[label shape=”” type=””] Foti Benlisoy  [/label]

Alianța dintre capitalism și democrație s-a făcut din comoditate și interes, fiind produsul unei perioade foarte specifice. O reconciliere temporară între capitalism și democrație părea că este posibilă în condițiile create de un regim de acumulare de capital care se baza pe echilibrul specific al puterii între clasele sociale din urma celor două războaie mondiale. „Contradicția logică” a alianței dintre capitalism și democrație, evidențiată faimos de către Lenin, părea suprimată de la o vreme.

Cu toate acestea, fericirea nu a durat mult. Această alianță, care a fost calificată într-un moment drept „sfârșitul istoriei” și ar fi trebuit, în teorie, să dureze pentru totdeauna, a început curând să prezinte fisuri. Cu alte cuvinte, divorțul dintre „piețe” și democrație nu este o chestiune ce ține doar de istoria ultimilor ani, de când suntem martorii răspândirii așa-numitelor „democrații neliberale” și a populismului de dreapta, care a devenit mainstream. Dimpotrivă, putem spune că procedura de divorț dintre democrație și capitalism datează de mai mult timp. Este probabil necesar să ne întoarcem cu gândul la acea „revoluție”, care a adus-o la putere pe Margaret Thatcher în 1979 și pe Ronald Reagan în 1981, schimbând astfel în mod radical echilibrul de forțe sociale în favoarea celor „avuți” în detrimentul celor deprivați.

În 1989, aflat la final de mandat, Ronald Reagan a făcut următoarele remarci cu privire la această „revoluție” în timpul discursului său de rămas bun: „Aceasta a fost numită Revoluția Reagan. Ei bine, accept ideea, dar pentru mine aceasta a însemnat dintotdeauna mai degrabă o mare redescoperire: o redescoperire a valorilor noastre comune și a bunului simț”. Fără îndoială, ceea ce Reagan numea „valorile comune și bunul simț” erau valorile clasei sociale din care el însăși făcea parte. La urma urmei, „revoluția” lui Reagan începuse ca o „revoltă fiscală” a claselor de proprietari, și a continuat ca un război de clasă purtat de sus. În acest război, greva din 1981 a controlorilor de trafic aerian din Statele Unite ale Americii și a minerilor din Regatul Unit au fost cele mai importante bătălii, în care balanța puterii a basculat în favoarea clasei capitaliste.

De-a lungul anilor s-au scris multe cu privire la modul în care neoliberalismul a distrus democrația. Totuși trebuie să fim precauți: ceea ce neoliberalismul se străduiește să distrugă nu este o democrație abstractă, lipsită de conținut de clasă, ci mai degrabă „democrația celor oprimați”. Această distrugere nu este un efect secundar, ci e tocmai caracteristica definitorie a neoliberalismului. Neoliberalismul își propune să destrame puterea politică, socială, economică și culturală a clasei muncitoare. De fapt, această „democrație” pe care neoliberalismul vrea să o distrugă nu este pur și simplu un sistem de instituții și proceduri, ci se bazează pe puterea oprimaților, adică pe capacitatea lor de a se organiza și de a acționa în mod colectiv. Soarta democrației a depins întotdeauna de această capacitate. Howard Zinn ne amintește în filmul său The People Speak că „democrația nu vine de sus, ci de jos. (…) Soldații conspiratori, femeile furioase, rebelii nativi americani, oamenii muncii, agitatorii, protestatarii anti-război, socialiștii, anarhiștii și disidenții de tot felul – scandalagiii, da, oamenii care ne-au dat libertatea și democrația pe care le avem”.

Prima victimă a neoliberalismului a fost această energie de jos care a făcut posibilă democrația, deși în mod limitat. Neoliberalismul a erodat capacitatea maselor muncitoare de a-și controla condițiile de viață, inițiativele asupra propriilor lor vieți și încrederea în sine. În mod forțat, acesta a suprimat, fragmentat, atomizat și discreditat mișcarea muncitorească și luptele sociale. A făcut ca organizațiile independente de la nivel local ale acestora să devină disfuncționale și apolitice; a desfigurat spațiile comune muncitorești prin comercializarea acestora. Toate energiile umane care ar putea alimenta luptele colective au fost devastate.

Aceasta este revoluția care i-a produs pe Trump, Farage, Le Pen, Orban. În acest sens, nu este vorba de o ruptură, ci de o continuitate între Trump și „liberalii” Clinton, sau chiar Farage și Blair. Expresia „democrație neliberală” este înșelătoare, deoarece face această continuitate invizibilă. Liberalismul a fost un sistem de gândire, care în trecut a aprobat sclavia și disciplinarea lucrătorilor prin foame (ca în marea foamete din Irlanda între 1845-1852), sub pretextul protejării proprietății private împotriva intervențiilor „despotice” ale statului. Dacă ar fi fost lăsat să opereze singur, adică dacă nu ar fi avut loc răscoalele sclavilor și ale popoarelor colonizate sau luptele muncitorilor, liberalismul ar fi păstrat intact acest caracter elitist și discriminatoriu, care este semnul din naștere al acestuia.

În acest sens, nașterea democrațiilor parlamentare a fost posibilă nu printr-o evoluție lineară a liberalismului, ci datorită presiunilor acestor două contra-curente istorice. Cu toate acestea, în ultimii treizeci de ani, declinul enorm al puterii clasei muncitoare de a acționa ca și clasă, precum și degenerarea luptelor anti-coloniale și anti-imperialiste (care au luat forma unor manifestări de violență sectară / fundamentalistă în Orientul Mijlociu sau de războaie civile interminabile între șefii militari din Africa sub-sahariană) au golit democrațiile, creând astfel „democrații fără democrați”. Declinul acestor două valuri de luptă (pentru moment, desigur) a lăsat în urmă un vid, care este acum umplut de către forțele de dreapta – adică, o variantă elitistă a liberalismului și dușmanul său presupus, populismul conservator radical de dreapta. Rezultatul este inevitabila eroziune și decădere a democrației.

Continuitatea dintre Hillary Clinton și Donald Trump este analoagă continuității din cadrul carierei politice a lui Recep Tayyip Erdoğan. Mass-media mainstream din Occident repetă clișeul precum că Erdoğan ar fi fost mai întâi un lider democrat și reformator, dar care ulterior s-a intoxicat de putere, transformându-se într-un „sultan” autoritar. Cu toate acestea, apariția inițială de tip „Clinton” a lui Erdoğan și evoluția ulterioară de tip „Trump” (sau Orban, Modi etc.) din timpul aflării sale la putere depind de caracteristicile blocului puterii din interiorul țării și de situația internațională din aceste două perioade distincte, și nu de vreo „agendă secretă” imaginară a lui Erdoğan. Continuitatea dintre aceste două perioade este clară în ceea ce privește secătuirea celor oprimați, precum și absorbția, denaturarea și distrugerea forțată a energiilor lor, care de altfel ar putea fi surse de democrație.

Ca atare, „Erdoğanismul” nu reprezintă vreo problemă abstractă legată de democratizare și nici un alt exemplu de „democrație neliberală”. Să nu uităm că ideea unei democrații abstracte sau pure, care nu ia în considerație puterea de clasă a fost deja criticată de Lenin, care o caracterizează ca pe o expresie „ignorantă” sau „triplu goală” în Revoluția Proletară și Renegatul Kautsky: „Dacă nu vrem să ne batem joc de bunul simț și de istorie, este evident că nu putem vorbi de „democrație pură” atâta timp cât există diferite clase; putem vorbi doar de democrație de clasă”. Lenin adaugă: „Democrația pură” este fraza amăgitoare a unui liberal, care vrea sa-i păcălească pe muncitori”. Chiar și socialiștii ignoră în mod frecvent această legătură între puterea de clasă și democrație în zilele noastre, iar noi tindem să auzim un discurs democratic, care ignoră relațiile concrete bazate pe opresiune.

Cu toate acestea, apărarea unei democrații abstracte, lipsite de conținut social, nu poate forma o barieră împotriva populismului autoritar și conservator al lui Erdoğan, care subminează capacitatea oamenilor de a se organiza și de a acționa, ci o transformă în opusul său. Încercarea de a rezista regimului Erdoğan prin principii abstracte și liberale, lipsite de conținut de clasă, cum ar fi „separarea puterilor” și „regimul parlamentar”, sau prin reducerea opoziției la o clasă oarbă anti-Erdoğan, vor fi erori dificil de compensat.

Înfrângerea va fi inevitabilă dacă stânga, prin ignorarea conținutului de clasă al democrației, va încerca să se refugieze pe „centru”, împotriva amenințării extremei drepte, sau se va strădui să se întoarcă la o stare de „normalitate” deja învechită, în confruntarea cu furia socială, pe care extrema dreaptă a reușit să o canalizeze împotriva „celorlalți” ai societății. Factorul care stă la baza erodării democrației nu este o simplă schimbare politică, ci transformarea relațiilor sociale și de clasă în detrimentul celor oprimați. Fără o schimbare radicală a balanței puterii în favoarea celor oprimați, această schimbare autoritară nu va putea fi oprită.

Textul original în limba turcă este disponibil la adresa: http://baslangicdergi.org/iki-Erdoğan-clinton-ve-trump

Articolul a apărut în engleză pe Lefteast și a fost tradus în limba română de Ana Gurău.

Foti Benlisoy, din Müștereklerimiz, este istoric și co-fondator al editurii greco-turce Istos. A publicat cărți despre protestele din Grecia, Tunisia și Egipt, precum și despre mișcarea Gezi, în limblie turcă și greacă.