Ieri a fost 1 mai, Ziua Internațională a Muncii.
O zi în care s-a vorbit despre muncă și despre condițiile de muncă în Moldova.

S-a menționat despre faptul că:

– ”Aproximativ o treime dintre persoanele care muncesc, sunt angajați în economia informală, primesc salarii ne-impozitate și nu au siguranța că vor beneficia de pensii. Dacă ne uităm la calitatea ocupării, la ce fel de contracte au angajații, observăm că 36 de procente, este o cifră istorică, aveau un loc de muncă informal. Dacă din 2000 până în 2010 ocuparea informală se diminua, din 2010 până în prezent aceasta a început să crească din nou. Crește numărul populației care nu are asigurare medicală, asigurare socială, nu are contract de muncă. Deci, oamenii sunt cuprinși într-o capcană cu riscuri mari de sărăcie. Majoritatea sunt concentrați în agricultură” (Iurie Morcotîlo, sursa)

– ”pe parcursul anului trecut, 2016,  în R. Moldova au avut loc 449 de accidente de muncă soldate cu 472 de persoane traumatizate, cu 40 mai multe decât în 2015. Peste 65 de accidente au fost mortale, iar 69 de muncitori și-au pierdut viața.” (sursa)

– ”Din cei 20,000 de muncitori angajaţi în industria textilelor în Moldova, mai mult de 90% sunt femei. În ciuda orelor lungi de muncă şi a faptului că producţia din aceste fabrici se face pentru unele dintre cele mai profitabile companii din lume, salariul câştigat din munca în confecţii rămâne unul dintre cele mai joase din economie, cu condiţii de muncă departe de a fi decente. În acleaşi timp, profiturile globale ale proprietarilor unor brand-uri internaţionale de îmbrăcăminte sunt între cele mai mari pe glob. Amancio Ortego, proprietarul Inditex care deţine brand-urile Massimo Dutti, Bershka, Stradivarius sau Zara – care au produs inclusiv în Moldova – este pe locul 4 în topul miliardarilor Forbes în 2015, cu un venit de două ori mai mare decât cel al Mark Zuckerberg de la Facebook şi de 4 ori mai mare decât cel al lui Stefan Quandt de la BMW (apropo de industria automobilelor). Proprietarii brand-urilor H&M şi Nike se află şi ei în acelaşi top. Aceste profituri depind în mare parte de munca ieftină a femeilor din Moldova şi din alte ţări şi ar fi, probabil, mult mai mici dacă brand-urile ar oferi angajaţilor condiţii de lucru potrivite şi ar plăti muncitorilor care le croiesc hainele salarii decente.
La moment, croitoresele care produc hainele pentru aceste brand-uri trăiesc la limita subzistenţei în Moldova. Motivele pentru acest fapt sunt diverse: cusutul, ocupaţie “tradiţional feminină”, este văzut ca un lucru mai puţin calificat decât munca “bărbătească”, de exemplu în industria electronică, şi ar necesita mai puţin efort. Un alt motiv este că femeile sunt, în general, mai docile faţă de angajator şi rareori se mobilizează pentru a cere salarii mai mari, iar lipsa istorică de contestare a salariilor mici în industrie a dus la acceptarea lor ca un fapt firesc. De asemenea, în Moldova, venitul femeilor este adesea văzut ca un simplu “adaos” la venitul familiei, pentru care responsabil este soţul şi mai puţin ca un venit independent.” (Corina Ajder, sursă).

„Munca grea, precară, nesigură, discontinuă, prost plătită, necalificată, alienantă, în ruptură brutală cu pregătirea profesională a persoanelor…, la care persoanele fără adăpost au acces în mod normal, nu face decît să le prelungească cercul vicios al precarităţii şi al excluziunii în care au nimerit fără voie, într-un context de criză sistemică. Statutul social precar dă acces la un loc de muncă precar, care la rîndul său consolidează precaritatea statutului social… (…) Din păcate, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei din R. Moldova nu a elaborat şi cu atît mai puţin nu a aplicat nicio strategie de sprijn şi integrare a persoanelor fără adăpost (…). Nu există niciun program de asistenţă a persoanelor vulnerabile pentru redobîndirea actelor de identitate, deşi aceasta este poate cea mai gravă problemă cu care se confruntă persoanele fără adăpost în RM (şi în regiune). La fel, nu s-a întreprins nicio iniţiativă legală de protecţie a drepturilor persoanelor vulnerabile, inclusiv PAFA, în locurile de muncă din sectorul formal şi mai ales în cel informal. Persoanele fără acte sînt cu totul excluse din orice formă de evidenţă a activităţii de muncă. În această situaţie de incertitudine legală, forţa de muncă vulnerabilă (inclusiv cea a persoanelor fără adăpost) este absorbită doar de sectorul informal, cu riscurile inerente de abuzuri şi accidente de lucru, în contextul lipsei aproape depline de protecţie socială la care acestea se expun în imediat şi pe termen lung (prin lipsa contribuţiilor la asigurare sociale şi la fondul de pensii).” (Petru Negură, sursa).

– Că la moment, în discuții publice se află două proiecte de lege foarte problematice, cu potențial de încălcare a drepturilor angajaților.
a) proiectul legii cu privire la zilieri.
”Există cel puțin trei aspecte care pun la îndoială atât aplicabilitatea, cât și eventualul impact pozitiv al Proiectului:

  • Omiteri juridice majore, cu riscul ca persoanele care deja dispun de un contract individual de muncă, sau pot încheia unul, să fie trecuți în categoria zilierilor, fără a dispune de garanții sociale și medicale; totodată, se îngrădește vădit dreptul zilierilor de a presta liber o activitate pentru beneficiar, limitând această perioadă la 90 de zile cumulative într-un an.
  • Importante omiteri terminologice, cu riscul interpretării eronate a unor termeni, cum ar fi ”salariul”, pe care Legea salarizării îl definește ca o recompensă achitată salariatului în temeiul contractului individual de muncă; însă, întrucât Proiectul Legii privind exercitarea unor activități necalificate cu caracter ocazional desfășurate de zilieri exclude acest contract din raporturile de angajare, pot apărea situații de eschivare a plății denumite ”salariu” de către întreprinderile sau organizațiile din agricultură.
  • Lacune de ordin fiscal, cu riscul eschivării plății impozitelor și astfel efectul așteptat (cuantificat prin încasări la bugetul de stat) poate fi nul. Totodată, cadrul normativ actual nu reglementează impozitarea zilierilor, iar Proiectul de lege nu creează premise de ducere a evidenței achitării numerarului. Mai mult, va fi practic imposibil de verificat dacă această remunerare a avut loc sau totuși s-a produs o eventuală eschivare fiscală, în condițiile în care baza documentară va lipsi, pur și simplu.” (sursa)

b) proiectul de modificare și completare a Codului Muncii, scris de vreo cinci organizații patronale, care reduce o serie de garanții și oferă o serie de pîrghii angajatorilor pentru a putea dispune (inclusiv disponibiliza) angajații.

– că pentru a nu știu cîtulea an Confederația Națională a Sindicatelor refuză să organizeze un marș non-partiinic de solidaritate (sau alte evenimente de anvergură). CNSM se mulțumește cu un comunicat de presă și cu scuza că nu organizează marșuri și evenimente publice din frică că ar putea fi asociată cu unele partide politice.

– că Sindicatele din educație tocmai au renunțat la greva generală pentru creșterea salariilor anunțată întîi pe 28 aprilie, apoi pe 5 mai. ”Liderul Federației Sindicale a Educației şi Științei, Dumitru Ivanov, a declarat că s-a ajuns la o înțelegere cu Guvernul care a promis că va încerca să găsească bani pentru majorarea salariilor profesorilor în luna iulie, când urmează să fie efectuate rectificări la Bugetul de Stat pentru prima jumătate a anului. Decizia de a renunța, deocamdată, la proteste a fost luată la ședința în plen a Sindicatului din domeniul științei și educației, a precizat Dumitru Ivanov. Totodată, el a confirmat faptul că  au existat presiuni exercitate de către reprezentanții puterii asupra colectivelor pedagogice. Inițial profesorii au cerut o creștere salarială de 50 la sută, începând cu 1 ianuarie 2017. Guvernul a propus o majorare de 5 la sută, care nu a fost acceptată de sindicate.” (sursa)

Mai rămîn încă multe lucruri care trebuie spuse pe 1 mai și în restul zilelor anului:

– despre faptul că, deși relațiile de muncă sînt probabil tot la fel de răspîndite ca relațiile de familie, despre muncă vorbim foarte rar. Deși majoritatea sondajelor dau teme legate de muncă – salarii joase, incertitudinea privind absența locurilor de muncp bine plătite – ca fiind teme prioritate pentru cetățeni, discursul politic public reușește să evite aceste teme și preferă să mute discuțiile spre geopolitică, identitate, războaie culturale etc.

– despre faptul că, atunci cînd căutăm să discredităm discuția despre muncă de 1 mai (că ar fi sărbătoare socialistă, că ar fi propagandă, că ar fi ideologie) uităm o distincție elementară: instrumentalizarea partiinică a unor cauze bune nu discreditează cauzele înseși, ci doar înseamnă că trebuie să căutăm alte moduri de a vorbi despre muncă, despre condițiile de muncă, despre solidaritate etc. Faptul că mă interesează condițiile de muncă și neachitarea salariilor muncitorilor la Fabrica de Zahăr de la Glodeni, de exemplu, nu mă face în nici un fel membru al Partidului Socialiștilor. Faptul că îmi exprim solidaritatea cu protestul lucrătorilor din educație (care așa și nu a mai avut loc în forma anunțată, ceea ce vorbește despre presiunile politice asupra salariaților) nu înseamnă în nici un fel calitatea membru al altui partid.

– că în arsenalul sărbătorii de 1 mai ar trebui să intre nu doar baloanele și florile (necesare, oricum) ci și sloganele, banerele, petițiile, platformele de organizare și presiune, revendicările și cererile, ghidurile de apărare ale drepturilor muncii etc.