[label shape=”” type=””] Dinu Guțu [/label]

Sărbătoritul pe rit nou și pe rit vechi, scrisul în latină și în chirilică, dualitatea de a fi nici așa și nici altminteri (în traducere directă, nici cu Estul, nici cu Vestul) sunt pattern-uri ale condiției basarabene, temă centrală a expoziției New Year’s Dissections. Tocmai tema liminalului o exploatează Pavel Brăila, unul dintre cei mai mari artiști contemporani vorbitori și de limba română, prin subiecte la limita dintre patriotism și istorie socială. Toate, într-o cheie mai degrabă melancolică și ludică. Mă gândesc la performance-ul în care mama sa și câteva mătușe au gătit sarmale și plăcinte, iar tatăl său a pregătit vin de casă, și le-au trimis la mai multe vernisaje ale artistului din Berlin sau Paris. În Sankt Petersburg, performance-ul a coincis cu decizia politică a Moscovei de a interzice importul de fructe din Moldova. Dar mă gândesc și la evenimentul de vinerea trecută, prin care Brăila recuperează postmodern o tradiție specifică mai ales satelor pravoslavnice de la est de Prut, o expoziție care s-ar fi putut intitula și Cum arată un miliard de dolari dispărut și care vorbește despre ultimul eveniment major petrecut în cealaltă Moldovă.

Expoziția este creată pentru spațiul celor de la Eastwards Prospectus și are două planuri distincte – la etaj, Pavel Brăila deconstruiește, fără falsă morală, prezentul basarabean prin panouri care, privite cu lupa, dezvăluie teancuri de bancnote basarabene, părți ale miliardului furat, în timp ce la subsol sunt chestionate „disecțiile” trecutului recent al Moldovei, cu scurte amintiri ale familiei sale ori borcane de conserve (o tușă destul de subtilă a „coliviei basarabene”): „Moldova e o conservă gustoasă, uitată, pierdută”, cum spune și artistul. Pavel a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.

Cum e asocierea borcanelor de conserve cu scandalul politic al miliardului furat la Chișinău? Pare o poveste reală cu Ostapi Bender, și totuși?

Când vorbești despre un miliard, e ceva inimaginabil. Un milion ți-e greu să-l percepi, dar o mie de milioane… Până și unul dintre anchetați spunea că nu poate fi furat așa simplu. Asta înseamnă un tren de bani. Și eu am vrut să văd asta. Tablourile din expoziție reprezintă puterea. Care e tot abstractă. Aceste seriografii sunt compuse din teancuri de bani imprimate la cea mai mică dimensiune. Uneori, nici lupa nu te-ajută să-i vezi. Eu îi văd, dar c-o lupă mai bună (Râde). Iar fotografiile din jur reprezintă poporul care privește televizorul, poporul de la care s-a furat miliardul, și poporul care îl va plăti. Iar ei continuă să privească acel televizor și să accepte condiția în care trăiesc.

La subsolul expoziției sunt niște amprente care au rămas în cultura noastră. În subsol sunt amintirile, ceea ce ne facem că am uitat sau nu mai ținem minte. Am adaptat lucrările pentru spațiul galeriei. Dacă ai văzut proiecția cu cele câteva povestiri ale familiei, cea cu tatăl meu e din 1938. A trecut și prin razboi, și prin tot felul de schimbări și represiuni. A învățat și în română, și în rusă. Sora sa mezină, dimpotrivă, a învățat la facultate mai întâi în rusă și apoi în română, începând cu ’90. Un proces destul de complicat. Într-o zi, politicul îți poate schimba totul.

De unde recuperarea asta a Anului Nou Pe Stil Vechi?

Noi avem două Crăciunuri, doi Ani Noi, Paștele a mai rămas din fericire întreg. Unii fac 8 martie, alții 1 martie. În unele familii se sărbătorea 23 februarie (Ziua Bărbatului / Ziua Armatei Sovietice). Sunt niște chestiuni pe care le avem moștenite. Astea ne-au creat pe noi, noi suntem așa. Mulți vor să renunțe la această stare. Față de România, e trist că avem aceleași rădăcini, dar istorii un pic diferite. În Moldova e atât de mult spațiu pentru un artist. Trebuie doar să „prinzi” lucrurile astea. Când vin la Chișinău, prietenii mei din Germania sunt fascinați de cât de ușor schimbăm dialogul din rusă în română. Ei văd chestiile pozitive. Alt segment de populație, pro-românii, dimpotrivă, nu vor să vorbească în rusă, o ignoră…

Majoritatea lucrărilor mele sunt depre Moldova și de fiecare dată când termin un proiect îmi spun: „Never again, never again”. Am în cap și alte idei și vreau și eu să fac lucrări pe alte teme – să caut, spre exemplu, a patra dimensiune…  Orice artist vrea să exploreze și alte teme. Dar, când îți vine invitația pentru o altă expoziție, mai ales la București, te confrunți cu cotidianul, cu țara ta de zi cu zi, stai și te gândeși că sunt lucruri de actualitate pe care nu le poți ignora. Dacă n-ar fi furtul miliardului, ar fi altceva, dar cred că tot la fel de trist…

În științe sociale, treaba asta se cheamă sociologie sau antropologie publică, când analizezi un eveniment recent, la cald, și uneori poți să dai și greș, că nu vezi nici toată imaginea ori ești implicat emoțional. Cum e în cazul artei?

Nu mi-am propus să judec nimic. Am preluat un fapt și l-am transformat vizual. N-am acuzat pe nimeni, nici n-am încercat explicații sau să mă-ntreb cum l-au cheltuit. A fost un exercițiu personal și am fost curios să văd cum arată. Arată frumos. Un miliard pe pânză.

Cum se face că, deși cultura mainstream basarabeană abundă de machisme, de lume „blatnaia” și de o opoziție față de așa-zișii „niformalnie” (proto-hipsteri (ex)sovietici), o mulțime de artiști basarabeni fac valuri între București și Berlin?

Eu am crescut în acel spațiu. Dacă nu intram la facultate, sunt sigur că trăiam în același mainstream și nu puteam crește. Dintre prietenii mei de cartier, unii au murit, alții sunt în pușcărie, unii au rămas în același cercuri. În anii ’90, când s-au schimbat standardele, regulile au fost ignorate: conceptul de a face bine și a face rău pur și simplu au dispărut. Ăștia totuși sunt niște termeni de pușcăriași. După ’90, hoții devin parte a marelui bussines care a bătut palma cu poliția sau cu puterea. Intrând în alt mediu, cum a fost facultatea, a fost șansa mea. După facultate, în urma unui șir întreg de circumstanțe, am ajuns în artă. Dar despre succesul altor basarabeni nu cred că știu ce să zic. În cazul lui Pavel Stratan, posibil sunt versurile și graiul dulce moldovenesc: „Când tata o schimbat la beși lăcata” nu poate să lase pe nimeni indiferent. De Carla’s Dreams nu știu ce să zic, faptul că-s populari și în Rusia, și în România, posibil tot are ceva cu moștenirea sovetică și abilitatea de a comunica cu ambele culturi. Eu mă bucur de succesul lor, dar mie mi-ar fi plăcut dacă ar fi ramas la „Dă-te’n ki*** mă-tii” și „Azi e vinerea” – un fel de punk rural, fenomen absolut unic, însă din păcate au mers pe valul pieței.

Apropo de industrie, simți presiunea că trebuie să te schimbi în favoarea pieței?

Încă nu am asemenea vânzări încât să stea rânduri la lucrările mele, așa că încă îmi permit să fac ce vreau fără să mă gândesc sau să simt presiunea cuiva. Dar, atunci când intru în târgurile de artă, în mare parte, arta calitativă nu e așa de multă. Influența galeriilor mari se simte, ei își au scopurile lor, împing artiștii lor. La noi, mai puțin, mai ales în Moldova, că nu avem nici colecționari, nici galerii. În așa situație, nici nu știi cum e mai bine. (Râde)

Am văzut că evenimentul de vineri este finanțat de o mare bancă. Cum te împaci, ca și creator de artă, cu banii din privat?

Nu știu detalii, dar galeria e susținută de o bancă, într-adevăr. Dar, dacă e să vorbim la general, desigur că băncile, publicitatea, corporațiile sunt o mare problemă în societatea de azi. Acum, la MNAC, e o expoziție foarte bună a lui Oliver Ressler, un specialist în dezvăluirea marilor taine economice și crime la nivel global.

Problema e în conformarea clasei intelectuale cu marele capital. Aștept, totuși, ziua când băieții din marele capital se vor trezi și vor încerca să schimbe legile jocului de azi. Băncile au apărut anume să jupoaie lumea legal. Revenind, nu știu cât ne cenzurează neapărat finanțarea unui proiect artistic din partea unei multinaționale, dar nu întâmplător majoritatea artei ajunge în colecții private. Banii din colecțiile private nu sunt tot timpul curați. Dacă vezi colecțiile lui Abramovich sau ale șahilor din emirate, ele toate sunt făcute pe sânge, sudoare și lacrimi. Și toate iahturile mari care vin la Bienala din Veneția aparțin, de multe ori, unora care (la figurat, dar) au lovit cu biciul în oameni. Nici milionarii locali nu-s departe de această realitate. Tabloul lui Kotovski de la intrare a fost plasat ca un fel de introducere a expoziției. La școală, ne-au învățat că Kotovski a fost un erou al Războiului Civil, care a eliberat țărani de boierime etc. Ca apoi să afli, pur și simplu, într-o zi, că el era un hoț de drum mare. Adoptat și medaliat de imperiu. Ca și mulți alții, Kotovski era un gangster cinstit. Le spunea bancherilor cu preaviz: aveți o bancă, v-o prădăm. Astăzi, hoții și-au pus sacouri. Directorul băncii fură banca. Tabloul supradimensionat al lui Kotovski călare e tabloul a ce se întâmplă în spațiul nostru.

Lucrezi și stai la Chișinău și Berlin. Combinația, mărturisesc, e cel puțin exotică. Cum împaci aceste două locuri?

Berlinul e un oraș deschis, nu foarte scump. E mult mai democratic. Când mă satur de Berlin, vin acasă, și viceversa. E bine să ieși din cutie, din când în când. Ce-avem noi, valori și obiceiuri și fel de a fi, nu-l găsesc nicăieri. Eu am călătorit mult, dar nu pot trăi fără Chișinău. Asta am realizat după 20 de ani de străinătate. Cea mai lungă perioadă departe de Moldova a fost de opt luni. Ăsta-i recordul meu. N-am rezistat, pur și simplu.

Crezi că arta ta este în vreun fel sau ar trebui să fie emancipatoare?

Încerc să pun în discuție momente care mi se par interesante, curioase, care cred că merită chestionate. Nu să luăm topoarele și furcile și să facem revoluție. Ceea ce ar fi, totuși, o idee. (Râde)

Fotografii de Nadejda Ghilca.

_
Expoziția New Year’s Dissections o puteți vizita până pe 12 martie la Eastwards Prospectus (str Plantelor 50).

Textul interviului a mai apărut pe portalul art7. Reprodus cu acordul autorului.