Alice Weidel (una dintre cele mai vizibile figuri ale partidului de extremă dreaptă Alternativa pentru Germania – AfD – şi cap de listă la alegerile parlamentare din 2017, unde AfD tocmai a devenit al treilea cel mai mare partid din ţară), Marine Le Pen (lidera Frontului Naţional francez) şi nepoata ei, Marion Maréchal-Le Pen, sînt vîrfuri de lance ale unor formaţiuni naţionalist-anti-imigraţioniste, la limită fasciste.

Din 2015 pînă în aprilie 2017, AfD a fost condus de o femeie, Frauke Petry. Tot o femeie, Siv Jensen, conduce Partidul norvegian al Progresului, anti-imigraţie şi anti-Islam (dar pro-israelian). Pia Kjaersgaard a co-fondat Partidul Poporului din Danemarca, unul dintre primele declarat anti-imigraţie şi anti-Islam, la un moment dat participînd în guvernul de la Copenhaga.

Tot mai multe femei sunt atrase de organizaţia naţionalistă anti-islamică Britain First. Alice Weidel e gay, iar AfD a atras mulţi membri ai comunităţii LGBT. Şi UKIP are un departament LGBT, condus tot de o femeie.

În mod evident, nici una dintre formaţiunile astea nu are o agendă de promovare a drepturilor femeilor sau a persoanelor LGBT, în sensul progresist al termenului. În acelaşi timp, ele sînt active în ţări în care respectarea drepturilor femeilor şi a persoanelor LGBT este ridicată, în care feminismul are drept de cetate şi în care contestarea dreptului la căsătorie între persoane de acelaşi sex nu face obiectul unor referendumuri (Alice Weidel e, de altfel, căsătorită cu partenera ei de viaţă)…

În acelaşi timp, o parte importantă a revendicărilor acestor partide de extremă dreapta priveşte interzicerea unor însemne religioase – începînd cu vălul musulman, privit ca o marcă a patriarhatului, o formă de oprimare a femeilor. Atracţia exercitată de AfD, aparent paradoxal, pentru femei şi gay e strîns legată (zic analiştii) de violenţele la adresa femeilor, de Anul Nou 2015, de la Koln, de care au fost acuzaţi refugiaţi musulmani, şi de creşterea atacurilor la adresa persoanelor LGBT (cu aceiaşi vinovaţi simbolici).

E o schimbare în extrema dreaptă europeană care nu poate trece neobservată. Pînă la urmă, naziştii doreau eliminarea din societate (inclusiv fizică) a evreilor, dar nu le-au interzis purtarea de însemne religioase. Şi nici n-ar fi acceptat niciodată ca femei sau gay să acceadă la funcţii de conducere.* Ceea ce continuă să se întîmple în Statele Unite, unde aşa-numita alt-right nu e atrăgătoare şi nici nu susţine la vîrful ei femei – diferenţa specifică fiind că ideologia suprematismului alb, într-o ţară de imigranţi, nu e îndreptată împotriva refugiaţilor din Orientul Mijlociu şi a unei culturi social-religioase percepute ca patriarhale, ci exclusiv asupra componentei rasiale.

New York Times sugera în primăvara lui 2017, pe baza unor studii, că liderii femei sînt un factor important pentru partidele radicale: votanţii femei tind să evite formaţiunile asociate cu ideea de violenţă şi care sînt conduse şi reprezentate într-o manieră agresivă, în timp ce un lider feminin aduce, în mod automat, o perspectivă mai soft. Ca să citez o altă autoare, Naomi Wolf, „Cît de periculoasă poate fi o mişcare, pînă la urmă, dacă în numele ei vorbeşte o femeie?“. În acelaşi timp, partidele marginale sînt adeseori conduse de femei şi/sau promovează în rîndul lor femei (tot în Germania, e cazul Die Linke/Stînga şi al Verzilor, la fel ecologiştii francezi), marginalitatea formaţiunii făcînd ascensiunea femeilor mai uşoară, în timp ce prim-planul femeilor o face mai interesantă pentru votanţii de acelaşi gen. Doar că pînă acum era vorba despre partide cu o platformă de gen explicit progresistă.

Fenomenul – ascensiunea femeilor în extrema dreaptă vest-europeană şi interesul pe care-l exercită asupra electoratului feminin – e recent, vizibil şi de luat în serios. Se întîmplă doar în Europa Occidentală fiindcă acolo drepturile de gen sînt, în principiu, cîştigate (în principiu, fiindcă în Marea Britanie a anului 2017 tot există, la vîrful marilor companii, mai mulţi bărbaţi cu numele de David decît femei). Se întîmplă poate fiindcă, deşi drepturile sînt cîştigate teoretic, ele n-au făcut toate femeile fericite şi împlinite, iar reculul feminismului (nostalgia după altceva, atunci cînd ceea ce ai nu-ţi aduce împlinirea, acel altceva putînd fi – tocmai din cauză că nu mai sînt valorizate social – rolurile tradiţionale de gen) se întîlneşte cu perspectiva ameninţării statu-quo-ului (imigraţia musulmană cu valori de gen extrem patriarhale). Se întîmplă poate fiindcă vizibilitatea femeilor în aceste partide le oferă unor femei promisiunea că punctul lor de vedere contează şi e ascultat. Nu ştie nimeni exact de ce se întîmplă, însă se întîmplă – deja se scriu cărţi despre asta –, iar negarea fenomenului („faptul că sînt femei prin naştere nu înseamnă că acţionează într-o logică a reprezentării de gen sau că avansează agende de gen“, „unii vînează femei în roluri negative din misoginism“, „genul e doar o coincidenţă“) nu-l face mai puţin real şi important. Iar femeile şi agendele lor politice, de ce acţionează într-un anume fel şi ce vor, trebuie ascultate, chiar şi atunci cînd nu par, la prima vedere, să răspundă spectrului progresist cu care activismul de gen e, de regulă, asociat.

*Ceea ce nu înseamnă că nazismul nu a avut partea lui de susţinere din partea femeilor.

Acest articol a fost publicat inițial pe Adevărul (blog Iulia Popovici).