat în 16 zile împotriva violenței față de femei. Nu e neapărat ceva greșit, dar e limitat. Femeile în continuare constituie un grup aparte afectat în mod special de violență și trebuie recunoscut ca atare, totuși când vorbim despre violență în bază de gen, atunci ne referim la diverse categorii de persoane cum ar fi persoanele LGBTQ+, bărbații, femeile transgender etc., care trebuie să fie menționate și incluse în cadrul acestei campanii, și nu numai. Terminologia are un rol important de jucat în acest context, așa cum expresiile violența față de femei și violența în bază de gen stabilesc clar faptul că anumite persoane sunt supuse violenței anume pentru că sunt și se identifică ca femei; și anume pentru că sunt și se identifică cu un gen sau altul. Transformarea acestei campanii într-o campanie preocupată doar cu violența față de femei indică gradul de conservatorism printre ONG-urile din Moldova. În aparență, ar fi prea mult să vorbești și despre bărbații abuzați, și despre persoanele LGBTQ+, și despre femeile transgender etc. Lipsa unei viziuni axată pe intersecționalitate rezultă în astfel de campanii organizate actualmente în Moldova – poze cu fulare oranj (urâte, care măcăr nici nu preiau culoarea mov, culoarea internațională a campaniei).

Cui îi este dedicată această campanie sau ce cerem de la stat?

Orice campanie are un grup țintă și anume către cine sunt îndreptate mesajele sale. Scopul acestei campanii de 16 zile împotriva violenței în bază de gen este ridicarea nivelului de informare și conștientizare a ceea ce este violența în bază de gen, cum se manifestă, care sunt soluțiile, ce face și ce nu face statul etc. Această campanie nu este destinată victimelor și supraviețuitorilor/-oarelor violenței în bază de gen, ci se adresează restului populației. Iar dacă organizațiile care își asumă planificarea și desfășurarea acestei campanii ar fi mai creative și dedicate în ceea ce fac, atunci nu ar ignora statul în acest proces, ci ar profita de ocazie ca să mai amintească încă odată autorităților centrale și locale ce trebuie de realizat de urgență, deoarece violența e despre viață și moarte, e despre suferință și chin; nu prea e timp de așteptat. Se întâmplă acest lucru în Moldova? Din păcate, nu prea; foarte puțin și pe alocuri. De ce? Deoarece ONG-urile din Moldova depind de finanțarea agențiilor internaționale, cum ar fi UN Women Moldova și fac ce zic aceste agenții. De exemplu, UN Women Moldova este o instituție confortabilă care nu va critica guvernarea, care nu va ieși din tipare și care va face doar ceea ce e safe, adică ușor de raportat și de bifat. Bunăoară, cu ocazia campaniei au organizat un concert de caritate pentru una dintre supraviețuitoarele violenței domestice care dorește să aibă propria locuință pentru ea și copiii ei. Frumos. S-a dus lumea la concert, s-au fotografiat cu fulare urâte oranj, și-au pus poze pe Facebook și au adunat like-uri. Etic? Nu, nu prea. Probabil se vor aduna banii necesari și acea femeie va reuși să-și cumpere propria locuință, se va raporta ca o mare realizare și se va bea șampanie. Dar restul? Care restul? Păi e mai ușor să faci un concert și să te simți bine, decât să ceri statului să creeze un fond de ajutor pentru victimele violenței domestice, care le-ar ajuta financiar, fie să le plătească chiria, fie să cumpere pentru ele locuințe. De exemplu, statul poate avea o linie de creditare, adică poate oferi credite la o rată mică celor care sunt victime ale violenței. Dar asta necesită timp, ani de lobby & advocacy, studii și cercetare, implicare, muncă, transpirație etc. Cine să muncească atâta? E mai ușor și mai vesel să mergi la concert. Se știe deja că una dintre cauzele continuării relației cu abuzatorul este lipsa unui loc alternativ de trai unde victima ar putea să se refugieze. Da, centrele de adăpost sunt bune, dar acestea sunt soluții pe termen scurt și foarte scurt. În acest context, de ce să nu creăm soluții pe termen lung, cum ar fi ca statul să cumpărare și să renoveze case abandonate de prin sate și să le poată da în chirie victimelor violenței domestice în funcție de venitul acestora. Aceasta e doar o idee, la sigur sunt și alte idei, poate chiar mai bune, dar nu știu de ce doar concerte se organizează și mai puțin măsuri concrete care ar ajuta victimele să rupă cercul vicios al violenței.

Păi sunt bărbații sau nu de vină?

Pentru că aproape totul în Moldova se organizează de bifă și cu fulare, nu prea există spațiu de explicare, procesare și înțelegere a ceea ce este violența în bază de gen, mai ales cea din mediul privat, doar dacă se scriu comentarii pe Facebook la postarea vreunui bărbat care se simte atacat pentru că cineva a zis că bărbații sunt agresorii principali în cazurile de violență de gen. Violența domestică nu este doar violența față de femei, ci se referă la violența aplicată în spațiul privat față de membrii unei familii. Totuși, femeile sunt cele mai multe ca număr asupra cărora se aplică violența în mediul domestic, și nu numai. În cuplurile heterosexuale, deseori bărbatul e agresorul și femeia e victima. De ce e așa? E așa pentru că violența domestică față de femei este o consecință directă a unei societăți patriarhale bazată pe roluri de gen care împuternicesc bărbații și discriminează femeile. Bărbații de mici sunt crescuți și educați să domine, să controleze și să fie posesori, în timp ce femeile sunt crescute și educate să ierte, să rabde și să se supună. Dacă dorim cu adevărat să eliminăm violența față de femei, fie cea domestică, fie cea în afara casei, atunci trebuie să eliminăm rolurile de gen patriarhale, mai ales cele din spațiul privat. În unele țări, training-urile despre violența domestică încep de la explicarea felului în care rolurile de gen se formează, care e impactul acestora și cum acestea produc violența. Violența este despre putere și control. Agresorul/-oarea urmărește să impună și să mențină controlul. Alcoolul, fumatul, drogurile, lipsa banilor etc. sunt factori care contribuie fie la intensificarea violenței, fie la diversificarea (violența domestică e de mai multe tipuri; forma fizică e cea mai vizibilă și cunoscută, însă multe victime sunt supuse violenței economice, psihologice și sexuale; forme puțin vizibile și discutate), fie la inițierea ei. Dar acestea nu sunt cauzele violenței. Violența e educată și orice agresor sau agresoare ia decizia de a aplica violența. Violența e aplicată pentru a controla. Prin urmare, persoanele care agresează trebuie să fie pedepsite conform legii, însă doar pedeapsa nu va duce la diminuarea și eliminarea violenței domestice. Bărbații nu sunt de vină pentru că sunt bărbați. Dar orice bărbat are potențialul de a deveni agresor, mai ales dacă crede în idealurile patriarhale cum ar fi bărbații nu plâng, rolul femeilor este să facă copii și să gătească, bărbatul e capul și femeia gâtul etc. Atât timp cât nu vom crede în faptul că fiecare persoană e o individualitate aparte, că relația de cuplu nu anulează personalitatea fiecăruia dintre noi, că un cuplu nu poate fi bazat decât doar pe comunicare, respect și tratament egal, atât timp vom avea violență domestică față de femei.

Violența domestică față de femei și rolul bărbaților în combaterea ei

Aveam vreo 16 sau 17 ani și începusem de curând o relație cu un băiat. Eram la bunica la țară și am ieșit într-o seară la întâlnire la izvor. Mi s-a făcut sete și l-am rugat pe el să-mi țină telefonul așa cum eu nu aveam buzunare, până cobor să beau apă. Când am revenit, el era supărat și m-a luat la întrebări – „cine e X și de ce ți-a scris?”. Nu cunoșteam foarte multe atunci, dar deja aveam o personalitate dezvoltată și nu mi-a plăcut ceea ce a făcut și anume că a citit mesajele mele. Cam ăsta e modelul de relație promovat în Moldova și cam așa începe totul. Așa începe controlul care e prezentat ca romantism – îi pasă de tine, de aceea îți citește mesajele; e gelos, înseamnă că te iubește etc. Violența domestică față de femei nu începe de la palme și bătăi; începe de la acțiuni mai puțin șocante care au ajuns să fie normalizate ca lucruri chiar necesare într-o relație, cum ar fi gelozia. Gelozia nu e înnăscută, e construită social, adică am definit-o ca pe un lucru firesc, natural și am promovat-o noi oamenii ca o formă de control asupra proprietății, chiar dacă nu vorbim despre ea în acești termeni. Da, ne tratăm unii pe alții ca proprietăți atunci când începem o relație. Această înțelegere a partenerilor în relație duce la normalizarea controlului, de fapt controlul devine element necesar pentru a menține relația. Acest lucru e atât de adâncit în cultura iubirii, încât nici nu-l conștientizăm, iar dacă îl înțelegem, atunci îl acceptăm cu greu, deoarece ne vizează pe toți, atât femeile, cât și bărbații. Totuși, bărbații îl manifestă diferit în comparație cu femeile, dar nu pentru că au organe genitale diferite, ci pentru că sunt educați să-l manifeste diferit, și anume cu ceva mai multă forță fizică. Soluția e simplă și ieftină. E nevoie să ne schimbăm percepția asupra relațiilor și asupra celor implicați în relații, iar acest lucru trebuie să-l facă toți. Combaterea violenței domestice asupra femeilor nu e treaba femeilor, e treaba tuturor, inclusiv a bărbaților. E nevoie să creem un spațiu de discuție despre cum să dezvățăm violența față de femei, despre ce înseamnă a fi bărbat și femeie, și despre cum se construiesc relațiile de cuplu. Una dintre măsuri ce poate fi implementată e destul de ordinară, nimic ieșit din comun, și anume să se creeze grupuri de discuție pentru bărbați unde aceștia pot fi ajutați să înțeleagă felul în care violența a fost educată, cum au învățat-o și cum o pot dezvăța. Dar de unde? Din nou, e mai ușor să organizezi un concert și să-ți pui la gât un fular de culoare orange, care probabil costă ceva, că doar trebuie să fie de calitate.

Au fost și câteva acțiuni OK de informare în această perioadă inițiate de diverse entități. Bunăoară, am văzut o conferință de presă despre abuzul asupra copiilor, un partid politic și-a lansat propria campanie de informare, care are câteva lacune, dar e acceptabilă pentru început, ceva autorități centrale au făcut niște declarații expunând statisticile violenței domestice, dar cam atât.     

Concluzie

Nu știu când și cum se va depăși șablonul abordării violenței domestice față de femei și când accentul va fi pus și pe educație, atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Nu știu când se va vorbi în această campanie și despre violența în bază de gen. Probabil, atunci când campania nu va fi dusă exclusiv sub egida celor care dau bani pentru proiecte menite să salveze femeile victime ale violenței domestice, dar prin manifestări cu caracter mai moderat, mai puțin radical, pentru că banii cheltuiți trebuie raportați, iar cel mai ușor de raportat e ceea ce e ușor de bifat. Între timp, poate apare vreun bărbat din Moldova care să-și asume discuția și munca cu alți bărbați despre cum violența domestică față de femei poate fi eliminată dacă renunțăm la roluri de gen toxice bazate pe stereotipuri și mituri sexiste. De ce un bărbat? Pentru că femeile deja vorbesc despre aceste lucruri și au cam obosit s-o tot facă; e timpul ca și ei, bărbații să contribuie. La egal, nu?

 

Poza de fundal: Jackson Katz, educator american în domeniul violenței față de femei. Sursa