TEXT POLITIC PE DOUĂ VOCI.

Petru Negură: Alegerile din Republica Moldova – un joc de lux într-o țară săracă 

Alegerile prezidențiale din acest an sar în ochi prin componenta ludică a comportamentului actorilor implicați în rolurile principale. Trebuie să recunosc, și mai mulți observatori dinăuntru și din afară au remarcat-o: alegerile din acest an din Republica Moldova, mai ales acestea, reușesc să te țină cu sufletul la gură prin suspense-ul dozat cu abilitate al intrării și ieșirii din scenă a candidaților, prin suita de candidați falși (care, uneori, aproape că te conving de autenticitatea lor) și, în sfîrșit, prin loviturile de teatru orchestrate cu iscusință de dramaturg.

Actul fondator însuși al acestor alegeri prezidențiale este rodul unei speculații juridice. Unii i-au pus la îndoială legitimitatea, alții l-au salutat ca pe un act de justiție în sfîrșit restabilită. Totuși, pînă la urmă, odată stabilită ziua alegerilor, toți candidații s-au avîntat în cursă.

Caracterul ludic al alegerilor este cumva parte componentă a pluralismului politic și a „jocului democratic”, cu specificarea necesară că, într-o democrație viabilă și într-un stat de drept, procesul politic se face după reguli clare, stabilite din timp pe cale legală.

La aceste alegeri, regulile însăși ale jocului au devenit obiectul jocului, cu mize obscure și rezultate arbitrare. În R. Moldova (și în alte „democrații emergente”), „jocul politic” se face după reguli provenite din alte jocuri, cu interese (personale și corporative) și cu mijloace care depășesc logica primară a politicului (stabilirea unui consens asupra unui model de guvernare în scopul obținerii și consolidării unei formule de bine public).

Faptul că procesele politice devin obiectul unor jocuri cu mize și interese particulare are drept consecință dezinvestirea și alienarea actorilor de rînd – alegătorii simpli și militanții de bază. Atunci cînd alegătorii de rînd nu mai cred că pot influența echilibrul jocului, reacția lor e simplă și logică – se retrag din joc, prin absenteism.

Această pervertire a procesului politic a început mai timpuriu. Ne aducem aminte de schimbarea conjuncturală a Constituției, în 2000, care a transformat R. Moldova într-un regim așa-numit parlamentar, pentru a slăbi poziția președintelui Lucinschi și a taberei sale politice. Ne amintim de crearea așa-zisei opoziții constructive, după alegerile din 2005, cînd cîteva partide de dreapta în frunte cu PPCD și Iurie Roșca au devenit niște anexe ale partidului de guvernare (PCRM). Acest proces a atins dimensiuni homerice odată cu așa-numita „revoluție Twitter” din aprilie 2009, cînd, în spatele scenei protestelor și luptelor de stradă, se duceau bătălii nemiloase între cîteva grupuri de interes.

E adevărat că și în „democrațiile afirmate” și consolidate, precum SUA și țările din Europa occidentală, scena politică publică este dublată de jocurile de culise ale „politicii reale”, în care interese economice și politice mai mult sau mai puțin obscure se confruntă prin intermediul companiilor de lobby, PR și ale tehnologiilor politice.

Alegerile președintelui / președintei RM din acest an duce această latură tenebroasă a realpolitik-ului moldovenesc pînă în limita absurdului, prin descalificarea și eliminarea din cursă a unor candidați (Inna Popenco), condamnarea unor influenți lideri de partid (Renato Usatîi), o întreagă artilerie de „PR negru” îndreptată asupra unor candidați „anti-sistem” etc.

Ceea ce s-a întîmplat acum două zile, cînd candidatul Partidului Democrat, Marian Lupu și-a declarat retragerea din cursa electorală (aproape concomitent cu retragerea anunțată și abandonată a candidatului PPEM, Iurie Leancă) în folosul unui candidat „pro-european” este o continuare a aceleiași tentative de pervertire a esenței jocului democratic. Efectul cel mai tragi-comic al acestui joc dublu a putut fi urmărit în direct la televiziunea oligarhului, atunci cînd avanpostul de analiști și comentatori de serviciu au început a justifica și lăuda retragerea candidatului Marian Lupu din alegeri în favoarea candidatului pro-european, adică Maia Sandu, și asta după ce pînă în acel moment n-au ezitat să o împroaște cu mocirlă. Numai că dintr-o asemenea mișcare „cu calul”, jucătorul principal va ieși în pierdere, în ciuda interpretărilor dominante în acest moment, pentru că își va destabiliza în primul rînd propriul său electorat care, de bine de rău, se identifică cu acest proiect politic (PDM).

Întrebarea este dacă și cum ceilalți actori politici rămași în cursă, în primul rînd Maia Sandu și Igor Dodon, vor ști să recupereze – sau nu – capitalul politic risipit în urma acestei mișcări cu potențial perdant a Jucătorului.

Pentru a preveni pervertirea jocului democratic în unul de confruntare a mizelor și intereselor private, în general obscure, cel puțin unul din participanții cheie la acest proces trebuie să persevereze a juca după regulile legitime ale jocului democratic (transparență financiară, primatul interesului public asupra celui privat, mecanism colectiv de luare a deciziilor etc.), în ciuda inegalității aparente a raportului de forță, impunîndu-i și adversarului aceleași reguli de joc.

Totodată, după mine, în al doilea tur va învinge acel candidat care va reuși să articuleze un mesaj care se va adresa întregii națiuni și nu doar simpatizanților, potențiali și reali; un mesaj de solidaritate și de apropiere a tuturor cetățenilor Republicii Moldova, dincolo de loialitățile și apartenențele de grup, pentru a-i invita să adere la un demers de recuperare a statului în folosul comun al cetățenilor („Să ne luăm statul înapoi”).

Vitalie Sprînceană:  Singurătatea unui socialist de stînga.

De ce nu votez cu Igor Dodon? Igor Dodon e mai mult decît un oportunist ordinar, chiar dacă e și asta. În scurta sa istorie politică, omul-partid Dodon nu a avut nicio idee/doctrină/cauză căreia să-i fie fidel mai mult de unu-doi ani. (De dragul adevărului trebuie să recunoaștem că și pentru oponenții și concurenții săi oportunismul nu reprezintă o trăsătură chiar atît de străină, iar consecvența, în genere, nu e prea apreciată în politica locală.)

Dodon e mai mult decît un ipocrit ordinar (la fel sunt și ceilalți politicieni). Mai mult decît un populist obișnuit care promite mai mult decît poate da (asta o fac și ceilalți!).

E toate astea și… ceva în plus care îi permite să joace un rol mai mare decît i s-ar cuveni după măsura personalității sale. Iar acest ceva în plus, care-i crește numărul susținătorilor și alegătorilor, nu e neapărat obligatoriu și nici inevitabil, însă e foarte important.

Igor Dodon reprezintă un nod politic în care se acumulează revoltele legate de nemulțumirile și performanțele slabe ale guvernărilor zise-democratice și pro-europene (motivațiile geopolitice și identitare sunt secundare). El ocupă o poziție politică reziduală (îi zic reziduală pentru că e lipsită de o coerență proprie și se compune din fragmente ”anti-putere”), ce captează frustrările, supărările de pe urma promisiunilor neîndeplinite, dorința de revanșă socială etc. E o poziție slabă pentru că parazitează pe eșecurile și nereușitele partidelor aflate la guvernare, dar în contextul moldovenesc curent e o poziție puternică și consolidată, cel puțin pe moment. Ceea ce alimentează grosul alegătorilor lui Igor Dodon nu e mîna Moscovei sau spălatul pe creier al populației locale de către propaganda rusească, cum cred destul politicieni locali tembeli care confundă realitatea cu imaginea pe care o au ei despre aceasta, ci suferința socială zilnică imensă cauzată de politicile partidelor și oligarhilor de la guvernare (Filat, Ghimpu, Urechean, Plahotniuc, Stati etc).

Platforma electorală a lui Igor Dodon și a Partidului Socialiștilor se compune din fragmente de eșecuri, jumătăți de măsură, lucruri dosite sub preș, jafuri și minciuni ale puterii.

Dodon își face campanie pe faptul de a fi statalist, habotnic ortodox și apărător al valorilor tradționale, familist și anti-unionist. E nespus de trist că toate aceste elemente încă fac audiență ca ”argumente legitime” într-o campanie electorală. Mai trist e că acești ”cărbuni aprinși” cu care Dodon îi arde pe rivalii săi au fost încălziți anterior de către … oponenții acestuia (altfel spus, toate mingile cu care joacă Dodon acum i-au fost ridicate la fileu de către cei care i se opun acum)…

Dacă Dodon adună capital politic și voturi din pozele pe care le face cu patriarhul Chiril sau cu mitropolitul Vladimir și se prezintă insistent ca un creștin pios nu se datorează neapărat faptului că moldovenii ar fi foarte habotnici și pentru ei ar fi primordială chestiunea religiozității politicienilor, ci mai ales faptului că, majoritatea politicienilor moldoveni, de la Mircea Snegur la Vladimir Voronin (întîmpinat ca un monarh la Mănăstirea Curchi) la Filat (care și-a făcut un lacheu personal din mitropolitul Vladimir) au iubit foarte mult să fie în preajma fețelor bisericești, să pupe lacom și fățarnic icoane, să se dea mari creștini făcîndu-și cruci mari și ipocrite în public în preajma sărbătorilor religioase, să se joace de-a protectorii moralei creștine scoțînd din librării cărți ce nu conveneau mitropolitului etc. Adică, în loc să scoată chestiunea religiozității (atît de sensibilă, intimă și importantă) din sfera publică și s-o transfere în cea privată, unde îi e locul potrivit, mahării politici moldoveni s-au jucat de-a Ștefan cel Mare și ctitorii de religie, transformînd religia în vodevil (cu participarea generoasă și nu pe gratis a mitropolitului).

Dacă Dodon adună voturi și influență politică din presupusul său statalism și anti-unionism (chiar dacă subminează statalitatea moldovenească prin faptul că circulă bani prin offshoruri și e părtaș la tot felul de scheme dubioase), e pentru că guvernările precedente (din unele a făcut și el parte, dar cu statut de papagal) n-au știut în nici un fel să imagineze un proiect de țară. Mai mult, guvernările anterioare n-au ezitat să utilizeze diviziunile și clivajele etnice, culturale, religioase și de alt gen în interes de partid, asmuțînd unele grupuri sociale asupra altora: moldovenii contra românilor, stataliștii contra unioniștilor, ortodocșii contra protestanților, bogații contra săracilor, tinerii ”progresiști” contra bătrînilor ”retrograzi”…adepții morcovului contra fanilor cartofului etc. Că toate exemplificau mai mult decît lipsa de imaginație, fiind rezultatul unor strategii politice deliberate a devenit clar în această primăvară, cînd Finpar Invest/GBC (adică Vlad Plahotniuc) a ”unit” stataliștii și unioniștii sub aceeași umbrelă oligarhică, probabil în două departamente diferite pe același etaj al clădirii din bulevardul Cantemir… Dodon adună acum voturi din comicăriile lui Voronin cu editarea dicționarului moldo-român, din farsele grotești cu lupta contra imperialismului românesc, din nesfîrșitele matineuri patriotice pe tema unirii care nu au reușit decît să îmbogățească cîțiva români de profesie de la Chișinău…Din nou, o politică națională coerentă, pe baza statului polietnic sau alt concept similar, l-ar fi făcut pe Dodon să arate ridicol cu tribulațiile sale despre limba moldovenească, dar coerența a lipsit…

Dacă Igor Dodon sperie lumea cu sodomizarea țării și se declară vajnic protector al valorilor tradiționale, și adună voturi și din asta, e pentru că nicio forță politică de la guvernare n-a știut să aibă curajul să oprească valul imens de prejudecăți, ură și stereotipuri față de această comunitate, n-a găsit elementara vitejie de a declara că ăștia sunt tot cetățeni moldoveni și au drepturi ca și ceilalți cetățeni. De unde? Alde AIE-urile au votat legea cu privire la egalitatea de șanse (dar nu pentru că credeau în valorile ei ci pentru că aveau nevoie de puncte politice) dar după asta s-au spălat pe mîini și nu au făcut nici măcar efortul elementar de a le explica oamenilor ce e cu legea asta și că aceasta reprezintă un instrument extraordinar (din numărul total de plîngeri privind discriminarea examinate anual de Consiliul pentru Prevenirea și Eliminarea discriminării și Asigurarea Egalității mai puțin de 7 % se referă la cazuri ce țin de orientarea sexuală. Asta însă e realitatea, iar realitatea nu face casă bună cu politicieni alde Filat, Leancă, Lupu și Ghimpu). Niciodată, niciun politician din AIE-uri, adică din cei care au promovat egalitatea de șanse, nu au avut îndrăzneala să meargă la un pride să apere niște cetățeni de frica (stimulată intens de biserică și complezența autorităților) altor cetățeni, să promoveze un mesaj al toleranței… Erau ocupați cu alte treburi, le era frică să nu piardă voturi. Așa au ajuns să lase chestiunea pe mîna bisericii și a unor grupuri din jurul ei, așa au ajuns să lase tuturor impresia că au cam fost siliți să adopte legea aia și că, de fapt…nu prea cred ei în ea și în prevederile ei. Lucru de care s-au folosit alde Dodon. Și alții.

Dacă Dodon strînge voturi pentru că ar fi familist, e pentru că și ceilalți politicieni preferă să apară în reviste glamuroase, emisiuni siropoase, pe billboarduri și pe toate gardurile alături de soții/soți, copchii, mame, neamuri și tot așa în loc să prezinte rezultatele ori lucrurile bune pentru binele public pe care le-au făcut… Fiecare politician, businessman sau altă arătare cu ceva bani sau faimă consideră că e necesar să-și scoată partenerul de viață în public, să-l plimbe prin studiouri ca un bibelou, să se laude cît de tare se iubesc, să pozeze cu odraslele  (chiar dacă majoritatea din ei divorțează ori au amante).

Ca să fac un sumar, Dodon adună voturi de pe urma ipocriziei, fățărniciei, jumătăților de măsură și cinismului oponenților săi de la guvernare.

El nu are nevoie să facă campanie electorală – îl cresc adversarii săi…

Faptul de a fi mai degrabă adunătură de nemulțumiri, decît platformă politică autonomă, reciclator de revoltă mai degrabă decît generator de alternative, parazitar pe angoase și frici mai degrabă decît un educator politic – lucrurile astea puse grămadă mă fac să nu am nici o dorință oricît de mică să-l votez, eventual, pe Igor Dodon, chit că e ”socialist” oficial.

Maia Sandu? Nu. Încă.

Maia Sandu m-a pierdut, ca potențial alegător, acum cîțiva ani, cînd începea reforma în educație și demara procesul de optimizare (eufemism pentru reducere și lichidare!) a școlilor din mediul rural. Ea moștenea un sistem greoi, în care problemele s-au acumulat de-a lungul anilor, timp în care educația servea fie drept poligon de experimente politice, fie sinecură pentru inși care erau trimiși la odihna activă în vreun post înalt (la educație sau la cultură). Maia Sandu a moștenit, deci, un sistem cu multe probleme pe care a încercat să-l schimbe cum știe. Dintre multele moduri de a economisi bani în sistemul educațional – lichidarea Academiei de Științe și comasarea ei cu universitățile pentru a aduce cercetarea mai aproape de studenți – Maia Sandu a ales calea cea mai ușoară: comasarea școlilor din sate. (Cu academia era mai greu să te războiești – Duca se dădea peste cap ori de cîte ori era nevoie ca să placă politicienilor: ba era statalist, ba unionist, ba tehnocrat așa că veșnic era prin preajma  puterii. Pe de altă parte țăranii erau mult mai slabi, mai puțin organizați, mai puțin vocali și mai puțin reprezentați la curtea puterii.)

M-a disperat modul autoritar și arogant în care s-a făcut această ”optimizare” – așa-zisa reformă nu a fost supusă unor dezbateri publice la nivel național (ea a venit ca set de prescripții ale Băncii Mondiale în cadrul unui acord încheiat de guvernarea comunistă), a fost implementată în pripă, peste voința localnicilor, care nici măcar nu aveau ocazia să discute ori să caute, împreună cu autoritățile, soluții (în unele sate școlile erau închise cu doar o săptămînă înaintea începerii anului școlar cînd copiii fuseseră deja înscriși și trebuiau să-și caute altă școală). Absența unei discuții largi despre scopurile ”reformei”, nedorința de a căuta soluții alternative, abordarea exclusiv economistă a problemei (școlile din satele mici văzute exclusiv ca entități economice, nu și ca focare de cultură în zone defavorizate), aroganța tehnocratului ”care știe cum trebuie făcute lucrurile și nu are nevoie să ceară acordul prostimii” – sunt aspecte problematice (după mine) ale acestei reforme, și sunt caracteristici ale personalității Maiei Sandu. Nu am chef de un președinte care crede că eu nu am dreptul la opinie asupra unor lucruri ce mă afectează.

Din același unghi de vedere – gîndirea economistă ce caută să eficientizeze lucruri și ignoră total alte dimensiuni ale realității sociale – ministra Maia Sandu a mai anulat și cotele de admitere în funcție de locul de trai rural/urban la înmatricularea în universități (am scris despre asta pe larg aici). Iar asta închide, în numele competitivității, drumul spre universitate pentru o mulțime de tineri și tinere care au avut nenorocul să se nască în mediul rural, acolo unde calitatea infrastructurii educaționale e de multe ori mai proastă. În numele ”eficienței” a fost lichidată justiția socială și incluziunea. Mulțumesc, nu. Copil de la țară, mă solidarizez cu cei excluși. Pentru că provin din rîndurile lor. Iar faptul că politiciana Maia Sandu a adăugat ”solidaritate” în titulatura noului său partid politic nu mă liniștește.

Pe scurt, Maia Sandu e, pentru mine, întruchiparea unui tip de gîndire ”tehnocrată” care se pretinde a fi neideologică (deși principiul statului minim și reducerea aparatului public pe care o promovează sunt poziții ideologice), care e autoritară pentru că pretinde că deține cunoștințele exacte asupra sferei pe care o reglementează (poziții care sunt non-negociabile și impasibile de discuție sau schimbare), care aplică o interpretare săracă a lumii – redusă la eficiență, competitivitate, optimizare – la toate problemele sociale, incluziv în sfere sociale a căror rost nu e eficiența, de exemplu cultura și educația. Un tip de gîndire ce consideră băncile și stafia macrostabilității financiare mai importante decît spitalele și educația, decît protecția socială și sănătatea, care aruncă miliarde de lei publici pentru a acoperi consecințele unor furturi bancare făcute de oligarhi dar care forțează școlile și spitalele să justifice fiecare bănuț cheltuit.
Mă lasă reci luările de atitudine ale candidatului Maia Sandu pe probleme ce țin de geopolitică, însă mă îngrijorează viziunile ei despre societate, despre modul  în care aceasta funcționează și despre soluțiile la problemele acesteia.

Din motivele astea (și alte cîteva, dintre care menționez co-participarea la transformarea miliardului furat de oligarhi în datorie publică) n-o să votez acum cu Maia Sandu. Poate altădată. Ea trebuie să mai crească. Să-și crească și partidul. Să scape de obiceiul de a privi cetățenii și viața socială doar din perspectivă economică. Cetățenii sunt nu doar actori economici care aduc profit, ci oameni reali cu nevoi. Culturale. Educaționale. Etc

Despre votul de protest. Eu nu voi merge la vot. E dreptul meu. Decizia mea poate nu e cea mai bună din punctul de vedere al celor care cred că duminică are loc confruntarea finală ”între bine și rău, între alb și negru, între trecut și viitor” (retorica mi-i familiară – am auzit exact aceleași lucruri în campania pentru alegeri parlamentare în 2014…cam de la aceeași oameni).

Nu e neapărat bună poate și din punctul de vedere al celor care votează cu greață ca doar să nu iasă Dodon sau vectorul estic sau tancurile rusești sau altă fantomă geopolitică. Alegerile făcute din și cu greață nu-s alegeri. Îs altceva. Și, personal, de tancuri rusești nu mă tem. Nici de Putin. Mă înspăimîntă mult mai mult oligarhii locali, politicienii moldoveni care-s cinici, lipsiți de principii, gata să slujească pe oricine le arată un dolar sau o rublă, societatea civilă slabă, complezentă și oportunistă, mass-media gata să distrugă viața unui om pentru un like în plus.

E votul meu de protest împotriva unor alegeri pentru o funcție politică slabă și chiar captivă (s-a îngrijit Curtea Constituțională să taie din prerogativele președintelui așa încît acesta să aibă doar dreptul de a da medalii și de a oferi flori politicienilor care vizitează țara).

Protestez împotriva unei deturnări a scenei politice moldovenești de către Curtea Constituțională care, prin decizia ei din martie cu privire la revenirea la formula de alegere a președintelui de către întreg poporul a anulat o întreagă istorie politică în perioada 2000-2016 și a scos din cîmpul legitimității cel puțin alți 2-3 președinți de țară precedenți.  Toate astea din cauza unor interese politice de moment.

Protestez împotriva transfomării consensului (acel proces început în ianuarie-februarie curent cînd opoziția căuta o platformă pro-Moldova, fiind gata să îngroape toate isteriile geopolitice, identitare) într-o competiție de orgolii și portrete care e această campanie prezidențială, în care consensul a fost dizolvat în lupte de personalitate, în care au fost scoși din nou de la naftalină strigoii identirai și geopolitici cu care suntem iar amenințați.

E votul meu de protest într-o situație în care niște non-alegeri sunt prezentate atît de putere cît și de opoziție ca fiind cea mai nobilă formă de participare politică. Ceea ce e fals. Pentru că întregul sistem politic moldovenesc e unul non-participativ. De la primăria din sat care ia decizii fără să consulte sătenii. De la proprietarul de fabrică care tratează muncitorii ca pe niște robi cu chirie ce nu au dreptul nici la drepturile de muncă, nici la protecție socială. De la primăria de oraș care decide ce-i trăsnește fără a se consulta cu cetățenii (la Chișinău nimeni nu a văzut proiectul final al  reconstrucției bulevardului Ștefan cel Mare, bugetul se adoptă fără participarea cetățenilor, se construiește în draci, peste curțile oamenilor iar cînd aceștia se opun, vine poliția și îi saltă, primăria organizează dezbateri publice cu privire la necesitatea văruirii pomilor din oraș dar nu face nicio discuție cît de mică pe milioanele de euro de care se împrumută la bănci europene pentru proiecte dubioase). De la parlamentul care adoptă proiecte de legi pe sub masă (a se vedea cazul Legii cu privire la statutul municipiului Chișinău, dar și multe altele). De la guvernul care acoperă furturi, acordă garanții, aruncă bani pe spatele contribuabilului și toate astea în mare taină și cu stenograme secretizate.

Deci, în acest context, în care vocea mea nu e ascultată nicăieri, de la nivelul administrației blocului în care trăiesc pînă la nivelul guvernului care mă pune, neîntrebat, să întorc bani furați de alții, să mai cred că participarea mea e importantă tocmai la alegerile pentru un președinte de formă?

Mulțumesc, nu.

Oligarhia poate fi învinsă la urna de vot. Doar că nu la alegerile prezidențiale. La cele parlamentare. În doi ani.

Pînă atunci putem și trebuie să creștem alternative.

Non-votul meu nu e atitudinea unui om care ”știe” mai bine decît alții. În nici un caz. E poziția unui om care se implică în viața socială. Atît înainte de alegeri cît și după alegeri. Am făcut-o pînă acum și urmează s-o fac în continuare.

Tocmai asta – implicarea constantă și participarea la orice nivel, de la probleme ce țin de scara blocului la chestiuni ce țin de întregul oraș – e, după mine, unul din modurile în care putem bate acest sistem oligarhic. (Hei-rupismul participativ doar în preajma alegerilor nu e soluție, ci parte a problemei.)

 

Sursă imagine: agora.md