[label shape=”” type=””] Cas Mudde [/label]

 

Tragicul atac terorist asupra revistei satirice franceze Charlie Hebdo de la Paris, în urma căruia au murit zece jurnaliști și doi polițiști, este înspăimîntător în mai multe sensuri. Chiar dacă cei trei teroriști încă se află în libertate (1), iar motivul oficial al atacului nu a fost încă clarificat, toţi indicii arată implicarea unor jihadiști, cel mai probabil musulmani, născuți în Franța, care s-au întors recent din războiul din Siria (a se lua în vedere asemănările cu atacul terorist de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles de anul trecut).

Răspunsul general a fost unul pe care l-am văzut prea des anterior, de exemplu după asasinarea regizorului olandez Theo van Gogh în 2004 sau după atacurile teroriste din SUA în 2001. Politicienii folosesc atacurile drept un prilej în plus de a lăuda societatea perfect democratică și liberă pe care o guvernează și subliniază că aceste acte nu au nimic în comun cu islamul și că ar fi vorba doar de indivizi patologici care utilizează religia ca scuză pentru ideile lor expremiste. Cetățenii răspund în singura sferă în care mai sînt activi, pe reţelele sociale, și exprimă afirmații generoase de solidaritate înainte de a-și deplasa atenția asupra vreunui clip video cu o veveriță care înoată ori vreo pisică ce cîntă la pian. Atît cetățenii cît și politicienii vor declara cu toții, indiferent de apartenenţă, că sîntem victimele acestei zile.

Astăzi Facebook și Twitter sînt pline de declaraţii de genul “Je suis Charlie” (Eu sînt Charlie) sau ”noi toți sîntem Charlie”. Din păcate, nu sîntem. Sau, mai exact, cu foarte puţine excepții, noi nu sîntem Charlie și asta e o problemă majoră a democrațiilor liberale în lume.

Îngăduiți-mi să vă ofer trei argumente de ce majoritatea dintre noi nu sînt Charlie și de ce aceasta e problematic pentru democrațiile noastre.

În primul rînd, mulți dintre ”apărătorii” cei mai vocali ai revistei Charlie Hebdo sînt fani foarte recenți și selectivi ai acestei reviste satirice. De exemplu, e uimitor să vezi cîte persoane cu vederi islamofobe și de extremă dreapta își declară admiraţia pentru o revistă pe care, pînă nu demult, o criticau ca fiind o ”fițuică comunistă” (după ce satira celor de la Charlie a ridiculizat eroii lor, de la Isus Hristos pînă la Marine Le Pen). Unul dintre acești eroi ai libertății de expresie este Geert Wilders care dorește să interzică Coranul pentru că ar incita la violență.

Mulți oameni nu sînt Charlie exact din motivul că Charlie Hebdo obișnuia să critice toate religiile și toți politicienii, indiferent de apartenența lor etnică, poziţia ideologică, gen și așa mai departe. În consecință, liderii tuturor religiilor și ai partidelor politice i-au criticat. Totuși, ei au fost atacați doar de musulmani extremiști. Acesta e un fapt pe care nu trebuie să-l negăm! Asta nu înseamnă, desigur, că doar extremiștii musulmani își atacă criticii – de exemplu, doi cetățeni francezi, membri ai Ligii Evreiești de Apărare au fost condamnați recent pentru că ar fi plasat o bombă sub mașina unui jurnalist anti-sionist. Totuşi, e un fapt de netăgăduit, deşi greu de mărturisit, că majoritatea amenințărilor și actelor de violență politică în Europa contemporană vin din partea musulmanilor radicali. Aceasta nu se întîmplă din cauza Islamului, în cadrul căruia 99.9% dintre musulmani nu sînt violenți, dar aceasta nu înseamnă că Islamul nu ar juca niciun rol în aceste evenimente.

În al doilea rînd, mulți oameni nu sînt Charlie pentru că ei cred că în democrație discuțiile ar trebui să se poarte ”civilizat” și să nu supere pe nimeni. Problema este că acest concept de ”civilizat” este unul foarte lunecos, care înseamnă lucruri foarte diferite pentru diferiți oameni. La fel, este imposibil să măsurăm gradul de ”supărare” al oamenilor și cu atît mai mult să comparăm în mod obiectiv grupurile de oameni în funcție de supărarea lor. Oamenii se pot supăra din multe motive: de ce am acorda sensibilității religioase un statut special? Cine ar putea dovedi că critica pe care o face Charlie islam(ism)ului ar supăra un musulman foarte religios mai mult decît ar supăra pe un fan înrăit al echipei Paris Saint Germain critica pe care ziarul l’Equipe o face echipei sale favorite?

Pe parcursul istoriei ”civilitatea” a fost definită mai ales din punctul de vedere al establishmentului politic. Afirmaţia rămîne valabilă şi astăzi, ceea ce înseamnă că argumentul ”civilităţii” este aproape întotdeauna folosit în mod selectiv și oportunist. Unele grupuri sînt protejate de discursuri ”necivilizate”, pe cînd altele nu (cum e în cazul legislației anti-discriminare). Aceste măsuri protejează grupurile de critică, indiferent de acuratețea lor, ceea ce pe termen lung e dăunător atît pentru critici cît și pentru grupurile (ne)criticate care nu mai sînt stimulate să practice reflecţia și să se dezvolte.

În al treilea rînd, mulți oameni nu sînt Charlie pentru că le e frică. Mulți preferă să nu critice în mod deschis nimic şi pe nimeni sau cel puțin nu pe oamenii cu putere. Dar chiar și în rîndul criticilor profesioniști cum sînt actorii de comedie sau intelectualii, autocenzura devine din ce în ce mai mult o normă. Mulți tratează chestiunile legate de evrei și de Israel mult mai atent decît în cazul unor probleme similare cu care se confruntă alte grupuri și țări, probabil din frică de sancțiuni profesionale (să ne amintim de cazul recent al profesorului Steven Salaita în SUA). În același mod, un număr tot mai mare de comedieni și intelectuali se auto-cenzurează pe teme legate de Islam și de musulmani. Cîțiva ani în urmă am discutat cu intelectuali din Olanda care îmi ziceau, în privat, că ei au încetat să mai critice Islam(ismul) în public din cauza unor amenințări violente la adresa lor și a familiilor lor. Chiar și ”neînfricatul” comedian american Stephen Colbert nu a îndrăznit să arate faimoasele (sau infamele) caricaturi ale lui Mahomed şi alte imagini considerate a fi ofensatoare pentru musulmani, preferînd să difuzeze în schimb o imagine (hazlie) despre nişte ”dificultăți tehnice”. Chiar dacă şi-a ridiculizat propria frică de o eventuală reacție violentă, el nu a problematizat-o niciodată și, în final, s-a autocenzurat. Puținii care se aventurează să critice Islam(ism)ul ajung să fie cenzurați de mass media sau de angajatorii lor – episodul cu Mahomed din serialul South Park a fost cenzurat de mai multe ori de postul de televiziune Comedy Central!

Desigur că există explicații structurale pentru nivelul înalt de frustrare și de furie ale unei părți a populației musulmane (radicale) din Europa, la fel și pentru faptul că unii dintre ei recurg la (amenințarea cu) violența. Niciuna din aceste explicații nu justifică acțiunile violente într-o democrație, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să învățăm nimic de la ele. E liniștitor și avantajos din punct de vedere politic să pretindem că ”noi” sîntem atacați pentru că ”ei” nu pot să se împace cu libertățile ”noastre”, mai ales cu libertatea de exprimare. Politicienii vor spune că ”musulmanii” vor trebui să înțeleagă că ”ei” trăiesc (acum) într-o societate în care orice poate fi criticat, aducînd exemple de critici și satire despre creștini și creștinism (multe din ele însă datînd de prin anii 1960-1970), dar acest tip de discurs este în cel mai bun caz naiv și în cel mai rău caz neonest. Multe dintre criticile ”acceptabile” ale Islamului și ale musulmanilor vor fi considerate inacceptabile și ilegale (!) dacă ar viza alte grupuri – încercați, de exemplu, să înlocuiți ”musulmani” cu ”evrei” sau ”afroamericani” și gîndiți-vă după asta dacă mai credeți că această critică este acceptabilă. Din acest motiv, unii musulmani percep argumentul ”libertății de exprimare” drept unul duplicitar.

Legată de aceasta este percepția neputinței ce predomină în rîndurile populațiilor musulmane din Europa. Unii cred că musulmanii sînt discriminați pentru că nu au nicio voce în sistemul politic. Aceștia arată cu degetul la puterea evreilor, uneori inspirați și de viziuni antisemite, și la abilitatea acestora de a restricționa în mod eficient antisemitismul. Ei cred că musulmanii trebuie să se bazeze fie pe simpatia elitelor non-musulmane, care se dovedesc a fi selective în sprijinul lor (chiar și în sînul stîngii) sau să facă uz de instrumente extrapolitice precum (amenințarea cu) violența.

Repet: acestea nu reprezintă scuze pentru acțiuni sau discursuri violente! Dar ele nu sînt de asemenea deloc lipsite de o bază factuală. Dacă ”noi” vom aștepta de la ”ei” să accepte libertatea de expresie, atunci ar trebui ca această libertate de exprimare să fie absolută sau să protejeze toate grupurile în mod egal (ceea ce e, cred, imposibil). Dacă ”noi” vrem ca ”ei” să accepte regulile democratice de joc (care nu sînt „ale noastre”!), atunci ”noi” ar trebui să-i acceptăm pe ”ei” drept cetățeni egali. Prea des islamul și musulmanii sînt tratați ca nişte elemente străine, legate fie de emigrație fie de o țară/ regiune străină. Dar majoritatea musulmanilor din cele mai multe țări europene sînt cetățeni ai acelor țări, născuți și educați în Europa. Cu alte cuvinte, ”ei” sînt ”noi”. Așa încît, la fel de mult precum ”ei” trebuie să accepte regulile de conviețuire din țara ”noastră”, ”noi” trebuie să acceptăm că această țară este de asemenea și a ”lor”!

Soluția constructivă trebuie să vizeze mai degrabă consolidarea democrației noastre liberale decît slăbirea ei prin reacții autoritare izvorîte din emoție. În loc să limităm tot mai mult libertatea de exprimare, încercînd s-o încadrăm în tipare ”civilizate” ori să extindem legislația anti-discriminare tot mai mult, ar trebui să fim pe măsura sloganelor noastre și să adoptăm cu adevărat libertatea de exprimare pentru toți, inclusiv pentru antisemiți și islamofobi! În mod similar, ar trebui să avem dreptul de a-i critica și satiriza pe toți, de la atei la creștini, de la evrei la musulmani, de la ecologiști la extrema dreaptă. Aceasta înseamnă nu doar că ne pronunțăm împotriva extremiștilor, dar și că trebuie să-i apărăm pe acei care îşi asumă asemenea poziţii, mult înainte ca aceștia să fie amenințați sau chiar omorîți.

 

Notă: Articolul a apărut pe 7 ianuarie, chiar în ziua atacului. În cele două zile care au trecut, unul dintre teroriști s-a predat poliției, iar ceilalți doi sînt încă în căutare.

 

Acest articol este preluat de pe portalul Open Democracy.

 

Cas Mudde este profesor la School of Public and International Affairs – Universitatea din Georgia (SUA). El este autorul cărţii Populist Radical Right Parties in Europe (2007) şi editorul cărţilor Youth and the Extreme Right (2014), Political Extremism (2014) şi Populism in Europe and Latin America: Corrective or Threat for Democracy? (2012). Mudde este membru al Scholars Strategy Network şi poate fi urmărit pe Twitter la @casmudde.

 

Traducere: Vitalie Sprînceană

 

Imagine: In Memoriam Charlie Hebdo, Emmeline Broussard/Flickr. Sursa: opendemocracy.net.