Probabil ceea ce ar trebui reținut ca important din suita de reacții iscate de o declarație a Maiei Sandu pe tema eventualei reuniri a R. Moldova cu România, e faptul transformării ideii unirii în ideologie de către înseși grupurile de unioniști militanți.

În fapt, ceea ce pare comun tuturor acestor reacții, de la cele de nedumerire naivă pînă la cele de condamnare isterică, e insistența de a legitima un unic discurs public despre unire și respectiv delegitimarea tuturor celorlalte, pe de o parte, și impunerea unicii narațiuni, considerate juste, despre „destinul național”, pe de altă parte. Or, acestea sînt mărcile definitorii ale unei raționalități ideologice. Probabil mulți dintre unioniști nici nu bănuiesc imensul deserviciu pe care îl aduc însăși ideii de unire prin transformarea ei în ideologie. 

Tot timpul m-am întrebat cum se face că în confruntarea cu ceea ce asumi ca profundă adversitate – dușmanul adică – ajungi la un moment dat, printr-o suprasolicitare a locului și rolului pe care i-l rezervi în economia simbolică a propriului sine, să apropriezi, într-un mod nereflectat, inconștient chiar, și cel mai adesea nefericit, categoriile și schemele de gîndire ale celuia pe care ți-l crezi dușman.

Cred că e și ceea ce se întîmplă la noi cu grupurile de naționaliști și unioniștii militanți. Chiar dacă îi aflăm printre cei mai înverșunați contestatari ai ideologiei sovietice – realitate eminamente detestabilă în percepția acestora – nu același lucru îl putem spune despre însuși modul ideologic de interpretare a realității, pe care, dimpotrivă, par dispuși să și-l interiorizeze cu fidelitate. E tocmai ceea ce a și devenit cît se poate de transparent prin acele reacții naționaliste și unioniste la care am asistat în ultimul timp și care vin, de fapt, să instituie și să oficializeze (chiar dacă în lipsa unei elaborări metodice și programatice) modul drept și corect în care poți vorbi despre unire, refăcînd în alți termeni conformitatea cu o logică ideologică.

A sacraliza ideea unirii, a dogmatiza un unic înțeles al unirii, a justifica un unic mod în care trebuie făcută aceasta, a sancționa oricare dintre interpretări ce se distanțează într-un fel sau altul de acestea ca erezii și declararea celor care le emit ca „dușmani ai națiunii” – toate par reminiscențe ale unei gîndiri și practici ideologice, parte a experienței noastre istorice recente.

Nu e suficient să detești o ideologie, mai e nevoie și de munca anihilării logicii acestei ideologii. Altfel, așa cum se pare, riști să-i preiei resursele și să-i asiguri perfecta continuitate, chiar dacă o umpli cu alte idealuri și o încadrezi în alte orizonturi.