[label shape=”” type=””] Petru Negură [/label]

 

A spune că Maia Sandu a pierdut alegerile pentru că a fost un candidat slab sau pentru că nu ar fi avut echipă bună e ca și cum ai învinui un alergător de performanță că nu a ieșit învingător într-o cursă cu obstacole contra unui competitor pe bicicletă. Chiar și așa, a avut o prestație mai mult decît remarcabilă, care îi va servi pe termen mediu și lung.

Piedici și resurse

Pe lîngă obstacole, ambii concurenți au avut și resurse redutabile. Unul din ei a avut mulți bani (de proveniență neclară), suportul televiziunilor oligarhului (folosind tehnici de PR negru) și suportul brutal al unor fețe bisericești (de a căror „deontologie” nici nu mai vorbesc). Celălalt candidat s-a bucurat în schimb de suportul masiv al unui segment activ din populație, care s-a automobilizat pentru a-și promova cu resurse proprii candidatul, de expertiza unor profesioniști în investigații și comunicare și, desigur, de rețeaua de socializare Facebook.

Promisiunea de schimbare politică

Risc să devin patetic, dar Maia Sandu și mișcarea pe care a inițiat-o au adus deja o schimbare pe care vreau să o cred ireversibilă în cîmpul politic din R. Moldova. Maia Sandu și echipa sa au demonstrat că se poate face campanie cu resurse mediatice, tehnologice și marketing politic minime. Cea mai puternică și eficientă strategie i-a fost onestitatea. Dimpotrivă, cazul candidatului Marian Lupu demonstrează exact contrariul și anume că nicio tehnologie și niciun fel de marketing politic, oricît de scumpe și sofisticate, nu pot salva onoarea lipsă a unui candidat. Teamă îmi e doar ca această mișcare politică organizată pe orizontală să nu se transforme ea însăși, pînă la alegerile din 2018, într-o organizație „oligarhică” (în sensul primar, de dominație a unui grup mic), confirmînd „legea de fier a oligarhiei” (cf. Robert Michels).

Se cere totuși menționat că unul din „secretele” succesului celor doi candidați a fost chiar prăbușirea încrederii în actuala și fosta clasă guvernantă, întruchipată de PD și Vlad Plahotniuc, nu neapărat meritele intrinseci ale candidaților. De altfel, la fiecare dezbatere, candidații și-au dat ghes, acuzîndu-se de legături oculte cu oligarhul.

Dezbaterea cu Dodon: un joc inconturnabil?

Ca și campania în general, dezbaterile dintre cei doi candidați la televiziune au fost mînate într-o zonă a insultei și grosolăniei, în care orice discuție la un subiect pertinent pentru această campanie a încetat să mai fie auzită.

Am criticat felul în care Maia Sandu a răspuns acestei provocări. Pe de altă parte, jocul impus de Dodon părea la un moment dat de neocolit. A fost ca și cum un bădăran ar insulta un învățător în plină stradă. Dacă învățătorul i-ar răspunde printr-un limbaj cu care este obișnuit la școală, ar părea ridicol, nu-i așa? Iar dacă acesta i-ar răspunde bădăranului bădărănește, răspunsul său ar putea părea cel puțin la fel de nefiresc și comic. Ambele situații l-ar dezavantaja deci simbolic pe învățător. Totuși, a-l ignora, a nu-i răspunde deloc – tactică pe care Maia Sandu și echipa sa au îmbrățișat-o se pare în ultimile dezbateri, deși corectă în sine, ar fi părut la fel de inadecvată (lucru remarcat de unii experți în comunicare), calificabilă drept un fel de fugă de dezbatere – adică exact ce i s-a reproșat lui Dodon în primul tur. În acest joc pervers, provocat de candidatul Dodon, răspunsul teoretic al cuiva care nu ar vrea să participe la acel joc, ar fi să strice jocul, invitînd la o discuție pe idei și proiecte, nu pe acuze reciproce.

Dodon: un politician populist de extremă dreaptă  

Una din specificitățile politicii moldovenești, și care a atins paroxismul în această campanie, este că un politician proclamat socialist și-a centrat campania pe apărarea unor valori conservatoare: familia, ortodoxia, respingerea identităților marginale (LGBT, emigranți/ refugiați), promovarea obsesivă a statalității. Pe vremea guvernării comuniste, în calitate de ministru al economiei, s-a fălit că a aplicat reforme (neo-)liberale. În fond, diferența față de partidele populiste de extremă dreaptă, de felul care există multe în regiune, este greu perceptibilă. Deosebirea cea mai vizibilă față de ultra-conservatorii pro-români, de exemplu, ar ține doar de „conținutul” naționalismului său (moldovenist) agrementat de o spoială de „internaționalism” (pro-rus). Cu toate acestea, comentatorii de ocazie nu s-au jenat să-i aplice și să-i recunoască în continuare eticheta de „socialist” și „de stînga”, pe care candidatul Dodon și partidul său au uzurpat-o cu succes.

Primarul satului și oamenii de rînd

Mergînd în satul buneilor mei pentru a vedea cum gîndesc și cum respiră foștii consăteni ai tatălului meu, am fost mirat să aud chiar din gura primarului argumentul potrivit căruia Maia Sandu n-ar fi bună de președinte, pentru că nu ar fi creștină. Colegul meu, activist PAS, cu care am venit în sat, i-a replicat că ba da, e creștină și botezată… Primarul a fost însă greu de înduplecat în ceea ce privește creștinătatea, mai exact apartenența ortodoxă, a candidatei. Atunci m-am gîndit și l-am întrebat cu glas tare: admițînd ad absurdum că are dreptate (deja am făcut o cedare), oare politicienii noștri de pînă acum, inclusiv cei care ne-au prădat miliardul, ce au fost dacă nu creștini ortodocși și practicanți pe de asupra, judecînd după pozele intens difuzate la diverse ocazii? Problema e că, și aici, am reprodus la scară locală registrul dezbaterilor dintre cei doi candidați la televizor. A fost inutil – și practic imposibil – să mai vorbim de „proiecte de țară”.

Pentru oamenii de rînd și pentru învățătorii satului, a părut totuși mai puțin relevant că e creștină sau nu, botezată sau nu, căsătorită sau nu. Discuția s-a dus în principal pe aspectele chestionabile ale activității Maiei Sandu în calitate de ministră a educației, în special politica de optimizare a școlilor. Și pe capacitatea dînsei de a lupta cu corupția la nivel înalt. Oamenii de rînd s-au exprimat în termeni de raționalitate instrumentală, ca să spun așa, mai degrabă decît prin atașament la o valoare. Pînă la urmă, religia (Maiei) s-a dovedit „o frază de dînșii inventată”.

Schimbarea generată de alegeri

Moldovenii au mers în număr mare la vot și au făcut alegerea cea mai bună pentru ei în baza informațiilor de care dispuneau. Unii din ei erau conectați la Facebook, alții la Prime.

Alegerea președintelui a generat o dinamică socială și politică pe care nici măcar dirijorul din umbră nu a anticipat-o. Partidele de la guvernare s-au descalificat definitiv. Maia Sandu a devenit candidatul comun al partidelor de opoziție de centru-dreapta. Ambele formațiuni, PAS și PPDA, s-au extins cu repeziciune în teritoriu pentru a-și promova candidatul/candidata. Societatea civilă și presa de investigație s-au mobilizat pentru a monitoriza procesul electoral.

Alegerea președintelui: un plebiscit de coeziune națională

Mai mult ca niciodată, alegerea președintelui (despre care se spune că nu ar avea destule prerogative) s-a manifestat ca un adevărat liant național, chit că alegerea se făcea între doi candidați, antagonizați în conjunctură. Vreme de 14 ore, moldovenii de pretutindeni – de la Chișinău, din sate, din Găgăuzia, din Transnistria și din diasporă – s-au simțit, în sfîrșit, cetățeni cu drepturi depline și cu putere reală ai acestui stat, motiv pentru care mulți dintre ei s-au simțit pînă la urmă înșelați (și pe bună dreptate).

Este important ca în deznodămîntul acestei campanii tensionate, ambii candidați să contribuie la apropierea taberelor de alegători, nu să-i antagonizeze mai tare.

O greșeală la fel de mare ar fi blamarea de către o parte a electoratului a celeilalte părți de alegători care, vezi bine, n-a votat corect, au fost manipulați, prostiți (dacă nu au fost proști la bază) etc. Mai bine să muncim cu sîrg la pregătirea unor alegeri corecte în doi ani și de atunci încolo, decît să ne disprețuim concetățenii.

Ce-i de făcut pînă în 2018?

Pînă la alegerile parlamentare din 2018, partidele de opoziție își vor păstra activismul pentru a demonta acest sistem electoral inechitabil și fraudulos. Se va cere renunțarea la înregistrarea prealabilă a votanților din străinătate, la limitarea absurdă sau de rea voință a numărului de buletine de vot la 3.000 pentru fiecare secție de votare, se va institui votul prin corespondență și se va impune o transparență logistică și financiară deplină a partidelor. Se va cere impozitarea bisericii, dacă aceasta preferă să se comporte ca un actor politic și un agent economic, fără să și-o asume și fără să fie recunoscută ca atare de către instituțiile statului. Se va cere ușurarea procedurii de înregistrare a partidelor noi și de înregistrare a candidaților în alegeri. Etc.

Este foarte important să se lupte pînă la capăt cu cei care au difuzat calomnii împotriva unor anumiți candidați, pentru a descuraja asemenea acte în viitoarele campanii. Pe lîngă aceasta, societatea civilă se va activiza și mai tare pentru a uza de pîrghiile existente pentru condamna declarațiile sexiste și homofobe proferate de către diverse personalități ai vieții politice (și mai ales de candidatul învingător) în această campanie și în viitorul apropiat.

În fine, se va menține vigilența maximă asupra unor posibile acte de fraudă economică și corupție politică, încă posibile.

Și mai ales să rămînem atenți cu toții la transformările și avatarurile sistemului Plahotniuc sub mandatul președintelui Dodon.

 

Sursă imagine.