[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

Ideea unirii cu România pluteşte în aer de vreo două decenii, după 1991, iar în anumite conjuncturi internaţionale sau în situaţii de criză reapare „pe tapet”. Este o idee controversată, care nu încetează să inflameze spiritele şi din acest punct de vedere este comodă, cel puţin pentru politicieni, pentru că le permite să le arunce oamenilor praf în ochi şi să mascheze problemele grave, profunde, cu care se confruntă societatea moldovenească: incapacitatea elitelor, sărăcia maselor, marea corupţie, migraţia masivă etc. etc.

Atunci când sunt pronunţate de politicieni, mai ales în perioade de campanii preelectorale, declaraţiile unioniste sunt prevăzute în general a fi receptate de către principalul lor public-ţintă, care sunt potenţalii alegători ai politicienilor. În acest gen de declaraţii populiste, „poporul român” şi „fraţii basarabeni” apar ca obiecte ale unui discurs, nu ca subiecţi ai unui proiect. Atât timp cât declaraţiile unioniste nu sunt elaborate sub forma unor proiecte bine fundamentate, cu un calcul prealabil în termeni de costuri/ beneficii, riscuri, cu studiu de fezabilitate, sustenabilitate etc., ele nu vor fi luate prea tare în serios, nici de către publicul lor privilegiat (naţionaliştii unionişti), nici de către adversari, ci ca nişte strategii în nişte jocuri politice şi electorale.

Ideea unirii nu este foarte populară în R. Moldova. Am putea da vina pe propaganda sovietică, care a descalificat intens prestaţia administraţiei româneşti din interbelic. Expresii de genul „regim burghezo-moşieresc” sau „cotropitorii româno-fascişti” erau monedă curentă în manualele şcolare şi în programele istorice de popularizare, deşi România era un stat „socialist” şi care, cel puţin în epoca Stalin / Gheorghiu-Dej, era cât se poate de loial Uniunii Sovietice. Totuşi propaganda sovietică nu a lucrat pe loc gol. Buneii noştri îşi mai aduc aminte de bătăia cu rigla la şcoală sau de vergile jandarmului. Abuzurile comise de administraţia românească în Basarabia (şi cu siguranţă şi în alte provincii) au fost nenumărate. Adepţii românofili obiectează de fiecare dată la asemenea argumente că moldovenii îşi aduc aminte mai degrabă de bătăile jandarmului român decât de deportările sovieticilor. E adevărat. S-a activat probabil un mecanism de memorie selectivă şi compensatorie, favorabilă unei acomodări mai uşoare cu regimul sovietic, odată ce acesta se instaurase, din câte se părea, pentru totodeauna. Dar să nu uităm că şi românii au făcut deportări în Basarabia. Deportările şi masacrele evreilor din Basarabia, Bucovina şi Ucraina au produs sute de mii de victime (vezi Raportul Wiesel). E deci normal că avem o memorie scindată faţă de experienţa guvernării româneşti din interbelic şi al Doilea Război mondial.

Conform unor sondaje credibile (de exemplu, sondajul realizat de Gallup în 2011), proiectul unionist are de aproape cinci ori mai mulţi oponenţi decât adepţi (în septembrie 2011, 10% dintre moldoveni îl susţineau în totalitate şi 47% îl respingeau cu tărie). Este evident că printre rezervaţi şi oponenţi sunt foarte mulţi şi etnici moldoveni / români, odată ce ei formează aproape 80% din populaţia generală a Republicii Moldova (în dreapta Nistrului, în care s-au făcut sondajele şi recensământul). Nu mai vorbim de Transnistria, unde românii şi România au o „reputaţie” şi mai proastă… Oricare ar fi cauzele acestei atitudini, unificarea R. Moldova cu România este departe de a fi un proiect capabil să unifice societatea moldovenească pe interior.

La un recensământ organizat în 1994, 95% din populaţia R. Moldova s-au declarat favorabili păstrării independenţei. Nu cred că această proporţie s-a schimbat cu mult între timp. Republica Moldova este un proiect în desfăşurare, deocamdată singurul care nu generează manifestări importante de dezacord în sânul populaţiei ei, indiferent de etnie, grup social sau vârstă. Depinde de locuitorii acestei ţări dacă vor dori în continuare să dezvolte acest proiect, prin investiţie personală şi participare. În aceste vremuri de criză care nu mai sfârşesc, perspectiva alipirii la un alt stat sau structură internaţională este tentantă pentru mulţi moldoveni (dovadă numărul mare de solicitări de cetăţenie a României şi a altor state vecine şi migraţia în masă). Dar această tentaţie „colonială” îi împiedică pe moldoveni să-şi definească şi să-şi dezvolte propriile lor capacităţi şi responsabilitate.

Proiectul unionist va deveni posibil atunci când ambele state vor avea un statut internaţional similar, spre exemplu de membre depline ale UE, şi vor avea un nivel de dezvoltare comparabil. Până atunci, o eventuală unificare ar întâlni mult mai multe rezistenţe decît asentimente. Nici conjunctura internaţională, nici cultura politică a cetăţenilor nu mai este acum ca cea din 1918 pentru a schimba statutul ţării fără consimţământul majorităţii cetăţenilor ei.

O „regăsire” în cadrul Uniunii Europene ar putea fi un compromis rezonabil şi chiar dezirabil, care ar putea împăca şi unioniştii, şi independentiştii, şi indiferenţii, oricare ar fi apartenenţa lor etnică. Aderarea R. Moldova la UE ar fi o soluţie viabilă şi stimulantă pentru cetăţenii şi autorităţile acestei ţări. Dar şi acest lucru nu-i va absolvi pe moldoveni de sărăcie, corupţie şi nepăsare, dacă nu vor şti să-şi depăşească condiţia prin eforturi proprii, asumate.

Moldovenii aşteaptă mai multe investiţii din România şi mai puţine declaraţii incendiare. Mărfurile ruseşti şi ucrainene sunt la tot pasul în R. Moldova. Este un motiv întemeiat pentru care (potrivit sondajului din mai 2011, comandat de IPP, de exemplu), moldovenii consideră în proporţie de 57% Rusia drept ţara care ar trebui să fie „principalul partener strategic” al R. Moldova şi doar 7% – România. O prezenţă vizibilă în spaţiul social şi economic din R. Moldova, cu proiecte de interes comun, ar contribui cu siguranţă la o creştere a încrederii cetăţenilor moldoveni faţă de România, în calitate de „partener strategic” real.

Declaraţii de felul celor pe care le-a enunţat recent preşedintele României cu privire la R. Moldova alimentează retorica Partidului Comuniştilor din Moldova cu argumente potrivit cărora proiectul unionist ar fi un deziderat al partidelor de la guvernare şi că aderarea la UE se vrea o unificare mascată cu România. Aşa cum acest proiect trezeşte rezerve şi ostilitate în rândul multor moldoveni, Partidul Comuniştilor va putea prelua acest argument în lupta politică pentru alegerile din toamna 2014, care a şi început. Declaraţiile lui Băsescu ar putea fi exploatate abil şi de guvernarea moldoveană actuală în cazul unui eventual eşec în următoarele alegeri. Numai că, până la urmă, nu declaraţiile preşedintelui României îi vor motiva pe moldoveni să nu voteze partidele de la guvernare, ci incapacitatea acestora de a guverna eficient şi transparent, în cazul în care, cel puţin pe ultima sută de metri, nu vor reuşi să producă un cadru instituţional viabil de control asupra corupţiei şi să pună în aplicare reforme capabile să stimuleze creşterea economică şi dezvoltarea socială.

Acest text este făcut în baza răspunsurilor la un interviu realizat pentru ziare.com.