[label shape=”” type=””] Nancy Fraser [/label]

Alegerea lui Donald Trump în calitate de președinte al SUA reprezintă un element dintr-o serie de revolte politice care semnalează prăbușirea hegemoniei neoliberale. Această serie de revolte include, între altele, votul Brexit în Marea Britanie, respingerea reformelor lui Renzi în Italia, campania lui Bernie Sanders pentru funcția de candidat oficial al Partidului Democrat în Statele Unite și creșterea sprijinului pentru Frontul Național în Franța. Chiar dacă sînt diferite ca ideologie și scopuri, aceste rebeliuni electorale împărtășesc un element comun:  toate constituie refuzuri ale globalizării corporatiste, ale  neoliberalismului și ale establishment-ului politic ce le-a promovat.

În fiecare caz, alegătorii au zis ”Nu!” unei combinații letale de austeritate, comerț liber, datoriilor excesive și muncii precare, prost plătite, ce caracterizează capitalismul financiar din zilele noastre. Voturile lor constituie o reacție la criza structurală a acestui tip de capitalism care a devenit evidentă pentru prima oară odată cu prăbușirea ordinii financiare mondiale în 2008. Pînă de foarte curînd, principala reacție la această criză a fost protestul social – dramatic și dinamic, fără îndoială, dar în cea mai mare parte efemer. Sistemele politice, pe de altă parte, păreau a fi relativ imune, controlate fiind încă de funcționari de partid și elitele status quo, cel puțin în puternicele state capitaliste SUA, Marea Britanie și Germania. Acum, însă, undele de șoc electorale reverberează pretutindeni în lume, inclusiv în citadelele finanțelor globale. Cei care au votat pentru Trump, la fel precum cei care au votat pentru Brexit, sau împotriva reformelor în Italia, s-au ridicat împotriva elitelor politice stabilite. Prin faptul că au întors spatele establishment-elor de partid, alegătorii au repudiat sistemul ce le-a erodat condițiile de viață în ultimii 30 ani. Surpriza nu e că alegătorii s-au comportat astfel, ci că le-a luat atît de mult timp să o facă.

Totuși, victoria lui Trump nu reprezintă doar o revoltă împotriva finanțelor globale. Lucrul pe care alegătorii săi l-au respins nu a fost neoliberalismul în sine, ci neoliberalismul progresist. Aceasta ar putea suna ca un oximoron, dar constituie, în realitate, o alianță politică perversă ce ar putea fi cheia înțelegerii rezultatelor electorale în SUA și, probabil, în alte părți la fel.

În forma sa americană, neoliberalismul progresist constituie o alianță între curentele mainstream ale noilor mișcări sociale (feminism, anti-rasism și LGBT), pe de o parte, și mediul corporativ din sectoarele industriale simbolice și cele ale serviciilor valoroase (Wall Street, Sillicon Valley și Hollywood), de cealaltă parte. În cadrul acestei alianțe, forțele progresiste își unesc efectiv efortul cu forțele capitalismului cognitiv, în special din zona industriilor financiare. Involuntar, forțele progresiste împrumută legitimitate forțelor capitalismului cognitiv. Idealuri precum ”diversitatea” și ”împuternicirea”, ce ar fi putut în principiu servi unor scopuri progresiste, contribuie acum la lustruirea unor politici care au devastat sectorul industrial și ceea ce cîndva reprezenta stilul de viață al clasei de mijloc.

Neoliberalismul progresist s-a dezvoltat în Statele Unite pe durata ultimelor trei decenii și a fost instituționalizat prin alegerea lui Bill Clinton în 1992. Clinton a fost principalul arhitect și promotor al ”Noilor Democrați” (eng. New Democrats), echivalentul american al ”Noului laburism” (eng. New Labor) al lui Tony Blair. În locul unei coaliții largi, de tipul New Deal (1), ce ar fi cuprins muncitorii industriali asociați în sindicate, afroamericani și clasa medie urbană, Clinton a forjat o nouă alianță între anreprenori, zona semiurbană, noile mișcări sociale și tineri, cu toții progresivi declarați și cu toții adepți ai diversității, multiculturalismului și drepturilor femeilor.

Chiar în timp ce sprijinea aceste valori progresiste, administrația Clinton cocheta cu Wall Street-ul. După ce au dat economia pe mîna celor de la Goldman Sachs, administrația Clinton a dereglementat sectorul bancar și a negociat acorduri de comerț liber ce au accelerat procesul de dezindustrializare. Aceste politici au înstrăinat de Partidul Democrat bazinul său electoral cel mai fidel – așa-zisul Brîu de Rugină (eng. Rust Belt) – regiunea care l-a votat acum masiv pe Donald Trump. Această regiune, împreună cu alte centre industriale din Sud, a fost lovită dur de procesele de dezindustrializare și migrare a producției care au avut loc în ultimele două decenii. Politicile lui Clinton au fost continuate de urmașii săi, inclusiv Barack Obama și au înrăutățit condițiile de viață ale tuturor muncitorilor, dar au avut mai ales de suferit muncitorii angajați în sectorul producției industriale. Pe scurt, clintonismul se face responsabil în mod decisiv de slăbirea sindicatelor, de scăderea salariului real, de precaritatea crescîndă a muncii și de emergența familiei cu doi salariați în locul defunctului salariu familial. Asaltul asupra politicilor sociale a fost însoțit (și făcut atractiv) de un discurs ”progresist” împrumutat de la noile mișcări sociale. În timp ce clasa muncitoare dispărea, țara clocotea de discuții despre ”diversitate”, ”împuternicire” și ”non-discriminare”. Acești termeni, prin faptul că identificau progresul cu meritocrația în locul egalității, echivalau ”emanciparea” cu promovarea unei mici elite de femei, minorități și gay ”talentați” în cadrul ierarhiei coroporatiste în locul abolirii totale a celei din urmă. Aceste înțelegeri liberal-individualiste ale ”progresului” au substituit, gradual, perspectivele expansive, anti-capitaliste, anti-ierarhice, egalitariste, sensibile la dimensiunea de clasă ale emancipării care au înflorit în anii 1960 și 1970. În timp ce Noua Stîngă (eng. New Left) slăbea, critica structurală a societății capitaliste pe care aceasta o făcea s-a stins și trăsătura națională a gîndirii liberal-individualiste s-a reimpus, reușind să restrîngă aspirațiile ”progresiștilor” și ale stîngiștilor auto-proclamați. Ceea ce a consolidat această convergență, însă, a fost coincidența între această dezvoltare și emergența neoliberalismului. Un partid înclinat spre liberalizarea economiei capitaliste și-a găsit aliatul perfect într-un feminism meritocratic coporatist care punea accentul pe ”lean in” și pe ”spargerea barierelor invizibile”.

Rezultatul a fost un ”neoliberalism progresist” ce punea laolaltă idei trunchiate de emancipare și forme letale de financializare. Anume acest amestec a fost respins în totalitate de votanții lui Trump. Printre grupurile ce au fost respinse din această lume cosmopolită nouă sînt muncitorii industriali, micul business și cei care depindeau de industriile din regiunile Marilor Lacuri și din Sud, dar și populațiile rurale devastate de șomaj și droguri. Pentru aceste grupuri, daunele suferite din urma dezindustrializării au fost însoțite de insulta moralismului progresiv ce i-a descris mereu ca fiind înapoiați cultural. Alegătorii lui Trump au respins nu doar globalizarea, ci și cosmopolitismul liberal asociat cu aceasta. Unii (în nici un caz nu toții) au făcut și scurtătura de a arunca vina pentru condiția lor înrăutățită pe corectitudinea politică, pe oamenii de culoare, pe imigranți și pe musulmani. În opinia lor, feministele și Wall Street-ul reprezentau două fețe ale aceleiași medalii, întruchipată perfect în persoana candidatei Hillary Clinton.

Această asociere a fost posibilă mai ales din cauza absenței unei stîngi autentice. În pofida unor explozii de scurtă durată precum Occupy Wall Street, nu a existat în Statele Unite pe durata ultimelor decenii o prezență stîngistă pronunțată. De asemenea, nu a existat vreun discurs cuprinzător ce ar fi putut lega doleanțele legitime ale susținătorilor lui Trump cu o critică coerentă a financializării, pe de o parte, cu o viziune a emancipării care ar fi anti-rasistă, anti-sexistă și anti-ierarhică pe de altă parte. Mai mult, au fost abandonate legăturile potențiale între clasa muncitoare și noile mișcări sociale. Rupți unul de altul, acești poli indispensabili ai unei stîngi viguroase au fost contrapuși ca fiind lucruri diferite.

Doar Bernie Sanders, în campania sa remarcabilă, a luptat pentru a uni aceste poluri, mai ales după cele cîteva critici pe care le-a primit din partea mișcării Black Lives Matter. Prin contestarea neoliberalismului și a principiilor sale, revolta lui Sanders a pornit, în tabăra democrată, un fenomen exploziv, similar celui inițiat de Trump în celălalt partid. În timp ce Trump a îngenunchiat establishment-ul republican, Sanders a fost foarte aproape de a o învinge pe succesoarea desemnată a lui Obama, Hillary Clinton, a cărei aparat de partid controla fiecare pîrghie de putere în cadrul Partidului Democrat. Împreună, Trump și Sanders au reușit să electrizeze o mulțime masivă de alegători americani. Totuși, populismul reacționar al lui Trump a supraviețuit. În timp ce Trump își învingea cu ușurință rivalii, inclusiv pe cei favorizați de marii donatori și șefi de partid, revolta lui Sanders a fost ”controlată” eficient de birocrația internă, nedemocratică a Partidului Democrat. Pînă în ziua alegerilor, alternativa de stînga fusese suprimată. Pentru votanți, rămînea falsa alegere între populismul reacționar și neoliberalismul progresiv. În momentul cînd așa-zisa stîngă s-a aliat cu Hillary Clinton, zarurile fuseseră aruncate.

Această alegere trebuie respinsă de către stînga. Modul în care această alegere a fost formulată de elitele politice, ca una ce opune emanciparea protecției sociale, trebuie rescris prin recurgerea la vastele rezerve de nemulțumire față de ordinea actuală. În loc să acceptăm opoziția dintre financializare-ca-emancipare și protecție socială, trebuie să construim noi alianțe între emancipare și protecția socială împotriva financializării. În cadrul acestui proiect, construit pe ruinele programului lui Sanders, emancipare nu înseamnă diversificarea ierarhiei corporatiste, ci mai degrabă abolirea ei. Iar prosperitatea nu echivalează cu creșterea prețului acțiunilor sau profitului corporatist, ci îmbunătățirea condițiilor materiale pentru o viață bună pentru toți. O asemenea combinație rămîne unicul răspuns viabil și cîștigător în circumstanțele actuale.

Din acest motiv eu nu deplîng înfrîngerea neoliberalismului progresist. Desigur, puseurile rasiste, anti-imigrație și anti-ecologie ale lui Trump reprezintă un pericol real. Dar nu ar trebui să regretăm nici implozia hegemoniei neoliberale, nici demolarea controlului de fier al clintonismului asupra Partidului Democrat. Victoria lui Trump marchează o înfrîngere pentru alianța între emancipare și financializare. Cu toate acestea, președinția sa nu oferă o soluție pentru actuala criză, nici promisiunea unei alternative, nici hegemonie sigură. Mai degrabă sîntem într-o situație de tranziție, un interregnum, o situație deschisă și instabilă în care inimile și mințile urmează încă a fi cucerite. Eu văd în această situație nu doar ca un pericol, ci și o oportunitate: șansa de a construi o nouă mișcare de stînga.

Dacă aceasta se va întîmpla depinde parțial și de disponibilitatea unor progresiști ce au migrat în tabăra lui Hillary Clinton de a-și face autocritică și de a se despărți de unele mituri pe care le-au îmbrățișat. Aceștia vor trebui să abandoneze mitul comod dar fals potrivit căruia ei au fost înfrînți de o adunătură de mizerabili (rasiști, misogini, islamofobi și homofobi) ajutați de Putin și FBI. Ei vor trebui să-și asume o parte din responsabilitate pentru înfrîngere, mai ales prin recunoașterea faptului că au sacrificat cauza protecției sociale, bunăstării materiale și demnității profesionale pentru o perspectivă falsă a emancipării în termeni de meritocrație, diversitate și împuternicire. Ei vor trebui să reflecteze profund asupra modului în care e posibilă transformarea economiei politice a capitalismului financializat, revigorînd expresia lui Sanders despre ”socialismul democratic” și căutîndu-i noi sensuri pentru secolul 21. Ei vor trebui, mai ales, să învețe să ajungă la masa alegătorilor lui Trump, care nu sînt neapărat rasiști sau „adepți convinși” ai dreptei, ci mai degrabă victime ale unui sistem aranjat. Acești alegători trebuie recrutați pentru proiectul anti-neoliberal al unei stîngi renăscute.

Aceasta nu înseamnă în vreun fel că îngrijorările privind rasismul și sexismul trebuie ignorate. Din contră, va trebui să arătăm că aceste sisteme istorice de oprimare capătă noi expresii și forme de manifestare astăzi, în era capitalismului financializat. Trebuie să respingem logica falsă a jocului cu miză nulă care a dominat campania electorală. De asemenea, trebuie să învățăm a conecta prejudiciul suferit de femei și persoane de culoare cu cele suferite de mulți dintre votanții lui Trump. În acest fel, o stîngă revitalizată poate construi fundamentul unei noi coaliții care și-ar asuma drept misiune să lupte pentru toți.

 

Nancy Fraser este profesoară de filozofie și politică la The New School for Social Research (New York) și autoare a cărții Fortunes of Feminism: From State-Managed Capitalism to Neoliberal Crisis (Verso, 2013).

 

Note:

(1) https://ro.wikipedia.org/wiki/New_Deal

 

Articolul a apărut inițial pe platforma Dissent cu titlul The End of Progressive Neoliberalism și a fost tradus în română de Vitalie Sprînceană.