Vitalie Sprînceană

Pe 14 octombrie, de ziua orașului, un nou monument a fost inaugurat pe strada Diordița (actuala Eugen Doga). Un monument dulceag, cu un El și o Ea care se pregătesc de o întîlnire amoroasă. Monumentul e original și interesant doar prin faptul că se deosebește de grămada de pietre numită Monumentul celor Trei Martiri din Scuarul Catedralei sau de alte construcții monumentale din oraș.

Cîteva femei s-au întrebat dacă nu cumva monumentul ar putea fi citit și dintr-o perspectivă de gen. Întrebare relevantă în orice context.

La Chișinău (unde libertatea de exprimare înseamnă să fie să vorbești conform DEX, fie să spui doar punctul de vedere oficial al guvernului sau președintelui) întrebarea a stîrnit o mică furtună în mass-media și pe rețelele sociale. Că adică cum ”istericile alea” (numele generic pe care ”lumea bună” îl dă feministelor și feminiștilor se iau de monumente, de artă? Ele vor să instituie poliție estetică?  

Și cum sexiștii sofisticați au nevoie de justificări intelectuale – ca să se deosebească, cel puțin în mintea lor, de bădărani – unii și unele au băgat argumentul că monumentul cu pricina ar fi operă de artă, adică un produs cultural ce trebuie interpretat și discutat exclusiv în categorii estetice. Cum ar veni, discuția despre conținutul social ar trebui eliminată cu totul pentru că, vorba unor esteți de facebook, ”monumentul ar fi un manifest artistic”.

Ceea ce e trist de două ori.

Prima oară e trist pentru că ”esteticul”, în acest caz, nu este decît un refugiu pentru ”noi suntem oameni serioși și nu discutăm chestii mărunte precum sexismul, discriminările și inegalitățile ” (desigur, cu excepția momentelor cînd vine un grant pentru un studiu, un clip la tema aia).

A doua oară argumentul ”estetic” e trist pentru că, dacă e luat în serios și devine parte a unei discuții în termeni estetici, constatăm că ”lumea bună a Chișinăului ia drept ”operă de artă” și drept ”manifest artistic” orice chestie cu pretenții artistice. Adică, nivelul de educație artistică este atît de jos inclusiv printre artiști încît orice desen/sculptură convențională de care găsești cu duiumul în orice fundătură devin ”manifeste artistice”. Instalațiile cu rahat ale lui Anatol Mătăsaru sînt manifest artistic, iar sculpturile dulcegi nu-s. (De unde că întreaga mișcare de apărare ”a operei de artă și a artistului ” în fața ”poliției artistice” apare nu doar ca fiind tragicomică dar și ca o rătăcire voită a discuției)

Însă, cum ne-am înțeles, discuția locală despre estetic nu e niciodată despre estetic. În acest caz concret este despre altceva. Despre cum să deraiem (și să ridiculizăm) o discuție extrem de necesară: reprezentarea publică corectă și echitabilă a rolurilor de gen, despre cum comportamente violente și tragice precum hărțuirea, violul, agresivitatea față de femei și copii, ura interetnică și xenofobia sînt ”transportate” din trecut în prezent, din generație în generație, de la un loc la altul prin diverse forme culturale: de la proverbe și zicători la literatură de consum, bancuri și glume și opere de ”cultură înaltă” – proză, poezie, cîntece etc.

(Curios că toată lumea ”bună” care vorbește despre cultură și mentalitate atunci cînd e vorba să explice de ce nu au efect granturile și de ce ”beneficiarii” nu se transformă peste noapte, ignoră cultura și mentalitatea exact cînd aceasta e relevantă. Adică, pe de o parte dai vina pe cultură atunci cînd vorbești de cauzele violenței în familie sau calității proaste a vieții sociale a minorităților, iar pe de altă parte ieși și te bați cu pumnul în piept să aperi ”cultura” atunci cînd aceasta este contestată exact din punctul de vedere al conținuturilor de modele de roluri de gen, etnie, putere, violență simbolică etc.)

La fel de ambiguu e și statutul altui pilon estetic: autonomia artei. Care e o noțiune de evitat atunci cînd finanțatorul dă ruble pentru clipuri și publicități ”sociale” dar una tocmai bună și obligatorie cînd e vorba să purtăm o discuție despre conținutul social al culturii noastre în genere.

Desigur că e absolut necesar să discutăm arta și cultura locală ȘI în termeni estetici. Dar socialul nu trebuie evacuat ci, din contra, integrat. Ion Creangă nu are de suferit prea mult ca și literatură dacă ne învățăm să discutăm și diversele prejudicii de gen pe care le conține opera acestuia (Stan Pățitul are nevoie de un ditamai diavol ca să ”îmblînzească” o femeie scoțîndu-i coastele. Serios, asta e model de relație între oameni?). De cîte ori, la lecțiile de literatură, elevii discută, de exemplu, imaginea femeii în cultura populară (snoave, fabule, povești), în romane sau în poeziile ce intră în curiculă? De cîte ori discută imaginea (sau din contra, absența) personajelor ce aparțin grupurilor minoritare? Răspunsul corect e zero (Puriștii ”estetici” trebuie să fie atenți cu pianul estetismului pe scări: literatura națională e o construcție pur politică în care esteticul e pe planul n-sprezece – ”naționalul” fiind pe primul loc – și dacă curicula la acest obiect, literatura, s-ar face pe criterii estetice nu e sigur că intră în ea mai mult de 2-3 autori locali).

E ridicolă discuția despre semnificațiile etnice, de gen sau de rasă ale monumentelor publice?

Sau cea despre conținutul social al unor pretinse opere de artă? Sau despre excluziunea simbolică a unor grupuri etnice, de gen? Ca să dau doar cîteva exemple:

– în manualele de literatură ”română” nu apare nici un scriitor de limbă idiș, sau de limbă rusă sau de etnie găgăuză.

– în manualele de istorie, vorba unui amic, sînt mai mulți cai decît femei.

– pe Aleea Clasicilor nu există nici un monument al unei scriitoare femei. Aproape ca în manualele de ”literatură” – din clasa V pînă în clasa XII elevii întîlnesc doar două scriitoare (și vreo sută de barbați scriitori).

Nu, desigur că nu e ridicolă o asemenea discuție. E radicală? Într-o țară cu un asemenea nivel scăzut al lecturii cărților literatura e cel mai irelevant teren social.

Ca să rezum: discuția despre estetica monumentului de pe strada Diordița (o să-mi permit să-i zic pe numele vechi, că așa-s eu, nostalgic) a fost falsă. De fapt un fals paravan ce a ascuns o ditamai campanie de bullying împotriva celor cîteva femei (și mai puțini bărbați) care au îndrăznit să inițieze o discuție despre implicațiile sociale și politice ale unui monument public.

Adică, cîteva femei și bărbați curajoși au deschis o ușă periferică pe un subiect sensibil și le-a sărit toată lumea în cap. Vă imaginați ce se întîmplă dacă deschid o ușă mai centrală (de exemplu chestiunea cu privire la acordarea a două-trei zile de odihnă suplimentare pentru femei în zilele cînd au menstruație, sau cea cu privire la lichidarea discrepanțelor salariale între bărbați și femei, ori cea cu privire la promovarea participării femeilor în politică ori altele)?

 

Victoria Apostol

Se pare că Trumpismul a ajuns și în Moldova. Discuțiile de Facebook, comentariile lungi, unele aiurite, trolii în acțiune nu-mi sunt lucruri necunoscute. Le-am mai văzut și le-am experimentat, dar partea interesantă e că de data aceasta am fost destul de pasivă, când alteori eram în centrul acțiunii, scriam și eu comentarii lungi și unele aiurite, și trolleam înapoi. De data aceasta, am pus o întrebare și am scris un comentariu destul de scurt și succint despre faimosul monument. Atât. Dar se pare că asta a fost de ajuns încât să se provoace furtuna beșina pe Facebook și încât să devin subiectul favorit al iubitorilor/elor de anti-feminism. Partea amuzantă e că eu nici nu am văzut toate aceste comentarii/postări, ci doar am citit despre ele de la persoane terțe. Probabil autorii/autoarele care s-au angajat în astfel de retorici nici nu au realizat că feminista nu-i urmărește, că mesajul lor nu ajunge la feministă, dar în schimb i-au citit restul și din acest restul și-au făcut o impresie. Și dacă la nivel personal nu au avut niciun efect toate aceste comentarii scrise despre feministă(e), atunci la nivel social nu am putut să nu fac asocierea cu ceea ce se întâmplă în Statele Unitele ale Americii, și anume că gândirea critică este ironizată, iar trollismul se prezintă ca o formă de intelectualism.

Mai mult, am mai observat de ceva timp că Trumpismul moldovenesc se manifestă și prin aberații de genul asta e opinia mea. Da, o fi opinia ta, dar nu înseamnă că e o opinie adevărată și lipsită de critică și nici nu înseamnă că opinia ta e un argument. Toată lumea are opinii, dar nu toată lumea are argumente, și nu toate opiniile sunt egale între ele. Și Hitler, și Stalin, și Trump au opinii și după logica opiniilor, atunci ar trebui să fim Ok cu faptul că unul a inițiat holocaustul, că altul a deportat oameni în lagăre de muncă forțată și că al treilea a zis că e acceptabil să apuci femeile de pizdă. Dacă lumea s-ar fi bălăcit în logica opiniilor – asta e doar opinia mea și nu îndrăzni să mă critici pentru așa opinie – atunci nu am fi evoluat, atunci nu am fi avut știință și am fi într-o stare continuă de război, pentru că fiecare și-ar apăra opiniile, adică aberațiile. Opiniile nu sunt egale între ele și orice opinie este susceptibilă criticii, și eu nu am nicio problemă cu oamenii care au opinii diferite, dar eu voi critica acelei opinii și le voi critica cu argumente, adică exemple, explicații, date statistice, comparații și construcții logice. Vă invit să faceți la fel.

Ah, monumentul! Aproape că am uitat de el. Vitalie a scris mai sus și a scris bine. Nu prea am ce să adaug, decât că totul e politic și ideologic, mai ales arta. Nu poți să privești arta doar din punct de vedere estetic. Arta transmite un mesaj sau mai multe, apare într-un context social-politic și vrea să inspire niște emoții. Prin urmare, să te revolți că cineva critică un monument dintr-un punct de vedere social sau politic e un act de prostie și de cenzură, deoarece arta are scopul să provoace critici, emoții, discuții, reacții. Dacă acel monument nu ar fi provocat nicio reacție, atunci ar fi o operă de artă moartă. Prin reacțiile față de monument, fie de critică sau de admirație, acel monument e viu și există. Și așa ca o paranteză, există profesia de critic de artă, adică o persoană care scrie despre artă din toate punctele de vedere, adică face acea operă de artă vie și relevantă pentru public. Prin urmare, eu nu prea am înțeles de ce lumea s-a supărat că feministele au criticat monumentul când asta e în ordinea lucrurilor cînd e vorba de artă? Ori supărarea vine de la faptul că critica a fost enunțată de către feministe? Cred că aici e buba.

Și buba e de fapt ură, și nu supărare. E o ură față de femei. Cum? Simplu, deoarece nu s-au prezentat argumente criticilor expuse de feministă(e), ci s-a făcut atac asupra feministei(elor), care sunt femei și care renunță să accepte rolurile de gen construite dintr-o perspectivă patriarhală, adică femeia e gâtul și bărbatul e capul. Trumpismul moldovenesc se manifestă ca la carte, adică dacă ești femeie și te mai identifici ca feministă și îți expui argumentele asupra orice, atunci pregătește-te să auzi urări de viol în grup pentru că cum ai îndrăznit să deschizi gura, muiere! Și în toată povestea asta, rolul cel mai interesat îl joacă aliații și aliatele celor care urăsc femeile. E la fel ca și în atrocitățile de masă, adică deportările inițiate de Stalin, care nu s-au produs fără ajutorul vecinilor care arătau cu degetul unde locuiesc țăranii bogați. Păi iată, acești aliați și aceste aliate, se aruncă în această competiție de ură față de femei cu preocupări false, precum că – da, cu bărbații abuzați ce facem? De ce feminismul creează divizare? Da, avem aceeași preocupare, dar cu metode diferite – asta în timp ce nu scapă nicio oportunitate de a aminti muritorilor de rând că da, femeia e gâtul și bărbatul e capul. Treaba devine și mai mirositoare atunci când, în special aliatele scriu și despre #metoo, adică scriu despre cum au fost abuzate sexual și/sau hărțuite sexual.   

Hărțuirea sexuală nu apare din cer. Ea are loc pentru că noi creștem cu ea ca o normă a societății. Așa suntem educați să interacționăm unii cu alții, mai ales atunci când el o place pe ea. Când copii se tachinează la gradiniță, când el o trage pe ea de cosițe, apoi noi, maturii râdem și ne pare bine că copii sunt îndrăgostiți. Asociem violența cu iubirea și zice că e doar o treabă copchilărească. Și așa creștem și așa ajungem să avem violență domestică și hărțuire sexuală. Maturi fiind, noi nu prea avem alte modele de interacțiune unii cu alții. Noi știm o treabă – el trebuie să insiste, ea trebuie să accepte, iar dacă nu acceptă, atunci ia cu forță pentru că forța o să-i placă, pentru că un bărbat adevărat înseamnă forță. Or, asta e greșit. Or, e timpul să găsim alternative de a interacționa unii cu alții și de a ne educa copii în același spirit. Or, una dintre aceste alternative este să întrebi și să accepți cînd se ți se spune: nu, adică nu și da, adică da. Hărțuirea sexuală e construită social și orice bărbat este educat să devină un hărțuitor. Dacă alegem să înțelegem acest fapt și să nu ne atacăm, că ce, cum, de unde, atunci am reuși să fim toți și toate într-o situație mai bună; atunci am contribui toți și toate la lichidarea hărțuirii sexuale; atunci am conștientiza că orice element contribuie la construcția hărțuirii sexuale. Poeziile, poveștile, cărțile, monumentele, statuile, filmele, desenele animate, piesele de teatru etc. toate acestea contribuie la construcția hărțuirii sexuale. Toate acestea ne educă cum să interacționăm unii cu alții. Și când tu scrii despre #metoo, dar te revolți împotriva feministelor care critică un monument care întruchipează niște roluri de gen patriarhale, atunci cred că suferi de disonanță cognitivă.

Și pe final, ce mi-a plăcut din toată această poveste-monument este șocul cultural prin care au trecut mulți și multe, și anume: cum și statuile sunt sexiste? Cum și arta este sexistă? Da, și statuile pot fi sexiste și arta poate fi sexistă, pentru că și statuile și arta sunt produse de oameni, care au niște idei, valori, principii, care pot fi sexiste.