Interviul a fost realizat de George Souvlis (GS) și Ankica Čakardić (AC). Traducere engleză-română de Raluca Bejan. 

GS + AC: Care au fost experiențele dvs. formative din punct de vedere politic și personal?

SF: Cea mai importantă experiență de viață pentru mine a fost al doilea război mondial. Am crescut în perioada imediat ulterioară, când memoria războiului, adăugată la anii de fascism din Italia, era încă proaspătă. De la o vârstă fragedă am început să conștientizez că m-am născut într-o lume profund divizată și nelegiuită, că statul, de multe ori, în loc să protejeze, devine un dușman, că viața poate fi foarte precară, așadar, după cum sună cântecul lui Joan Baez, “there but for fortune go you and I”. Să crești în perioada de după război, și mai ales în Italia post-fascistă, însemna să fii politizat. Am și copilărit cu o retorică anti-fascistă, mai ales prin poveștile spuse de părinți, dar și prin poziția tatălui meu, care se opunea complet regimului fascist. Am copilărit într-un oraș comunist, unde de 1 Mai, muncitorii defilau cu garoafe roșii prinse de geci, unde ne trezeam ascultând Bella Ciao, și unde luptele între comuniști și fasciști erau la ordinea zilei, cu fasciștii încercând în mod repetat să arunce în aer monumentele partizane, iar comuniștii ripostând împotriva sediului MSI – Mișcarea Socială Italiană, care se știa că era o continuare a partidului fascist a lui Mussolini. La vârsta de 18 ani, mă identificam deja cu o traiectorie radicală, într-un moment în care lupta tipică ideologică era condusă de către clasa muncitoare și tabăra anti-fascistă.

Venirea mea în Statele Unite, a constituit, de asemenea, un punct de cotitură major din punct de vedere politic. Am ajuns în vara anului ’67, la Universitatea din Buffalo, unde am studiat pentru o perioadă de trei ani. Era un campus foarte activ. Aflat la granița cu Canada, acest campus constituia și un spațiu tranzitoriu pentru mulți activiști anti-război care încearcau să scape de serviciul militar. Am ajuns în mijlocul unor mobilizări de susținere a celor 9 protestatari împotriva războiului din Vietnam (i.e. Buffalo 9) arestați pentru că s-au împotrivit înscenării de către FBI a lui Martin Sostre, un activist portorican foarte respectat în comunitatea de culoare. În foarte scurt timp, m-am alăturat mișcării studențești și celei împotriva războiului. Am început să lucrez cu editura Telos și să colaborez cu o revistă alternativă numită Văicărețul Orașului (i.e. the Town Crier). În State am început să învăț despre sclavie, rasism și imperialism. În același timp, când mă aflam încă în America, am început să mă familiarizez cu mișcarea de stângă italiană, cu ceea ce se numea Operaismo, dar și cu grupurile extra-parlamentare care au contribuit la grevele din Franța din 1968 și la ceea ce s-a numit Toamna Fierbinte Italiană. Am fost deosebit de inspirată de lectura lui Tronti despre Marx, care obiecta în favoarea poziției centrale a clasei muncitoare, capitalul fiind de ordin secundar, ceea ce înseamnă că evoluția în afara logicii sale autonome este imposibilă, dar că această evoluție este întotdeauna un răspuns la lupta de clasă – principalul motor al schimbării sociale. Aceasta a fost o lecție mare pentru mine, m-a învățat să lupt, și să interpretez contradicțiile sociale ca repere esențiale în înțelegerea realității. Operaism-ul a oferit de asemenea o critică materialismului istoric și politicilor partidelor comuniste. Dar, desigur, este important faptul că am făcut cunoștință cu noua gândire politică italiană de stânga în State, unde experiențele istorice colective de colonialism și sclavie, așa-zisa istorie a clasei celor nesalariați, erau imposibil de neglijat. Această traiectorie istorică, precum și experiența mea anterioară de a copilări în Italia patriarhală postbelică, mi-au influențat orientarea ideologică feministă, care a fost un alt moment formativ și revoluționar din viața mea. Nu voi vorbi special despre acest lucru, pentru că munca mea vorbește de la sine. Mai degrabă voi insista asupra unei experiențe însemnate, pe care am avut-o la începutul anilor ’80, când am avut șansa de a preda în Nigeria, aflându-mă pentru întâia oară în Africa sub-sahariană. Într-adevăr, până în acest punct, eram deja familiară cu lectura pe tematica colonialismului și a politicii de dezvoltare și sub-dezvoltare. Nigeria a constituit pentru mine un alt moment de transformare politică subiectivă, nu pentru că mi-a schimbat punctul de vedere asupra relațiilor sociale, dar mai degrabă pentru că mi-a dezvăluit o realitate extrem de diferită de ceea ce am trăit anterior sau de ceea ce am ajuns să cunosc prin intermediul cărților. În Nigeria am aflat despre relațiile sociale comunale, despre importanța continuă a pământului, am înțeles ce blestem este de fapt petrolul, dar am și descoperit creativitatea uluitoare a oamenilor africani. Perioada mea de instrucție s-a încheiat subit, odată cu escaladarea ‘crizei datoriilor’ și a represiunii politice. Cu toate acestea, după ce am revenit în Statele Unite, am început să îmi petrec mai mult timp în Mexic, precum și în țările din America Latină, aceasta și pentru că s-a publicat cartea mea, Caliban și Vrăjitoarea (i.e. Caliban and the Witch) în Mexic, Argentina, Ecuador și Brazilia. Menționez America Latină, pentru că în ciuda greutăților cu care se confruntă oamenii latini, în special femeile, din motivul politicii de extractivism și a violenței generalizate – din partea armatei, a paramilitarilor, a traficanților, a ‘Războiul împotriva Drogurilor’condus de DEA – eforturile colective pentru menținerea autonomiei și auto-guvernării, mai ales cele reieșite din situații de expropriere totală, nu reprezintă doar un model politic demn de imitat, ci mai ales o sursă de inspirație. Acestea mi-au afectat în mod pozitiv propria gândire și practica politică.

GS + AC: Ați fost implicată în miscarea Lotta Feminista din anii ’70? Împreună cu Leopoldina Fortunati, Mariarosa Dalla Costa, Selma James și alții? Care a fost relația dintre această mișcare și mișcarea Operaism-ului?

SF: Nu am făcut niciodată parte din Lotta Feminista. Eu eram deja în State în momentul în care această mișcare a început să se contureze, și majoritatea femeilor italiene cu care am lucrat în campania privind remunerarea muncii domestice s-au detașat de Lotta Femminista, tocmai datorită divergențelor cu privire la munca domestică. De aceea nu mă simt în măsură să vorbesc despre relația acestui curent cu Operaism-ul. Atât Mariarosa Dalla Costa cât și Leopolda Fortunati au vorbit despre ea. În ceea ce mă privește, am menționat deja îndatorirea pe care o simt vis-à-vis de Operaism și de modul în care acesta mi-a influențat perspectiva asupra temei remunerării domestice. De asemenea, lucrarea lui Tronti, Muncitorii și Capitalul (Workers and Capital), nu numai că a centralizat lupta de clasă în ceea ce privește fluiditatea capitalului, dar a și introdus conceptul de ‘fabrică socială’. De fapt, Tronti nu a folosit acest termen, dar a susținut că, la un anumit moment al dezvoltării capitaliste, ‘fabrica’ începe să remodeleze societatea prin propria sa imagine, în ceea ce privește nevoile proprii de productivitate. Tronti s-a referit în special la modul în care sistemele de învățământ au fost restructurate pentru a pregăti tineretul proletar pentru munca industrială. Acest lucru a rezonat cu analiza noastră, unde comunitatea, familia, casa, au devenit nuclee ale forței de muncă dar și nuclee de putere în cadrul sistemului capitalist, și nu neapărat ca urmare a relațiilor sociale pre-capitaliste. Aceste idei erau dominante la aceea vreme, mai ales în mișcarea feministă.

GS + AC: Textele dvs. au unele asemănări cu lucrările scrise de Paddy Rapid, Maria Mies și Wally Secombe. Toți acești scriitori susțin că oprimarea femeilor în capitalism trebuie analizată din mai multe puncte de vedere. Trebuie luate în considerare: diviziunea sexuală a muncii; reproducția socială; controlul asupra corpului femeilor și a puterii de decizie pe care acestea o au asupra formelor de procreare, precum și influența dinamică a structurilor de familie. În această privință, gândirea dvs. se situează în corpusul teoretic care dezbate munca domestică, pornind de la argumentul susținut de către Dalla Costa și James că diviziunea sexuală a muncii și munca neremunerată joacă un rol central în procesul de acumulare capitalistă. Ne puteți spune mai multe despre aceste diferențe prezente în textele dvs.? Mai ales cu privire la manifestarea acestor distincții între sistemele capitaliste și cele feudale?

SF: Într-adevăr, toți autorii menționați au abordat poziția femeii în societatea capitalistă, în special în conjunctura procesului de reproducere. Cu toate acestea, există diferențe semnificative între aceste abordări.

Una dintre diferențe, de exemplu (în contrast cu analiza salariilor pentru munca domestică și teza Mariei Mies), este legată de modul de conceptualizare a muncii domestice. Noi ne-am referit întotdeauna la munca domestică ca fiind o construcție capitalistă, mai ales având ca obiectiv social reproducerea puterii de muncă. Am subliniat de multe ori că, în realitate, munca domestică / reproductivă are un caracter dualist: reproduce ‘viața’ în sine și, în același timp, reproduce forța de muncă, fiecare latură având anumite constrângeri specifice. În textele lui Mies, această distincție nu este întotdeauna prezentă. În analiza ei există o continuitate între munca domestică și reproducerea determinată de subzistență, în așa-numitele țări subdezvoltate.

Acest lucru este adevărat doar parțial. Există însă o diferență între munca reproductivă / domestică în condițiile în care femeile au acces la pământ, la cultivarea pământului și la alte forme de (re)producere (de exemplu în comunitățile indigene) și munca neplătită casnică, care este dependentă de un venit masculin. Cu toate acestea, sunt în mare parte de acord cu Mies și apreciez modul în care ea a extins conceptul de reproducție pentru a include munca agricolă din așa-zisele țări din lumea a treia.

Distincția dintre sistemul feudal și cel capitalist provine din exproprierea radicală la care muncitorii sunt supuși în capitalism, precum și din separarea acestora de mijloacele de producție. Acesta este motorul dezvoltării capitaliste, însoțit de exploatarea intensă a forței de muncă. Așa cum am subliniat si în Caliban și Vrăjitoarea, capitalismul este primul sistem de exploatare care concepe munca, mai degrabă decât pământul, ca principala formă de bunăstare. Din acest motiv, capitalismul a dezvoltat o politică cu totul nouă în ceea ce privește disciplinarea corpului, în special a corpului femeilor, precum și gestionarea funcțiilor reproductive, începând cu funcția de procreare. Capitalismul trebuie să controleze activitatea de reproducere, deoarece aceasta este un aspect central al procesului de acumulare. Reproducerea forței de lucru devine una și aceeași cu reproducerea puterii de muncă; de exemplu, capacitatea noastră de a lucra devine mult mai importantă decât reproducerea luptei noastre (de clasă).

GS + AC: În Caliban și Vrăjitoarea vă referiți la articolul lui Robert Brenner Rădăcinile agrare ale capitalismului european. Ce părere aveți despre textul lui Brenner și despre activitatea altor ‘marxiști politici’?

SF: Nu-mi amintesc acum toate argumentele lui Brenner și ale Școlii de Marxism Politic. Am fost de acord, în principiu, cu accentul pus pe transformarea relațiilor agrare în Europa, ca având o importanță crucială în dezvoltarea capitalistă, deși formarea unei piețe agrare a fost făcută posibilă de importul european de argint, după cucerirea unor vaste regiuni din America de Sud. Dar eu critic această Școală în același fel în care am criticat și abordarea Marxistă: în ceea ce privește ignoranța rolului jucat de reconstrucția muncii reproductive în edificarea capitalismului. Chiar dacă adepții marxismului politic au elucidat în mod corect separarea țărănimii de pământ ca o condiție premergătoare a relațiilor capitaliste, ei au ignorat distincția dintre producție și reproducție, devalorizarea muncii reproductive ca o sferă aparte de economie, precum și devalorizarea consecventă a poziției femeilor, care, odată cu trecerea la capitalism, au devenit subiectele principale ale acestui tip de muncă. La fel ca Marx, Brenner și Școala de Marxism Politic au făcut greșeala majoră de a ignora vânătorile de vrăjitoare din secolele 16 și 17 în analiza dezvoltării capitaliste și a impactului acesteia asupra relațiilor agrare.

GS + AC: Credeți că este posibilă menținerea sistemului capitalist fără însușirea muncii casnice, neplătite a femeilor?

SF: Nu, nu cred că este posibil, pentru că munca neremunerată a femeilor, care continuă nestăvilită în prezent, este condiția devalorizării forței de muncă în sine. Fără acest tip de muncă, clasa capitalistă ar trebui să facă o investiție majoră în infrastructura reproductivă a forței de muncă, care ar afecta, în concluzie, rata de acumulare a capitalului. Există de asemenea și o latură politică a devalorizării și naturalizării rezultate în urma activității de reproducere. Aceasta a constituit baza materială a diviziunii sexuale a muncii între femei și bărbați, care permite capitalului să controleze exploatarea muncii femeilor, în special prin căsătorie și relația conjugală, iar ideologic, prin ceea ce constituie iubirea romantică, conferindu-le bărbaților existența de facto a unui sclav asupra căruia să-și exercite puterea.

GS + AC: Ne puteți spune câte ceva despre diferența dintre tradiția teoretică a Mișcării pentru remunerarea muncii nesalariate și teoria feministă “unitară” (de exemplu, Lise Vogel, Sue Ferguson, Cinzia Arruzza et al.), vis-à-vis de relația dintre capitalism și patriarhat?

SF: Eu nu am citit textele lui Sue Ferguson și Cinzia Arruzza. În ceea ce privește Lisa Vogel, unele dintre principalele ei idei teoretice sunt împrumutate de la Dalla Costa și James, care au oferit deja o teorie ‘unitară’ de reconstrucție a relației patriarhale în capitalism, pornind de la funcția socială a femeilor de a asigura (re)producția forței de muncă. Dalla Costa și cu mine ne diferențiem de Vogel în ceea ce privește caracterul de emancipare a sistemului socialist. Ceea ce a fost tipic pentru Marx și pentru tradiția socialistă marxistă a fost viziunea optimistă asupra dezvoltării capitaliste, ca un catalizator indispensabil pentru crearea condițiilor de reformare a unei societăți oprimate.

Eu scriu acum din Mexic. În ultimele luni am călătorit prin multe țări ale Americii Latine, unde comunități întregi sunt pretutindeni confruntate cu devastarea produsă de companiile miniere și marile companii de afaceri agricole, care constituie în prezent sectoarele cele mai influente ale sistemului capitalist. În legătură cu textele mele și perspectiva mea proprie, pot să afirm că am învățat mult de la Marx și continui să folosesc ideile sale, cu toate că sunt mult mai puțin preocupată, spre deosebire de Vogel, cu elaborarea unei ‘teorii unitare’, mai ales că teoreticienii marxiști nu sunt pregătiți să renunțe la prejudecățile încorporate în argumentele lor teoretice și politice. Peste tot în lume, din zonele rurale la cele urbane, într-o lume în care procesul de periferizare crește, dezvoltarea capitalistă în sine devine defunctă. Iar provocarea cu care ne confruntăm astăzi este legată de construirea unei alternative înlocuitoare.

GS + AC: Ați editat cartea Enduring Western Civiliztion, în care spuneți că formarea Canonului Occidental a mers mână în mână cu excluderea ‘celuilalt’, întruchipat pe categorii sexuale, de gen, etnice, religiose și ‘rasiale’. Acest proces a fost strâns legat de constituirea unor categorii analitice occidentalizate de percepție a lumii. Anumite texte recente, ca de exemplu cartea lui Vivek Chibber, Postcolonial Theory and the Spectre of Capital, oferă o argumentare teoretică în favoarea menținerii categoriilor universale, cum ar fi capitalismul și lupta de clasa. Textul său constituie, în altele cuvinte, un argument decisiv pentru relevanța marxismului în fața unor critici incisivi. Ce părere aveți despre aceste subiecte? Cu privire la acest tip de raționament dar și cu privire la problema generală a utilizării categoriilor universale pentru critica capitalismului derivat? Există un mod de a echilibra cele două tendințe sau critica Occidentului și utilizarea unor instrumente analitice care derivă din ‘Occident’ se exclud de fapt reciproc?

SF: După cum spuneam, eu nu mă simt în măsură să comentez anumite texte pe care nu le-am citit sau la care nu am făcut referință în ultimul timp. Așa că îmi voi limita comentariile doar cu privire la conceptul de ‘Occident’ și la necesitatea presupusă a categoriilor universale. Așa cum am arătat, împreună cu alții, în Enduring Western Civilization, conceptul de ‘Vest’, de ‘Occidentalism’, este un produs al Războiului Rece, atunci când, după Revoluția Bolșevică, termenul de ‘Occidental’ a întruchipat tot ceea ce era legat de sistemul capitalist, industrial și de dezvoltarea tehnologică etc; iar unde comunismul fusese perceput ca un proiect rasial, ‘asiatic’ și incapabil de dezvoltare. Din acest motiv, eu nu folosesc niciodată această terminologie (i.e ‘Vest’, ‘Occidental’), care ascunde, de obicei, relațiile existente de clasă, precum și alte relații diferențiale/ antagoniste din Europa sau din Statele Unite, din așa-zisul Occident – și în mod similar relațiile antagoniste/de clasă din alte regiuni, de exemplu, din Africa și America Latină. ‘Vestul’/’Occidentul’ sunt termeni politici, nestatornici în conținut și prezentând politica globală ca rezultând din lumi diametral opuse, nedivizate și ne-ierarhice, unde primează un singur interes comun.

În ceea ce privește categoriile universale, avem nevoie, evident, de un anumit nivel de abstracție la nivel de analiză. Nu vom putea înțelege capitalismul și istoria economiei mondiale decât dacă privim aceste fenomene din unghiuri diferite din punct de vedere social. Într-o societate care a rezultat ca atare în urma unor sute de ani de experiențe ierarhice și diferențiale, ideea unui punct de vedere universal este falimentară în sine. Capitalismul nu poate fi înțeles în totalitate decât în cazul în care este abordat din punctul de vedere al sclavilor, al celor colonizați, din punctul de vedere al muncitorilor industriali, al femeilor proletare și al bărbaților proletari, precum și din punctul de vedere al copiilor și, de asemenea, dintr-o perspectivă ecologică.

GS + AC: În ultimii ani Europa s-a confruntat cu o creștere a migrației, dar și cu o creștere a partidelor de extremă-dreaptă. Așadar, cum poate stânga lupta cu o astfel de situație înspăimântătoare?

SF: Este imposibil să îmi exprim în doar câteva cuvinte sentimentele de durere și indignare pe care le simt când văd reacția sistemică a guvernelor Europene și a anumitor oameni din Europa vis-à-vis de problema refugiaților, pe care războaiele, finanțate de aceleași guverne, i-au creat. Este înfricoșător faptul că, după aproape un an, în fiecare săptămână, bărci cu oameni refugiați naufragiază în Marea Mediterană și sute de oameni continuă să moară. Mediterana a devenit un imens cimitir și acest lucru se întâmplă sub privirea noastră, și nu pe ascuns în lagăre de concentrare; ca să nu mai vorbim despre ‘centrele de primire’, ‘de ospitalitate’, care de fapt sunt niște închisori, unde cei fără acte sunt ținuți în condiții mizere pentru perioade indefinite.

Este desigur deplorabil că sunt mulți care răspund, inclusiv oameni aparținând clasei muncitoare, nu cu eforturi de solidaritate, ci cu acte de discriminare, persecuție și sentimente naționaliste. Această poziție este deosebit de îngrijorătoare, deoarece reflectă un așa zis război între săraci. De multe ori, cei care doresc să ridice ziduri, sunt oameni care se străduiesc să supraviețuiască, care cred că se pot proteja, dar nu prin solidaritate cu refugiații, ci mai degrabă printr-o politică de excludere a acestora. Aș dori să adaug totuși că trebuie să fim în gardă cu privire la neo-naziștii care atacă refugiații, precum în Germania de exemplu, deoarece există dovezi de complicitate din partea autorităților și a poliției. Din acest punct de vedere, ne putem gândi la mișcarea neo-nazistă, ca fiind un instrument de control al refugiaților: utili ca forță de muncă ieftină, dar în măsura în care acceptă să rămână la nivelul de jos al scării sociale.

GS + AC: În ultimii ani, s-au format și dezvoltat multe formațiuni de stânga- de la Corbyn și Sanders la Podemos. Întrezăriți aici speranța unei transformări sociale semnificative? Cum credeți că stânga contemporană ar trebui să se raporteze la stat?

SF: Aceasta nu este o întrebare ușor de răspuns. Tocmai s-a auzit – o surpriză majoră pentru mulți – că Zapatiștii si-au propus să participe la alegerile prezidențiale din 2018, cu candidatura unei femei indigene. Se pare că nu și-au schimbat poziția politica per se, doar că, fiind înconjurați și asediați, ei încearcă să spargă această poliarhie și să se adreseze unor sectoare mai largi ale populației, conștienți fiind de atacurile violente masive pe care le-au simțit după moartea lui Galeano. De fapt, guvernele de stânga și întreaga politică a ideologiilor progresiste, atât în Europa cât și în America Latină, sunt în criză. Foarte puțini au fost cei care s-au mobilizat în Brazilia, pentru a cere reinstaurarea lui Dilma Roussef, deși mulți au condamnat punerea ei sub acuzare drept o mișcare frauduloasă, aproape o lovitură de stat. În cel mai bun caz, guvernele progresiste au atenuat anumite forme extreme de sărăcie, dar nu au schimbat fundamental modul de producție, nu au implementat reformele cerute de către mișcările sociale care i-au adus la putere și nu au stăpânit violența armatei și a poliției. Poate că putem vorbi despre o retorică diferită în cazul chavism-ului, care a respectat cât de cât voința poporului, dar care s-a bazat într-o mare parte pe politica de minereuri extractiviste și a făcut țara dependentă de oscilațiile pieței mondiale. Și ce să mai zicem despre fiasco-ul Bernie Sanders? Care, după ce și-a petrecut luni de zile explicând de ce susținătorii lui nu ar trebui să voteze pentru Clinton, a afirmat ulterior că Hillary Clinton constituie singura cale? Ce lecție de cinism!

Eu nu numesc politica bunului comun drept “spontaneistă”. Există în prezent multe regimuri comunitare, cu sute de ani de istorie în spatele lor. Și în multe părți ale lumii, nu are cum să fie multă spontaneitate în apărarea bunurilor comune, când aceste regimuri comunitare trebuie să se confrunte cu violența paramilitarilor și armatei, precum și cu agenții de pază corporatiști. Evident nu trebuie să fim dogmatici când interpretăm aceste chestiuni. La nivel local, este posibil de a exercita o anumită influență asupra guvernelor. Dar, ceea ce vedem este faptul că centrele de decizie politică sunt din ce în ce mai greu de acest de către omul de rând. Suntem martori, de asemenea, la formarea unei puteri-de structură internațională, care înlocuiește în mod constant puterea statului-națiune, așa cum este cazul Uniunii Europene, de exemplu.

Interferența constantă a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, în politica de stat, si în special, dar nu exclusiv, în ‘lumea a treia’, duce la o proliferare a acordurilor de schimb liber – TTP sau TTIP (care din fericire încă nu a fost semnat) – care ajung să reglementeze mobilitatea capitalului în cadrul economiei mondiale, astfel încât nici o decizie să nu poată fi luată la nivel economic, decât dacă are aprobare de la marile corporații. Suveranitatea națională este în acest fel complet eliminată. În aceste condiții, cum putem fii optimisti cu privire la instalarea guvernelor radicale de stânga?

GS + AC: Un val de schimbare a trecut prin America Latină, la începutul secolului 21, care a zdrobit multe dintre guvernele neoliberale. Esențiale pentru această schimbare au fost noile mișcări sociale care au cerut atât drepturi socio-politice cât și economice. Însă ce a rezultat de aici au fost tensiunile între partidele aflate la guvernare și mișcările sociale. Credeți că aceste tensiuni pot fi rezolvate într-un mod care să promoveze interesele claselor muncitoare din America Latină?

SF: Am vizitat Ecuadorul în luna aprilie a acestui an și am avut multe întâlniri cu grupuri ecologice și cu grupuri pentru drepturile femeii, ale căror referințe au fost unanime. Întrebarea pusă este de ce stânga europeană și cea din Statele Unite vorbesc de Correa ca despre un radical, atunci când politica lui este în concordanță deplină cu neo-liberalismul? Mai ales având în vedere faptul că, în comparație cu orice alt guvern anterior, Correa atacă cel mai mult pământul oamenilor indigeni și afișează în mod ostentativ, în politicile sale, un dispreț complet pentru femei? Correa a fost adus la putere printr-o mișcare a oamenilor indigeni, și ca atare a introdus în constituția țării principiul conform căruia natura are drepturi. La începutul mandatului a apărut determinat să nu exploateze resursele naturale de petrol, dar ulterior s-a răzgândit și a început să promoveze investițiile străine și forajul de petrol în parcul Yasuni. Evident, a intrat în mod repetat în conflict cu aceleași populații indigene care l-au sprijinit anterior. Guvernul său este criticat ca fiind autoritar, corporatist și împotriva mișcărilor populare. Evo Morales de asemenea, vorbește despre Pachamama când merge în străinătate, dar acasă susține o politică extractivistă similară, care, nu numai că distruge terenurile agricole, pădurile, râurile, dar și creează o formă de colonialism intern. Asta nu înseamnă ca anumite grupuri de muncitori nu susțin politica lor, pentru că extractivism-ul înseamnă salarii pentru unii, deși cu costul distrugerii mijloacelor de existență ale multora, în același mod în care, în multe comunități din Statele Unite, muncitorii tineri susțin forajul petrolier prin fracturare hidraulică.

Cred că există o diferență fundamentală între poziția acestor guverne, elaborate de către teoreticienii radicali din America Latină – cum ar fi Luis Tapia, Raul Zibechi, Raquel Gutierrez, Silvia Rivera Cusicanqui și opinia deținută de către mulți alții de stânga în State și în Europa.

GS + AC: Ați putea comenta cu privire la recentele alegeri prezidențiale din Statele Unite?

SF: Alegerile din State sunt un spectacol trist, ale cărui implicații periculoase sunt deja simțite, mai ales că zeci de grupuri bazate pe ideea de supremație albă par sa iasă acum la suprafață, fiind susținute și legitimate de declarațiile lui Trump.

Este demoralizant că sectoare întregi ale clasei muncitoare din State îl susțin pe Trump. Dar, desigur, Clinton – fiind legată de Wall Street, CIA și de mașina de produs războaie – nu este o alternativă. Ea poate juca o carte feministă doar pentru că, din momentul în care feminismul anilor ’70 a fost instituționalizat, femeile au fost integrate în economia globală ca forță de muncă ieftină.

Interviu realizat 19/10/2016

Publicat inițial în limba engleză pe situl Salvage. În limba română articolul a fost publicat inițial pe CriticAtac.ro