[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

Puterea e în altă parte. Anul 2016 a finalizat un proces demarat încă la mijlocul anilor 2000: evacuarea puterii politice în afara cadrului instituțiilor politice formale (guvern, parlament, sistemul judecătoresc, președintele). Din 2009 procesul a fost accelerat considerabil (după un scurt recul în prima guvernare a Partidului Comuniștilor între 2001-2005, perioadă în care începuse un proces de consolidare a capacităților instituțiilor de stat) ca urmare a transferului de putere politică în alte centre și instituții informale: prin consiliul Alianței de Guvernare cu cei cîțiva lideri care se întîlneau în beciuri să decidă reformarea țării, prin Acordul Alianței de guvernare cu schemele sale ce legau anumite instituții de stat de conducerea unor partide și le transforma într-un ”domeniu privat”, prin justiția și guvernarea prin telefon etc. Așa au ajuns inși alde Plahotniuc, fără funcție oficială, să dețină, prin partid, ori să-și cumpere, de la alt partid (al lui Urechean), instituții cheie.

Realitatea curentă e că parlamentul a devenit o simplă mașinărie de vot ce scoate decizii la conveier, în funcție de comandă. Puterea executivă – guvernul – e doar executorie – guvernul actual nu are program de guvernare (are în schimb o listă de porunci ce se conțin în Acordul de Asociere cu UE, pe care le implementează parțial). Despre sistemul judecătoresc în ultimul an – nimic de bine. Președintele Nicolae Timofti a avut o zvîcnire unică în ianuarie care conferise ceva demnitate instituției pe care o conducea, atunci cînd l-a refuzat pe Vlad Plahotniuc la funcția de premier, dar alte surse (fostul său purtător de cuvînt în primul rînd) au confirmat că ”zvîcnirea” fusese și ea comandată din afară, tot printr-un sunet de telefon, iar în ultima zi de aflare în funcție însuși Timofti a recunoscut că…s-a cam pripit atunci, că ar fi fost indus în eroare și că acum își cere scuze de la Plahotniuc pentru că nu i-ar fi acceptat candidatura.

Alte procese cu origini în exteriorul țării – acordurile formale cu FMI, Banca Mondială și UE, înțelegerile informale ale guvernării actuale cu emisari străini de felul Victoriei Nuland au contribuit și mai mult la evacuarea puterii din instituțiile formale. Cîteva apeluri telefonice din iarnă ale unor oficiali UE, SUA și România au consolidat guvernarea PD în pofida celor cîteva mii de cetățeni care se aflau în piață și protestau. Lupta a fost crucială pentru că opunea, pe de o parte un mare grup de cetățeni, iar, pe de altă parte, cîteva grupuri politico-economice influente, într-o bătălie pentru controlul instituțiilor statului. Cetățenii au pierdut-o. Ulterior, o vizită informală a lui Vlad Plahotniuc la Washington s-a materializat într-o serie de garanții pe care guvernarea le obținea în schimbul unor reforme. Acordul cu FMI din această toamnă, negociat pe ascuns și făcut public după semnare (cînd nu se mai putea interveni în nici un fel!) a arătat cam cît face Parlamentul Republicii Moldova, organul suprem al țării, atît în ochii guvernării cît și în cei ai FMI: prima tranșă de bani a fost transferată înainte chiar ca Parlamentul să discute acest acord. Pentru că înțelegerile erau, vorba vine, deja făcute.

Pe scurt, puterea stă în altă parte – la Global Business Center, la FMI, în înțelegeri și lucruri rostite la telefon sau scrise pe e-mail. Viitoarele proteste/mișcări protestatare trebuie să țină cont de acest „transfer de putere” și să urmărească puterea acolo unde este ea în mod real, nu acolo unde a fost cîndva.

Electoratul de dreapta și cel de stînga s-au schimbat cu locurile. (Distincția e cert convențională: ar fi mai potrivit să vorbim despre dreapta de dreapta – unioniști, proeuropeni etc – și stînga de dreapta – comuniștii și socialiștii moldoveni).

E observația altcuiva, dar o consider foarte relevantă.

Altfel spus, alegerile prezidențiale au opus, pe de o parte, un electorat ”de stînga” nostalgic (după paternalismul sovietic), cu puternice puseuri naționaliste și xenofobe, cu un pronunțat sentiment al cetății asediate, cu vise privind reconstrucția unui trecut idilic împreună cu Rusia și care avansa, pe post de proiect ”politic”, un amestec carnavalesc de Moldovă medievală (frica față de invazia sirienilor-musulmani, dar și abundența de vestimentație națională), o Rusie imperială (pan-Slavism), puțină Românie Mare (ortodoxie) și multă Uniune Sovietică (retorica despre poporul multinațional, limba și identitatea moldovenească ca parte a lumii ruse). Pe scurt, o retorică în temei culturalistă și identitară.

De cealaltă parte (și aici simplific mult, desigur), a stat un electorat ”de dreapta” mai pragmatic, înclinat spre reforme, spre compromisuri ideologice – de unde și apariția în platforma Maiei Sandu a unor termeni precum ”solidaritate”, cu mai multă atenție spre social și economic. (Grupul celor din dreapta care trăiesc în bule imaginare precum România Mare a fost ridicol de mic; partidele unioniste declarate au adunat mai puțin de 2 %).

Prognoza mea prudentă e că la alegerile parlamentare din 2018 bătălia se va da, grosso modo, pe această falie cultural vs. socio-economic, dincolo sau dincoace de clivajul clasic „stînga” vs. „dreapta”. E de așteptat că președintele Dodon și ”stînga de dreapta” (PSRM în primul rînd, dar și PCRM) vor continua strategia mobilizării pe teme culturale și identitare (de vreme ce nu au destule pîrghii economice, mai ales că strategia s-a arătat pînă acum, spornică). Rămîne de văzut dacă ”dreapta de dreapta” va avea suficientă maturitate să evite aceste capcane și războaiele cultural-identitare.

Victoria lui Igor Dodon la alegerile prezidențiale din această toamnă este legitimă, chiar dacă decizia Curții Constituționale care a făcut posibilă alegerea președintelui prin sufragiu universal este arbitrară. E o victorie firească. Tot atît de firească cum ar fi fost și victoria Maiei Sandu (care, în opinia mea, era posibilă cu ceva mai multă imaginație, înțelepciune politică și creativitate). Pentru că ambii exprimau, cel puțin la nivel declarativ, opțiunea de protest anti-guvernare (despre ambele candidaturi am scris în altă parte). Opoziția trebuia să cîștige alegerile parlamentare din noiembrie 2014. S-au amestecat însă forțele întunecate (care au clonat unii concurenți, pe alții i-au scos din cursă), partenerii de dezvoltare au tăcut complice și opoziția a pierdut alegerile. Opoziția trebuia să cîștige alegerile locale din 2015 (cel puțin în Chișinău), dar le-a pierdut și atunci. În acest sens, și dacă luăm democrația în serios, victoria unui candidat anti-guvernare la alegerile prezidențiale e mai mult decît firească: e o revanșă întîrziată. Unele interpretări explică decizia alegerii președintelui de către popor și, în ultimă instanță, cedarea funcției președintelui opoziției de către establishment-ul politic structurat în jurul PD, drept o retragere tactică cu scopul de a slăbi presiunea protestelor politice din vară, organizate de Platforma DA, între altele.

Alegerea președintelui a fost, totuși, o revanșă. O revanșă slabă, desigur – o majoritate în parlament ar fi permis opoziției să măture, dacă ar fi vrut, oligarhii din politică, pe cînd un președinte slab, ce are doar prestigiul funcției și prerogativa de a distribui medalii, nu poate decît să emită critici verbale și simbolice, fără a avea prea multe pîrghii reale. În plus, în procesul organizării competiției electorale, guvernarea a avut grijă să-și trieze concurenții, așa încît unii să ajungă în cursa electorală, iar alții nu (cel mai faimos caz este cel al lui Renato Usatîi). Așa încît, dintre multele posibile ”opoziții”, în cursa electorală pentru președinție a ajuns cea comodă sau cea cu care ”se poate discuta”.

Încă nu știm dacă noul președinte Dodon va reuși să spargă acest carusel, dar alegerea lui semnalează, cel puțin pe moment, posibilitatea reală a instaurării unei majorități PSRM în parlament în 2018. Și actuala guvernare formal-informală înțelege că, oricîte garanții le-ar da acum Dodon, o majoritate socialistă în 2018 ar însemna o dramatică restructurare a puterii care va implica cedări substanțiale. În sensul acesta, alegerea lui Dodon la președinție ar trebui să introducă elemente de competiție și să repună guvernul de la Chișinău într-o goană pentru performanțe.

În sfîrșit, înlăturarea definitivă a lui Lupu de la conducerea Partidului Democrat și înscăunarea oficială a lui Plahotniuc în post de președinte al partidului arată, din nou, o schimbare de strategie care urmărește o formalizare a puterii informale și o ieșire în scena politică a celui care pînă acum a preferat să rămînă la adăpostul reflectoarelor vieții politice. Această mișcare tactică, încercată și înainte de patronul de la „Nobil” (de exemplu, în tentativele sale de a fi numit prim-ministru), răspunde nevoii acestuia de a cuceri deplinătatea prestigiului și legitimității politice. Dar e o mișcare care, ca și celelalte făcute pînă acum de Jucător, nu e scutită de riscuri și anume acela de răspundere publică plenară, în calitate de politician de drept, și de banalizare inerentă a aurei sale, fie și maligne, de „cardinal din umbră”. Dar jocul își merită miza („игра стоит свеч”), iar miza cea mare este pusă pe alegerile din 2018.