Potrivit recensămîntului persoanelor fără adăpost din iulie 2015, la Montréal ar fi existat 3016 persoane în această situație[1]. Aceasta a rămas cifra oficială pe care o prezintă autoritățile. Mai mulți specialiștii și practicienii în domeniu susțin că numărul oamenilor străzii ar fi de zece ori mai mare. Și e adevărat că, cel puțin în ochii unui vizitator ocazional, persoanele fără adăpost nu lipsesc în acest oraș. Îi poți vedea peste tot și oriunde în centrul orașului – de la Portul Vechi (Vieux Port) pînă la strada Sherbrooke, dar mai ales pe strada Sainte Catherine, strada cea mai vizitată de turiști și montréalezi.

Ca peste tot în America de Nord, numărul persoanelor fără adăpost a crescut brusc aici odată cu sfîrșitul anilor 1970 cînd SUA și Marea Britanie, și apoi cam toată lumea occidentală, au făcut tranziția spre un capitalism mai dur, centrat pe profit și productivitate, în detrimentul politicilor sociale. Totuși, de atunci încoace, autoritățile nu au încetat să caute soluții pentru această problemă. Pentru stat, înțelegerea fenomenului persoanelor fără adăpost era și rămîne una de natură statistică, reductibilă la o cifră ce trebuie diminuată. Eforturi mari au fost alocate în servicii pentru aceste persoane marginașe. Dar statul nu a fost singurul contribuitor la conceperea și alocarea acestor servicii și resurse.

O mulțime de organizații de caritate și de protecție socială, civile și religioase, s-au mobilizat pentru a le veni în ajutor victimelor acestui flagel social. În prezent există peste 100 de servicii și resurse destinate itineranților (cum se spune acum persoanelor fără adăpost în Canada francofonă) și altor persoane marginale: centre de adăpost (refuges), cantine mobile, centre de dezintoxicare și reabilitare, clinici, locuințe sociale, servicii de reinserție, misiuni religioase de asistență etc. Multe din aceste resurse au devenit între timp foruri de activism pentru drepturile persoanelor itinerante la servicii decente și la libertatea de a circula neîngrădit în oraș – mai ales în spațiile publice centrale – și de a putea beneficia de toate resursele publice. Trebuie de spus că acest militantism și solidarizare pentru persoanele fără adăpost au luat amploare odată cu fenomenul însuși și cam în același timp în toate orașele nord-americane (din SUA și Canada). Așa se face, prin urmare, că cele mai multe resurse și servicii sînt concentrate la Montréal (dar și în alte orașe nord-americane) în centrul orașului – în centrul vechi – basseville sau downtown (zone care, în orașele nord-americane, au fost, de regulă, cartiere populare, „revitalizate” ulterior). Aceasta explică, cel puțin în parte, vizibilitatea ridicată a persoanelor fără adăpost din Montréal și din alte mari orașe din America de nord, spre deosebire de cele de la Chișinău și București, unde puținele servicii prevăzute pentru persoanele fără adăpost sînt dosite în zone periferice ale orașului (vezi aici despre chestiunea vizibilității sociale a persoanelor fără adăpost din SUA și Moldova).

O altă fațetă a numărului mare de servicii și resurse pentru persoanele fără adăpost la Montréal (și în vest în general) este existența unui soi de homeless industry, după expresia lui Megan Ravenhill – o sumedenie de organizații care își propun să ajute cumva persoanele fără adăpost. Efectul pervers al acestei „industrii” (care există și în alte domenii ale protecției sociale) este că, în vest, sume enorme sînt alocate de guvern și de organisme private unor organizații filantropice, de asistență sau de apărare a drepturilor persoanelor respective cu un impact limitat asupra „grupului lor țintă”, dar cu beneficii materiale și morale mai mari pentru organizatorii înșiși ai acestor servicii.

Așa sau altfel, la Montréal este impresionantă efervescența serviciilor și resurselor adresate persoanelor fără adăpost (și altor grupuri de persoane marginale și marginalizate) în contrast cu numărul și calitatea unor asemenea servicii la noi.

Am vizitat în acest oraș două organizații care au drept țintă principală persoanele fără adăpost: redacția unei reviste scrisă de și destinată persoanelor fără adăpost (dar și publicului larg). Și un centru de adăpost pentru tinere persoane fără domiciliu. Ambele situate pe strada Sainte Catherine.

Strada Sainte Catherine, Montréal

Strada Sainte Catherine, Montréal

 

L’Itinéraire

Revista L’Itinéraire a apărut la începutul anilor 1990 și era inițial destinată exclusiv persoanelor în dificultate și distribuită gratis în diverse locuri și instituții specializate. În scurt timp, revista și-a schimbat conceptul, începînd să fie vîndută de așa-zișii camelots (vînzători ambulanți) direct în stradă. Revista era procurată de către cameloții înșiși (cu 1,5 dolari) la redacție și apoi vîndută la preț dublu. Astfel, revista a devenit un mijloc de venit ocazional și totodată o sursă de informare pentru persoane fără adăpost, dar și pentru orășenii interesați – despre viața persoanelor fără adăpost, între alte subiecte, și totodată un obiect care tranzacționează o relație – e drept inegală – de caritate și întrajutorare. Un detaliu important: revista este scrisă în proporție de 50% de către cameloții înșiși (persoane itinerante) în urma unui curs rapid de formare în ale scrisului jurnalistic. Evident că revista nu a devenit sustenabilă pe cont propriu – prețul de 1,5 dolari cu care o procură la bază cameloții nu acoperă nici pe departe cheltuielile reale pentru scriere, redactare și tipărire (revista apare acum într-un format și de o calitate tipografică de invidiat chiar și de revistele de cultură, și nu doar cele de la noi). Proiectul este susținut din fonduri guvernamentale, de organisme filantropice și de alți donatori privați.

În redacția revistei L'Itinéraire.

În redacția revistei L’Itinéraire.

Mărturisesc că am răsfoit ultimele numere ale revistei cu mult interes. Ultimul număr (15 iulie 2017) vorbește despre experiențele de viață ale persoanelor itinerante din Montréal, dar nu numai. Poți afla aici informații utile și captivante despre diverse locuri ale orașului puțin cunoscute pînă și orășenilor înșiși. Despre proiecte și evenimente inovatoare, de exemplu despre rolul educativ al unei grădini de zarzavaturi în centrul orașului. Despre unde merge și ce devine gunoiul biologic, colectat și compostat de locuitorii orașului. Despre conservarea și „monetizarea” naturii. Despre încercările de control sporit al autorităților asupra mobilității persoanelor itinerante (între altele, controlul frecventării de către aceste persoane a locurilor publice). Despre Montréalul de altă dată, redescoperit în filele presei de epocă. Un interviu cu un astrofizician cunoscut și despre pasiunea acestuia pentru stele și flori. Despre viața redacției (L’Itinéraire) însăși. Și despre multe multe altele, pe întinsul la 47 de pagini. Cu doar 3 dolari (prețul unui bilet de metrou) poți schimba lumea – ne spune sloganul unui camelot. În realitate, îl poți ajuta să-și cumpere o cafea și e tot ceva.

Cu ultimul număr al revistei L'Itinéraire

Cu ultimul număr al revistei L’Itinéraire

 

Refugiul pentru tineri

La o azvîrlitură de băț de redacția revistei L’Itinéraire, tot pe Sainte Catherine, se află un refugiu pentru tineri. Creat în 1989, refugiul s-a mutat acum cîțiva ani într-o clădire renovată. La început locuitorii cartierului s-au opus deschiderii acestei instituții pe strada lor (așadar, putem să ne consolăm că nu doar „ai noștri” se opun deschiderii unor asemenea servicii – de fapt, NIMBY e un fenomen răspîndit în societățile democratice).

Le refuge des jeunes, Montréal, str. Sainte Catherine (sursa: Rayside / Labossière)

Le refuge des jeunes, Montréal, str. Sainte Catherine (sursa: Rayside / Labossière)

S-a negociat cu localnicii și s-a ajuns la un șir de compromisuri. De exemplu, vecinii edificiului își făceau griji că acești tineri declasați vor sta mereu ciucuri la intrarea în clădire – drept răspuns la această temere s-a proiectat o sală de așteptare în care tinerii care sună la ușa refugiului să fie primiți pînă la o discuție cu un asistent social. Se temeau – în fond, pe bună dreptate – că beneficiarii centrului vor fuma lîngă intrarea în clădire (în Canada a fost adoptată una din primele legi anti-fumat care obligă fumătorii să fumeze la 9 metri de la intrarea în orice clădire) – s-a creat un fumoar în interiorul clădirii (vezi mai jos fotografia).

Refugiul este destinat tinerilor bărbați de la 17 la 25 ani, aflați în situație de dificultate, pînă la 40 de zile (o prelungire a termenului poate fi discutată cu administrația) cu o capacitate de 45 de paturi. Beneficiarii se pot afla seara (de la 19:00), noaptea și ziua (pînă la 12:00). De la data fondării (în 1989), peste 20.500 tineri au beneficiat de serviciile refugiului. Centrul oferă următoarele servicii: condiții de odihnă, securitate alimentrară (cină și mic-dejun), nevoi de bază (produse de igienă, vestiar), securitate și prevenție (seringi, prezervative…), consultații medicale, asistență și informare (cazare, angajare, sănătate, regularizare, imigrare etc.), ajutor pentru perfectarea actelor, însoțire (pentru diverse demersuri), bilete de transport, depozitarea lucrurilor personale, acces la telefon, internet/ email, spălătorie, activități sociale. În plus, centrul mai are în dotare 20 de locuințe sociale în care persoanele calificate (anumite condiții sînt impuse – de ex. dezintoxicare/ reabilitare pentru persoane dependente de droguri și alcool) pot locui pe termen lung (mai mulți ani). Centrul oferă beneficiarilor săi îmbrăcăminte și încălțăminte curate (deseori noi). Directoarea adjunctă susține totuși că centrul încurajează beneficiarii să consume bunurile oferite cu discernămînt.

Vedere de ansamblu din interioriul refugiului.

Vedere de ansamblu din interioriul refugiului.

Cu directoarea refugiului, France Labelle.

Cu directoarea refugiului, France Labelle.

Fumoarul în interiorul refugiului.

Fumoarul în interiorul refugiului.

Vestiarul cu haine curate (de schimb).

Vestiarul cu haine curate (de schimb).

Boxe individuale pentru păstrarea efectelor personale.

Boxe individuale pentru păstrarea efectelor personale.

Depozitul cu merinde.

Depozitul cu merinde.

Cine sînt tinerii care beneficiază de serviciile refugiului? Cîteva date: cei mai mulți au între 20 și 24 ani; 62% au consumat și/sau consumă droguri (tari), 57% au avut probleme familiale, au avut probleme de consum de alcool – 45%, probleme de sănătate mintală – 44%, probleme judiciare – 37%, probleme de sănătate fizică – 23%, de jocuri de noroc – 6%. 44% au locuit în centre de tineret (în Quebec, un fel de internate pentru copii și tineri în situații de dificultate, de ex. abandonați de părinți), 34% au avut (cel puțin) o detenție, 28% au fost spitalizați pentru probleme de sănătate fizică, 26% – spitalizați pentru probleme de sănătate mintală. Venitul tinerilor la admitere în centru: 45% beneficiau de ajutor social, 35% nu aveau niciun venit, 11% – munceau, 7% – alte surse de venit. Cei mai mulți dintre acești tineri (56%) au locuit în centru între 1 și 7 zile; 15% – între 8 și 14 zile, 11,5% – între 15 și 21 zile, 10% – mai mult de 29 zile.

Refugiul nu e chiar un loc în care ți-ar plăcea să trăiești – de exemplu, dormitoarele sînt comune, dar îți oferă condiții pentru a te „depana” destul de onorabil la ananghie. Față de instituțiile de același tip de la noi, se poate vedea cu ochiul liber un mai mare respect pentru persoană, iar resursele care îi sînt oferite (de exemplu accesul la telefon și internet, condițiile de odihnă și socializare) contribuie la autonomia și autodeterminarea beneficiarilor.

Unul din dormitoare.

Unul din dormitoare.

Zeci de asemenea „refugii” există la Montréal, pentru toate categoriile de persoane fără adăpost – majoritatea localizate în centrul orașului.

Nu vreau să prezint aceste servicii ca pe niște exemple de succes. Aceste servicii sînt un răspuns al societății și al autorităților la o problemă care a apărut, din motive sociale, economice și administrative, și care a cerut rezolvare. Aș vrea totuși să atrag atenția asupra faptului că la Montréal această problemă este definită și conștientizată ca atare. Nici autoritățile statului și a municipiului, nici societatea civilă nu o ignoră, așa cum se întîmplă în Moldova (și în mare parte și în România) de zeci de ani. Există aici și similarități structurale cu politica față de marginali la noi, dar și diferențe vizibile de intensitate: de exemplu, autoritățile montréaleze și canadiene vor să rezolve problema – să nu mai existe persoane fără adăpost – dezvoltînd servicii sociale cu funcții mai degrabă paliative (ajutînd aceste persoane să supraviețuiască) în loc să adreseze problemele de inegalitate sistemică, care produc această marginalizare și vulnerabilitate (condiții inechitabile la angajare, venit, servicii de sănătate, studii). Pe lîngă aceste servicii, autoritățile statului și orașului adoptă diverse măsuri cu caracter represiv, de îngrădire a accesului acestor persoane în spații publice (multe bănci publice sînt proiectate în așa fel încît să nu permită culcarea pe ele). Totuși, acest răspuns al autorităților municipale și naționale la Montréal la problema persoanelor fără adăpost este greu comparabil cu cvasi-absența unei politici coerente și cuprinzătoare față de persoanele fără adăpost în Moldova (și, parțial, în România), cu atitudinea extrem de restrictivă față de toate categoriile de persoane marginale în orașele noastre (din partea poliției, serviciilor medicale și sociale), cu discriminarea enormă la care sînt supuse la noi aceste persoane la toate nivelele. La Montréal – și în alte orașe în vest – există o societate civilă viguroasă care militează activ pentru drepturile persoanelor fără adăpost (și ale altor persoane marginale). La noi o asemenea societate civilă pur și simplu nu există.

Am preluat de la societățile capitaliste principiul de piață liberă, dar nu am învățat să și avem grijă de proscrișii ei.

 

[1] În Chișinău, potrivit unor estimări, ar fi existat între 3.000 și 6.000 de persoane fără adăpost. Dar această cifră nu este verificată prin recensăminte exhaustive.

 

Fotografii de autor.